Reluând câteva idei din ,,viața secretă a copacilor’’, Wohlleben încearcă se arunce o punte peste separarea dintre noi și natură, dintre intelect și sistemul complex, ,,aproape mecanic’’ al lumii înconjurătoare. După ce s-a râs pe seama lui Descartes că a văzut în animale, agregate de mecanisme și mașini, omul este cunoscut cu ,,aparate’’ în el, precum cel excretor, reproducător, respirator etc., în psihic având mecanisme precum cele de apărare, la fel, și animalele niște existențe cărora le cunoaștem aparatele și mecanismele de supraviețuire, și le simțim ca vietăți asemenea nouă. Știm de aparate și mecanisme, simțim viețuitoare. Aceste simțiri față de animale ne arată câte ceva despre fuga, izolarea omului în civilizația lui și nepotrivirea lui cu natura devenită material de prelucrat și de consumat, iar în timpul ,,liber’’ de vizitat. Astfel, omul invadează spațiul animalului, al vietăților, adică omul ca jefuitor și vandal etern față de natura, care aparține urșilor și pădurilor de neatins, trecând sub tăcere faptul că locuința proprie și tot ce folosim este în mare parte în dauna naturii, dar e și acesta un ,,mecanism’’ reparatoriu față de natură: ne autoblamăm ca specie rapace, însă ne liniștim ca indivizi conștiința tulburată de o vină pasageră.
O poziție opusă este a celui fascinat de natură, evadarea în natură, fiind ca o întoarcere acasă. De la reveriile lui Rousseau, ce găsea existența adevărată a lucrurilor în reveriile sale din natură până la Assunto unde casa betonului și cimentului nu poate fi decât în peisajul naturii, nu precum în modernitate rupt de el, se încearcă o refacere, redescoperire, reinventare a legăturii misterioase dintre om și natură. Wohlleben încearcă să dezvăluie această legătură prin cunoaștere științifică, fiind silvicultor, dar și prin experiența vieții sale de pădurar. De aici și calea de refacere a legăturii noastre naturale de care ne-am înstrăinat: pădurea, copacii, plantele, aceste martore tăcute ale existenței noastre, puțin importante pentru mulți oameni, mult mai puțin ținta efuziunilor noastre sentimentale, exceptându-i desigur pe poeți, pe artiști și pe o minoritate subțire de oameni, ce s-au plecat cu considerație asupra acestei vieți vegetale, învăluită de tăcere și de profundă legătură cu pământul.
După Wohlleben, legătura noastră cu natura este intactă, nu este ruptă, doar neglijată. Trebuie doar să pășim în pădure și simțurile noastre se vor redeștepta. Privirile noastre barate de obiecte, locuințe, ecrane, persoane, se vor elibera privind printre copaci, simțind mirosuri pe care încercăm să le înțelegem, trăgând în piept un alt aer, atingând copacii uriași sub care viața viețuiește în alt timp, timpul lent. Wohlleben spune că miopia este o adaptare a ochiului la modul cum ne ducem viețile cu privirile barate și concentrate în apropiere. Și că miopia lui de la -2,5 a scăzut la -1 odată ce a petrecut mai mult timp în natură. Grija față de natură este grija față de sine în multiple sensuri, primul, fundamental, este că suntem parte a ei și legată de ea.
Wohlleben recomandă mici plimbări nocturne în pădure, ce ne-ar risipi temerile, fricile, dar și dependența de iluzoria siguranță în locuințele și localitățile civilizației noastre. Desigur plimbările nocturne nu trebuie să fie bazate pe o haotică mișcare, ce apelează la 112, pentru ca haoticul să fie scos din bezna pădurii și a minții. Nici un animal și nici o plantă nu se mișcă fără orientare în spațiu. Doar unii oameni străini de natură, din care fac totuși parte, dezorientați și neutilizând instrumentele de orientare, se pot rătăci. Pe lângă înfruntarea temerilor, plimbările nocturne în pădure, ascut simțurile nefolosite în viața obișnuită. Pot sprijini această ascuțire a simțurilor, dar mai ales o creștere a forței interioare, în orele nocturne petrecute de mine în pădurile montane. Civilizația ne protejează dar ne și slăbește, în noaptea pădurilor se poate redescoperi legătura cu natura, cu natura noastră umană, pe care cultura noastră nu o poate șterge printr-o liniștire tranchilizantă, ce ia diverse forme, prin numeroase substanțe, instrumente, mașini și mecanisme.
Wohlleben spune că noaptea în pădure, ,,rațiunea’’ nu-l poate liniști pe om că ,,totul este bine’’. Am pus ghilimele pentru a-l cita, dar și pentru că rațiunea nu-i tocmai rațională și lucidă îmbrobodind conștiința că ,,totul este bine’’, folosind un asemenea enunț fals din start. Dar, în noapte, în pădurea unde omul este doar prin el însuși, eventual cu o parte nevăzută, ce-l poate înfiora și mai mult, atunci nu mai poate crede că totul este bine decât ca exercițiu mental de autosugestie, nicidecum ca adevăr tacit cu care trăim. Wohlleben mărturisește că deși a petrecut mult timp în pădurea întunecată, simte uneori un fior. Acest fior trezește omul la adevărata condiție uitată pe străzi și printre blocuri: suntem în necunoscut, diferențierile noastre se pot rupe oricând ca în noaptea pădurii, în căutarea originii acelui fior, îmi readuc aminte de vulnerabilitatea și disparența mea, dar și de creșterea unei puteri interioare prin acest fior, în lumea interioară, unde ,,în mine crește copacul’’ (Rilke).
