Nu blestemăm, nu batjocorim, nu aruncăm în domeniul absurdității și îngrozitorului afectele și pasiunile omului, ci le integrăm în cunoașterea naturii. Fiindcă ele nu sunt ceva rupt de natura lucrurilor, ele sunt naturale, țin de legile comune naturii. Înțelegerea și nu damnarea afectelor, cunoașterea naturii lor, nu etichetarea nebuniilor omului ca vicii, fiind vorba de natura lucrurilor, totdeauna aceeași, virtutea și puterea ei fiind mereu la fel, doar formele se schimbă. În fizic și în suflet, legitatea naturii este prezentă. Ura feroce, mânia distrugătoare, decurg din necesitatea și puterea naturii.
Chiar dacă este neînsemnat, rău, totul este demn de cunoscut, de înțeles, pentru că este vorba de natura necesară a lucrurilor. Metoda geometrica aplicată afectelor iraționale (pref. partea III), stă în convingerea lui Spinoza, în credința lui filosofică în natura lucrurilor și în necesitatea de a o cunoaște. O convingere, ce continuă scrierea unei psihologii raționale și raționaliste, o credință în posibilitatea cunoașterii afectelor rămasă și în prezent vie prin psihologia și terapiile aplicate interiorității, în care o necesitate este prezentă, să ne gândim doar la numitele ,,mecanisme de apărare’’. Tot ca pe o terapie putem considera și demersul spinozist.
Deja încheierea cărții anterioare, după cum am văzut, sublinia virtutea doctrinei spinoziste, ca fiind una spre liniștea, fericirea și beatitudinea sufletului, având desigur la bază cunoașterea naturii lucrurilor. Cunoașterea iluminând orice colț irațional al sufletului, izbăvind prin adevărata înțelegere. Fiindcă adevărata activitate a sufletului este să aibă idei adecvate, manifestări adecvate, adică poate să cunoască mai bine cauzele din care decurg efectele din sufletul său, această înțelegere fiind conform naturii sau lui Dumnezeu căci toate manifestările adecvate sunt în Dumnezeu.
Când sufletul are idei neadecvate, el nu cunoaște cauzele și efectele lor distincte, ci îi sunt confuze, iar acestea nu sunt conforme naturii și nici lui Dumnezeu. Ele sunt în noi ca pasiuni, pe care le suportăm pasiv, fiind activi doar când avem idei adecvate, acțiunile fiind produse de idei adecvate, iar pasiunile de cele confuze, neadecvate (def. I, III, Prop. I, III).
Deși credem că de puterea omului depind multe, de fapt noi cunoaștem doar acțiunile, nu cauzele lor, distingând între cauză și efect în acțiunile noastre. De fapt toate sunt de la natură: și când vorbim de hotărâre în ce privește sufletul sau de determinație când vorbim de trup/întindere/materie. De aceea nici corpul nu poate determina sufletul să gândească, nici sufletul să determine corpul la mișcare sau repaus, ci fiecare urmează legea naturii (prop. II).
Conform naturii sale orice lucru năzuiește să-și mențină existența, acest conatus in suo esse perseverandi fiind esențial pentru orice existență. Conatus-ul fiind actualizarea esenței lui, actualizarea împinsă într-un timp nedefinit, nicidecum finit. Un conatus este desigur și în sufletul nostru, care cu idei (manifestări) clare, distincte, adecvate, confuze își menține năzuința de a exista pe un timp nedeterminat, dacă s-ar putea pentru totdeauna (prop. VI, VII, VIII, IX).
O idee contrară acestui conatus este contrară atât trupului, cât și sufletului. La fel, putem raporta orice lucru, care mărește sau micșorează lucrarea sufletului și trupului, puterea de a lucra a trupului și de a cugeta, ca fiind raportat la conatus. Afectele sunt modificările trupului și sufletului, prin care puterea lor crește sau scade în năzuința de a fi, de a exista.
Astfel, bucuria este trecerea la o perfecțiune mai mare adică la o extindere a conatus-ului, în timp ce tristețea este inversul. Voluptatea, veselia versus durerea, melancolia implicând și trupul, indică extinderea sau restrângerea năzuinței de a fi (prop. X, XI, Def. III).
