,,Fascismul în epoca sa’’ de Ernst Nolte

Introducere: mișcări, periodizări, înrudirea cu bolșevismul, relația cu Biserica, caracteristici, definiție

Fascismul este un antimarxism, ce a urmărit nimicirea adversarului, având o ideologie opusă dar și învecinată, uneori îmbibată cu ideile adversarului, așa cum metodele au fost similare, dar și transformate, însă fără a depăși afirmarea și autonomia națională. Fascismul nu s-a vrut internaționalist, cum s-a vrut comunismul afectat de fracțiunile naționale în timpul Primului Război Mondial. Fascismul era văzut de unii ca reacționar, de alții ca revoluționar. Astfel, Armand Călinescu trata Garda de Fier ca fiind ,,revoluționară’’, în timp ce istoricul, supus ideologiei marxist-leniniste, scrie într-o notă că Armand Călinescu are o înțelegere greșită a revoluției, revoluția neputând fi realizată decât de stânga comunistă. Cu siguranță, confuzia în ce privește noțiunea de ,,fascist’’ se datorează și propagandei comuniste, ascunzând de fapt confuzia de la început, din epoca ascensiunii fascismului, epoca interbelică. Partidele comuniste german și italian etichetau partidele social-democrate adversare, ca fiind social-fasciste. Stânga germană sărbătorea ziua antifascismului contra fascismului maghiar, german, bulgar, nu și contra cămășilor negre ale lui Mussolini. În 1920, Mussolini folosea termenul ,,fascism’’ ca pe un neologism cu ghilimele, creștin-democratul Luigi Sturzo considera fascismul drept un bolșevism de dreapta, iar comunistul Franz Borkenau susținea că Rusia s-a aliniat puterilor fasciste totalitare încă din 1929. Era vorba de Rusia lui Stalin cu militarism și naționalism, susținând cultul eroilor și al conducătorilor, tipice fascismului. Așa încât fascismul și bolșevismul au similitudini esențiale, fiind posibilă etichetarea bolșevismului drept fascism într-un anumit stadiu și a fascismului ca fiind bolșevic, dar această conexiune trebuie cercetată când cele două fenomene istorico-politice sunt abordate în specificitatea și singularitatea lor, nu contopindu-le în subordonarea față de totalitarism. Aceasta este calea lui Nolte de constituire a teoriei istorico-genetice a totalitarismelor.

Conducătorii fasciști s-au atras în alianțe pentru că aveau puncte comune: voința creării unei lumi noi (un aspect revoluționar), fascinația pentru patosul tineresc și violență, conștiința de a aparține unei elite ce acționa eficient asupra maselor, producerea unei tradiții păstrând flacăra revoluției. Astfel Hitler avea în birou bustul ducelui Mussolini ca primul învingător al marxismului. Sau Hitler vedea în Corneliu Zelea Codreanu un om destinat să conducă România, camarazii lui Codreanu luptând alături de ajutoarele lui Hitler și Mussolini împotriva comuniștilor, susținându-l pe Franco în Războiul civil din Spania.

1919 este anul crucial: Mussolini prezenta ,,fasciile di combattimento’’, drept idol pe Kurt Eisner, scriitor evreu marxist social-democrat, ce a declarat republica la München, moartea lui prin împușcare provocând proclamarea sovietelor din Munchen. Tot în 1919, evreul comunist Bela Kun guverna în Ungaria fiind alungat de armata română. Kurt Eisner este asasinat înainte de a-și da demisia, într-un oraș burghez ca München cu tradiție catolică, apoi un grup de intelectuali, o parte din ei fiind evrei și anarhiști, au constituit republica de o lună a sovietelor, contribuind la confundarea bolșevismului cu iudaismul, confundare etichetată ca boală, în mintea unora precum Adolf Hitler.

O a doua etapă în epoca fascismului cuprinde anii 1922-1923 când Mussolini și cămășile negre cuceresc capitala, iar Zankov în Bulgaria reprimă sângeros mișcarea țărănească și partidul comunist. Zankov este considerat ,,fascist’’ de comuniști, apărând astfel  interpretarea polemică a fascismului.

Multiple grupări și mișcări au apărut în diferite țări europene, nu doar printr-un cult nutrit la adresa lui Mussolini sau Hitler, ci având rădăcini proprii. Astfel a fost Lappo ca mișcare anticomunistă finlandeză interzisă în 1938, național-socialiștii danezi, franciștii lui Bucards în Franța, ,,British union of fascists’’ înființată de laburistul Oswald Mosley, ministru considerat cu șanse de a deveni viitor prim-ministru. Sau ,,Asociația luptătorilor pentru libertate’’ în Estonia ce avea să câștige alegerile, fiind îngenuncheată de guvernul de la putere printr-o lovitură de stat. Enumerarea continuă prin Quisling în Norvegia, Crucile cu săgeți ale lui Szalasi în Ungaria, Garda de Fier în România, Pavelic în Croația, austro-fascismul și imaginea mai puțin clară a lui Tiso în Slovacia.