Dar aceste experiențe nu depășesc limitele metafizice, artistice, ,,ezoterice’’, Wohlleben se confruntă cu acea cunoaștere devenită dogmatică, unde se clasifică pe nivel inferior viața plantelor. Astfel, cartea ,,viața secretă a copacilor’’ a fost inclusă la ficțiune în librării, deși oricine o va citi vede că experiențele de silvicultor și de pădurar sunt confirmate de experiențe științifice și că viața plantelor nu este o ficțiune, ea pare o ficțiune pentru o viziune influențată de ideologia supremației omului și a animalelor, a dominării naturii de om.
Aceasta susține filosoful Emanuele Coccia, ce are îndrăzneala tipică unui filosof independent, când susține nebuneasca idee: plantele sunt în vârful ierarhiei lumii în care trăim și nu marele om, răsturnând ierarhia. Coccia susține că astfel de ierarhii cu omul în vârf nu sunt științifice, ci influențate de valori culturale, istorice și religioase. După Wohlleben, ordinea clasificării științifice nu ar trebui să fie ierarhică și este de acord cu Coccia că plantele pot simți și ,,reflecta’’. Nu numai ei doi, ci și alți oameni, ce au experiența îngrijirii plantelor vorbesc de o inteligență, precum cea trandafirilor sau Oliver Sacks, care nu le uită pe plante când vorbește de imensul fluviu al conștiinței. Dar contestarea obișnuitului sistem de ordonare ierarhică ar fi respinsă de un anumit conservatorism, eu i-aș spune dogmatism științific. În plus, am începe să avem scrupule legate de hrănirea cu anumite plante distruse de dorințele noastre culinare.
Un anumit limbaj, ce încă nu este acceptat, rămâne marginal în universități și socotit ,,ezoteric’’ de cei care nu-l cunosc prea bine sau nu acceptă o altă cale de a scoate la iveală legătura noastră cu natura. Când silvicultorilor Wohlleben le spune că un molid simte durere datorită cărăbușului de scoarță, silvicultorii își dau ochii peste cap, nici nu vor să audă de un astfel de limbaj. Este o antropomorfizare de respins sau de fapt știința și viziunea silvicultorilor sunt obstacole în calea unei astfel de înțelegeri? Oricum ar fi, o cale de a lumina și de a întări legătura omului cu natura este o reînțelegere și resituare a plantelor în lumea noastră cunoscută, trăită, experiată, descoperită și inventată.
În America de Sud, o planta agățătoare imită frunzele gazdei. Cercetătorii au făcut o plantă de plastic și au pus planta agățătoare lângă planta de plastic. Ce s-a întâmplat? Planta imitatoare a imitat și frunzele de plastic. ,,Vede’’ așadar planta? Un Oliver Sacks nu se îndoia asupra răspunsului la această întrebare. Este doar o coincidență că unele ierburi seamănă bine cu usturoiul sau porumbul, pe care doar cultivatorul vigilent le poate distinge? După Wolhleben, deși neurobiologia a fost rezervată animalelor și oamenilor, o astfel de știință ar putea să se ocupe și de modul cum plantele cunosc mediul unde trăiesc. Dar o astfel de știință nu este întâmpinată cu entuziasm, probabil valorile culturale, religioase și desigur economice sunt obstacole.
Probabil și dogmatismul științific cu viziunea adiacentă, în care natura este un câmp de luptă, ca o arena de luptă unde vegetalele sunt victimele sigure ale animalelor eliberate de legătura cu pământul, dar atât de rătăcitoare. Omul nu a mai rătăcit mult, ci a devenit un animal domestic de casă, de cetate, de oraș, de civilizație. Rătăcește mai mult cu mintea. După ce s-a vorbit de natură, ca arenă de luptă, o bună imagine cu care poate omul devora dușmani reali și imaginari, unii oameni precum Wohlleben sau Coccia vorbesc de o ,,solidaritate’’ în natură. Am văzut cum Wohlleben a descoperit solidaritatea între fagii netăiați și cei tăiați sau bătrâni. O astfel de ,,solidaritate’’ poate concura, ca viziune, cu viziunea luptei eterne dintre formele vieții. O astfel de ambivalență redescoperă și reinventează natura nu doar ca un afară sălbatic și periculos pentru omul animal-domestic, ci și ca un alt acasă, unde fiul naturii se poate întoarce după marea rătăcire, trăind, cum spune Mihai Șora, ca un copac, fără să uite că este un om.
scris de Cătălin Spătaru
sursă: Peter Wohlleben, Legătura secretă dintre om și natură: perspective uimitoare asupra celor șapte simțuri ale omului, bătăile inimii copacilor și o întrebare – au plantele conștiință?, trad. Iulia Dromereschi, Editura Publica, București, 2021, pp. 9-10, 20-21, 57, 61, 65, 127-129, 131-132
surse foto: proprie, pinterest.com
Pingback: Shinrin-yoku sau ,,îmbăierea în pădure’’ cu Dr. Qing Li | lumeninmundo