Imaginația, ,,nebuna casei’’ sufletului, slujește și ea la mărirea capacității de a lucra a corpului, desigur doar prin imaginile ei. Sufletul alungând imaginile, respingând sau măcar simțind repulsie, când acestea afectează micșorând capacitatea de a lucra a trupului, puterea lui. Conatus-ul din suflet provocând această repulsie (prop. XII, XIII).
Șovăiala sufletului este adusă de imaginarea unui lucru trist, care fiind asemănător cu unul care produce bucurie, provoacă un afect amestecat de atracție-respingere, de iubire-ură (prop. XVII).
Speranța este o bucurie nestatornică născută de imaginea unui lucru a cărui realizare este incertă, dacă incertitudinea este înlăturată atunci speranța devine siguranță. Disperarea este tristețea, ce nu mai este amenințată de nici o îndoială asupra realizării lucrului, care ne întristează. Conatusul este afectat, temerile sale sunt certe, tristețea îndreptățită. Dacă îmi imaginez că ceea ce iubesc este distrus, conatusul este afectat, fiindcă prin iubire năzuiesc să-mi măresc puterea ființei mele, iar ce stă în calea iubirii mele afectează conatusul (prop. XVIII, XIX).
Spinoza n-are scrupule și recunoaște necesitatea naturii noastre de a se bucura când este distrus ceea ce urâm, orice stă în calea puterii mele de a lucra, orice îmi imaginez legat de aceasta, este demn de distrugere, iar când îmi imaginez distrugerea obstacolelor urâte de mine, mă bucur (prop. XX). Nu se bucură amantul, care-și imaginează că piere rivalul în dragoste? Dacă ne imaginăm că este tristă acea ființă iubită, atunci și noi vom fi triști, iar tristețea va fi mai mare cu cât ceea ce iubesc este mai important pentru mine, la fel și cu bucuria, mă bucur de bucuria manifestată de ceea ce iubesc, fiind un fel de extindere laolaltă a conatus-urilor celor ce se iubesc (prop. XXI).
În schimb, mă bucur când este afectat de tristețe ce urăsc, sunt trist când este bucuros ceea ce urăsc, cu cât este mai bucuros conatus-ul urât, cu atât eu sunt mai trist (prop. XXIII). De asemenea, urăsc conatus-ul celui care provoacă bucurie celui pe care-l urăsc, și-l iubesc pe cel care îi provoacă tristețe, pentru că acela indirect ajută conatus-ul meu, neuitând că iubirea este o bucurie însoțită de ideea unei cauze externe, iar prin idee putând fi înțeles și un sentiment sau act volitiv (prop. XXIV, def. VI).
Afirmăm de obicei, ce ne imaginăm că afectează pozitiv conatus-urile iubite, negăm relele ce ne pot întrista pe noi și conatus-urile iubite, un fel de conștiință optimistă combinată cu superstiția că afirmând și vorbind pozitiv îndepărtezi răul și atragi binele (prop. XXV). De aceea, când vorbim rele despre cei pe care-i urâm, urmăm această linie superstițioasă, că va avea parte de rău cel urât de mine, eveniment care mă va îndreptăți pe mine, conatus-ul meu cu soarta/necesitatea favorabilă extinderii și menținerii ființei mele (prop. XXVI).
Conatus-ul urmărește să realizeze tot ceea ce contribuie la bucuria mea și să distrugă tot ceea ce ne imaginăm că duce la tristețea mea (prop. XXVIII), imaginația a ce duce la bucurie și tristețe fiind influențată de imaginația a ce oamenii pot privi cu bucurie sau nu.
Ambiția este conatusul nostru, ce vrea să facă pe plac celorlalți, mulțimii. Sau când vrem să ne purtăm ,,ca lumea’’, ,,cu bune maniere’’ (prop. XXIX). Dacă-mi imaginez că cineva iubește sau urăște ce iubesc sau urăsc eu, atunci iubirea sau ura mea vor deveni mai puternice. Un om iubit de multe persoane întărește iubirea mea față de el (prop. XXXI). În raportarea la celălalt pot rezona cu tristețea lui când mă văd asemănător cu el, trist precum el, el poate fi un cerșetor de bani, eu un cerșetor de funcții, de atenție, de iubire, de zile în plus la viața mea neînsemnată etc. Această rezonare la tristețea celuilalt pentru că mă văd asemenea, este mila (prop. XXVII, def. XVIII).