În schimb, Portugalia lui Salazar este o dictatură militară favorizată de contextul internațional. În timp ce, în spatele lui Franco s-a topit mișcarea național-socialistă unindu-se cu Falanga și alte organizații, pierzându-se radicalismul mișcării, ce voia să naționalizeze băncile și să desființeze marile proprietăți.

Corelațiile, ca și deosebirile, atunci când se analizează socialismele și fascismele pentru a contura fascismul sau socialismul sunt fără număr. Fascismul sau socialismul nu pot fi îngustate la câteva trăsături, iar determinarea anterioară cercetării istorice de aderenți și oponenți nu poate fi evitată sau neglijată. Nu poate fi neglijat faptul că Farinacci, socialist ca și Mussolini, revendica din 1925 pentru regimul fascist caracteristica de totalitar. Noțiunea de totalitarism cristalizându-se mai târziu.

Bisericii i s-a reproșat, uneori întemeiat, că a colaborat cu mișcările fasciste. Dar poziția reprezentanților bisericii a fost ambivalentă. Codreanu a fost cel mai atașat de biserică dintre toți fondatorii și liderii mișcărilor fasciste, însă și el se plânge că majoritatea clerului nu-l sprijină, deși opiniile lui erau apropiate de tradiția ortodoxă. În ciuda Acordurilor Laterane și Concordatului Imperial, Biserica Catolică publică în 1931 o enciclică contra lui Mussolini, iar în 1937 contra lui Hitler. Biserica a urmărit tendința conservatoare, ce respingea cele două ,,revoluții’’: bolșevismul și fascismul, ca fiind apropiate ,,sufletește’’. Apropierea bisericii uneori de fascism fiind determinată de lupta istorică contra adversarului bolșevic ateu și antireligios.

O poziție conservatoare, care a analizat național-socialismul, este a lui Hermann Rauschning, membru național-socialist, deziluzionat de ideologia național-socialistă, ce publică ,,Revoluția nihilismului’’, unde Hitler are rădăcini spirituale începând cu Rousseau, iar revoluția fascistă vine în continuarea Revoluției franceze. Dar interpretarea unui fost politician național-socialist este una dintre multiplele interpretări, mai ales că, spre deosebire de comunism, unitatea fascismului este slabă. Fascismul nu are o ideologie unică sau un centru unic de comandă precum a avut comunismul. Fenomenul fascist interpretat s-a bazat pe o analogie a circumstanțelor, pe apropieri comparabile și tendințe comune.

O caracteristică a fiecărui fascism este naționalismul atașat unui socialism, unde latura socialistă este determinată de cea naționalistă. Naționalismul a provocat o ambivalență între conducătorii și mișcările fasciste, camarazii fiind și reprezentanții naționalismelor, adică adversari. Ambivalența se regăsește și față de adversari și la Mussolini și la Hitler. Codreanu fiind cel mai puțin ambivalent față de adversari. Nici antisemitismul caracteristic mișcărilor fasciste, nici antiparlamentarismul nu sunt criterii esențiale pentru a defini termenul de fascism.

Definiția ar fi: fascismul este un antimarxism, ce vrea să-și distrugă adversarul printr-o ideologie opusă, dar totuși înrudită, prin metode similare, dar și diferite, fără a părăsi vreodată cadrul autonomiei și afirmării naționale. Astfel fascismul nu există fără marxism, nu există fascism fără propagandă marxistă. Fascismul este mai apropiat, dar și mai depărtat de comunism, mai mult decât poate fi anticomunismul liberal. Fascismul oscilează între momente socialiste, elitiste, rasiste și nimicitoare.

Plecând de la definiția lui Nolte, cunoscând corectitudinea politică produsă de neo-marxism, propaganda despre noul marxism real sau imaginar, resurecția naționalismelor, resurecție inevitabilă în fața ,,aparatului’’ birocratic din inima Europei, lipsurile capitalismului, nu putem să nu ne gândim la o posibilă (re)apariție a fascismului. Sau poate deja este printre noi și nu-l mai recunoaștem pentru că eticheta de fascist a fost aplicată după interes de propaganda marxistă, comunistă, socialistă, dar și de ignoranța multora plătiți să ne informeze corect sau de ignoranța scribilor, ce știu că fascismul este ceva rău, și atât. În fața propagandei de stânga, a manipulării și a ignoranței este importantă cunoașterea fascismului. Cartea lui Nolte de peste 1100 de pagini este o laborioasă introducere în ce înseamnă fascismul ca fenomen epocal al istoriei noastre.  

scris de Cătălin Spătaru

sursă:

Ernst Nolte, Fascismul în epoca sa: action francaise, fascismul italian, național-socialismul, trad. Viorel Bucur, Editura Vivaldi, București, 2009, pp. 18, 20, 44-45, 54-55, 58-60, 62, 64-66, 69-73, 79-81, 84, 87-93, 95, 97, 99-100, 102-103, 987  

surse imagini: proprie, zvab.com

Lasă un răspuns

This Post Has 5 Comments