Sunt mândru când produc bucurii celorlalți, sunt rușinat când provoc tristețe celorlalți, sunt mulțumit de mine când îmi imaginez că am adus bucurii, mă căiesc când îmi imaginez suferința produsă. Sunt mândru când îmi imaginez că lucrul iubit este afectat profund de mine și față de mine. Sunt îngâmfat când cred că sunt un binefăcător al tuturor (prop. XXX, XXXIV). Dacă este cineva care posedă și se bucură de un unicat atunci și eu năzuiesc ca el să nu-l mai aibă, ci conatus-ul meu să posede unicatul (prop. XXXII).
La fel, când cineva se leagă de ceea ce iubesc punându-și secrețiile și excrețiile în existența iubită, urăsc persoana iubită și simt gelozie, adică invidie față de cel care-și pune ex/se/crețiile și părțile rușinoase în ceea ce iubeam, dar acum urăsc existența cândva iubită, fiindcă extinderea conatus-ului meu a fost blocată (prop. XXXV). Mai ales că nu mai este posibil de a avea existența iubită ca prima oară și desfătarea produsă de ea cândva, deși conatus-ul meu dorește repetarea identică a desfătării de prima oară cu persoana iubită, de fapt este imposibilă, doar repetarea asemănătoare posibilă. Dor după ambele desfătări, mâhnire după desfătarea pierdută (prop. XXXVI).
Cu cât iubesc mai mult pe cineva, cu atât pot ajunge să-l urăsc mai mult, când dorințele mele legate de ce iubesc sunt înfrânate, când devin trist din cauza a ce iubesc. Cu ură mare pot năzui să fac rău persoanei pe care am iubit-o, să zdrobesc ceea ce îmi afectează negativ persistența ființei mele, dar mă pot teme de un rău și mai mare, de aceea pot renunța la a-i face rău pentru a nu fi eu afectat și mai tare. Binele și răul, nefiind în sine bine și rău, ci în funcție de afectele mele. Ceva este bun sau rău în funcție de dorința și de afectele mele precum bucuria sau tristețea (prop. XXXVIII, XXXIX).
Cu cât afectul tristeții este mai puternic, cu atât dorința mea va fi mai puternică de a înlătură acest afect pus de-a curmezișul conatus-ului. O dorință mare de a scăpa de tristețe și cauza ei, o nevoie de bucurie pentru a o păstra în slujba conatus-ului. La fel, din ură și iubire se nasc dorințe puternice de a impulsiona acțiunea omului, de a persista și de a se extinde în ființa sa (prop. XXXVII).
Dacă-mi imaginez că cineva mă urăște, voi ajunge să-l urăsc, dacă-mi amintesc tristețea provocată de ura altuia, voi vrea să mă răzbun provocându-i și eu acea tristețe suferită de mine. Mânia este năzuința de a-i face rău celui pe care-l urâm. Dacă-mi imaginez că mă iubește persoana pe care o urăsc voi oscila între iubire și ură, dacă ura învinge, cruzimea mea va profita de iubirea celuilalt pentru a-i face rău (prop. XL, XLI).
Ura mea crește fiind stimulată de ura celuilalt, dar poate fi înlăturată prin iubire. Ura învinsă de iubire se schimbă în iubire, iubirea fiind mai puternică decât dacă nu ar fi fost ură anterior biruinței ei (prop. XLIII, XLIV). Dacă din iubire fac bine celuilalt, mă mâhnesc când binefacerea mea este privită fără recunoștință. Binefacerea mea nu mai este prilej de glorie, de bucurie, ci îmi imaginez că nici vorbă de apreciere și iubire din partea celui căruia i-am făcut bine (prop. XLII). Dacă vreunul urăște ceea ce eu iubesc, atunci îl voi urî.
De asemenea, dacă voi fi afectat de cineva dintr-o clasă, națiune, diferite de a mea, voi urî și persoana și clasa/nația ei (prop. XLV, XLVI). Dacă imigrantul îmi violează ruda și-mi fură avutul, urăsc toți imigranții. Spinoza, ca evreu, a înțeles bine această ură față de națiunea sa, dar a înțeles și cum poți fi exclus dintre ai săi, când ești un filosof care critică religia, adică aparții de altă ,,clasă’’. Politic și istoric, ura extinsă de la indivizi la clasă/națiune a fost cea mai confirmată propoziție din cartea III a Eticii, producând lagăre de concentrare, deportări, masacre…
Chiar dacă mă bucur de răul celui pe care-l urăsc, apare și o oarecare tristețe în suflet, fiindcă rememorarea lucrului, persoanei urâte, îmi redeșteaptă afectul negativ, ce va fi înlăturat când îmi imaginez că ceea ce urâm este distrus (prop. XLVII). Prin urmare, nici vorbă de vreo căință că vreau distrugerea a ce urăsc, ci este vorba doar de o asociere în mintea mea, ce-mi redeșteaptă afectul negativ.
Dacă sursa bucuriei sau urii mele este asociată cu o altă sursă, iubirea și ura pentru acea sursă primă se diluează, se distruge. Pentru că ne imaginăm oamenii liberi prin ei înșiși, atunci îi iubim și-i urâm mai mult decât dacă le socotim acțiunile legate de o necesitate, care destramă forța iubirii/urii noastre (prop. XLIII, XLIX).
Observând că afectele noastre sunt influențate de imaginație și că omul afectat este un om dedicat imaginației, rupt de un ,,adevăr’’ independent de imaginație, fiind doar ,,adevăruri’’, pe care oamenii le imaginează mereu despre ceilalți și despre ei, desigur că oameni deosebiți sunt afectați diferit de același lucru, chiar același om este afectat diferit de același obiect în situații diferite (prop. L, LI).
Suntem atrași de lucrurile aparte, admirăm oamenii considerați a nu fi precum ceilalți, venerăm pe cei care-i considerăm cu mult superiori nouă, puterea lor de a lucra este un model pentru noi, pentru extinderea conatus-ului nostru. Slăvim pe cel venerat sau admirat, când îl iubim. Disprețul apare când de fapt ceea ce este prețuit, admirat, iubit, nu merită așa ceva, iar derâderea este reversul slăvirii, născându-se când urâm ceea ce disprețuim (prop. LII, def. X).
Când mă contemplu și-mi văd puterea de a acționa, mă bucur, mă bucur cu cât mă imaginez mai distinct de ceilalți, iar ceilalți mă apreciază pentru distincția mea, mă umflu ca un balon unic prin imaginația mea (prop. LIII).
În năzuința mea de a fi, eu îmi imaginez doar ceea ce sprijină puterea mea de a acționa, doar ce susține năzuința mea de a fi și de a-mi extinde ființa. Pentru că puterea și năzuința sufletului meu este esența mea (prop. LIV).
Când mă imaginez slab sau umil, mă întristez și puterea conatus-ului meu slăbește, dar dacă îmi imaginez acțiunile mele ca fiind distincte, atunci mă bucur, bucurie a amorului meu propriu. Eu năzui să înlătur tristețea și starea mea umilă, dacă admir pe cineva o fac pentru că el nu are ce am eu și nu este ce sunt eu, nu vreau să mă întristez pentru că acțiunile mele sunt mai slabe decât ale altora. Așa încât, voi face orice ca să devalorizez acțiunile, care-mi par superioare în comparație cu ale mele. De la natură ura și invidia sunt înclinațiile noastre, iar educația le sporește, invidia este învățată încă din familie (prop. LV).
Tristețea, bucuria, dorința se combină în funcție de obiectele cu care relaționăm. Așa apar lăcomia, beția, senzualitatea, avariția… Toate afectele se reduc la bucurie, dorință și tristețe (prop. LVI, LIX). Chiar bucuria și tristețea sunt mărirea sau micșorarea dorinței sau năzuinței de a fi datorită cauzelor externe sau ideilor despre ele: aceasta este natura noastră, ea diferă de la individ la individ prin lucrarea ei.
Chiar și cunoașterea este în năzuința sau dorința noastră de a fi, cunoașterea afectelor noastre este un sprijin pentru conatus-ul nostru. Cunoașterea este din natura noastră provocând laetitia/bucurie, bucuria, ce este o trecere de la o perfecțiune mai mică la una mai mare (prop. LVII, LVIII, def. II). Parcurgerea cărții III din Etica este și ea o laetitia.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Baruch Benedictus Spinoza, Etica, trad. Al. Posescu, Editura Științifică, București, 1957
