Iertarea implică două singularități: vinovatul și victima. Când apare un al treilea este vorba de amnistie, reconciliere, reparație, grațiere, de ceea ce ține de ordinul juridic, penal și politic. Se confundă iertarea dintre cele două singularități cu amnistia, achitarea, prescrierea, reconcilierea, travaliul de doliu ca terapii politice sau cu orice alt fel de ecologizare istorică. Reprezentantul statului judecă, grațiază, prescrie, dar nu poate impune iertarea privată.
O femeie de culoare declara în fața Comisiei de Reconciliere din Africa de Sud, că un guvern sau o comisie nu poate ierta torționarii soțului său, dar ea ar putea ierta, însă nu este încă pregătită să ierte. Iertarea privată nu poate fi impusă de o terapie de reconciliere cum a avut loc în Africa de Sud pentru ca traumele trecutului să cedeze travaliului de doliu. Reconcilierea socială, amnistierea politică, cum s-a întâmplat în Franța postbelică, este condiționată, are scopuri, în timp ce iertarea este necondiționată, hiperbolică, pură, paradoxală, fără sens.
Iertarea veritabilă este fără a aștepta căința ca o condiție a survenirii ei. Iertarea este nebună și paradoxală, pentru că ea este fără scop și fără sens. Să iert așteptându-l pe vinovat ca să devină un om bun, să se transforme prin trăirea căinței, a culpei, înseamnă să iert pe altcineva decât pe vinovatul față de mine, care a comis un rău pe care doar eu îl mai pot ierta.
Iertarea pare să fie posibilă tocmai acolo unde este considerată imposibilă: pentru crimele din Shoah, din Holocaust, crime impardonabile pentru Jankelevitch în reflecțiile sale asupra iertării. Nu un purism etic sau spiritual, susține Derrida că ar urmări cu iertarea sa necondiționată, această iubire apărând acolo unde pare imposibilă.
Iertarea este un capăt de drum, suprimarea unui drum al răului în lumea noastră. Iertarea are în comun cu pedeapsa faptul că pune capăt unui lucru care ar continua indefinit, spune Arendt. Omul nu mai poate pedepsi ceea ce este de neiertat, omul este incapabil să ierte ceea ce nu mai poate pedepsi. Din aceste situații covârșitoare iertarea necondiționată este o ieșire pentru că ea rămâne o posibilitate umană, mereu.
,,Ce ar fi o iertare ce ar ierta doar ce poate fi iertat’’ se întreabă Derrida. Astfel, iertarea trece dincolo de sens, sens ce caracteriza iertarea la Jankelevitch: iertarea trebuie să aibă sens, nu se poate ierta crima imprescriptibilă, împotriva umanității, precum cea din Shoah. Dar nu este de fapt ceea ce pare de neiertat tocmai ceea ce cere iertarea? Nu este iertarea fără un scop cum ar fi mântuirea, reconcilierea, o iertare pură și superioară celei subordonate unui scop, chiar dacă este un scop nobil sau spiritual? De aici paradoxala caracteristică a iertării pure: iertăm ceea ce este de neiertat, ceea ce este impardonabil.
Aceasta nu înseamnă că a cere iertare pentru a reconcilia social și politic, cum a făcut prim-ministrul japonez în fața sud-coreenilor și chinezilor, nu este o iertare valoroasă și reconciliatorie în raport cu trecutul violent. Sau că o Comisie pentru Adevăr și Reconciliere precum cea din Africa de Sud nu a avut valoarea ei socială și politică. Dimpotrivă. Chiar dacă marea scenă a iertării și a căinței, pe care Derrida o exagerează, are și ritual simulat, calcul ipocrit și maimuțăreală expiatorie, ea ne-ar arăta că dacă am începe să acuzăm, atunci n-ar mai rămâne nici un nevinovat pe fața pământului deci nici un judecător sau arbitru. Toți suntem urmași ai unor evenimente sau persoane care au comis crime imprescriptibile și impardonabile. Ar fi necesară o mondializării a iertării creștine fără a avea nevoie de Biserica Creștină, o mondializare a iertării pe care Derrida o vede reală, din nou exagerând. Nu exagerează când vede o urgență mondială, universală a memoriei. Adăugăm o bătălie a rememorării în moduri diferite și opuse, în care învinovățirile sunt diferite și contrare.
Situația ideală dintre două singularități umane ar cuprinde iertarea necondiționată trăită de victimă față de vinovat, iertarea pomenită de Derrida fiind alăturată trăirii intense a culpei, a vinovăției transformatoare de sine, așa cum o descrie Jaspers înainte și după ultimul război mondial.
În România a existat o rememorare, prea puțin sprijinită de instituțiile statului (exemplu: arhivele SRI-ului/Securității după periere au fost predate cercetării abia în 2006). Nu a existat o Comisie de Reconciliere și nici reconcilierea. După decapitarea vârfului piramidei comuniste (Ceaușescu și câțiva aparticiki), reconcilierea a însemnat niște indemnizații pentru deținuții politici, niște firimituri aruncate de la masa stăpânilor socialiști ce au devenit capitaliști, ajungând la bunăstare și cu ajutorul partenerilor europeni, unde i-au regăsit pe vechii camarazi de luptă, social-democrații, socialiștii internaționaliști europeni, formând baza proiectului european actual. Aceeași stângă europeană care s-a împotrivit condamnării comunismului în Consiliul Europei în 2006, implicit constituirii unor comisii de cercetare. Stânga europeană a vrut să păstreze tăcerea asupra camaraderiei cu regimurile criminale comuniste. O altă tăcere este cea a lui Derrida din 1999 unde vorbește despre crimele fasciștilor sau colonizatorilor, dar despre comuniști nimic, exagerând cu marea scenă a iertării, cu mondializarea penitenței: în cazul regimurilor criminale comuniste nu a existat penitență.
La fel, nu a existat penitență sau reconciliere nici în cazul statului român pentru crimele făcute de instituțiile sale: a fost și este o imensă uitare. De la armata română ca principala forță în deportarea și exterminarea evreilor sub Antonescu, de la securiștii și soldații care împușcau țărani revoltați, ce nu voiau să-și bage mârțoaga și pământul în colectivul socialist, până la armata română care împușcat sute de români, armată condusă de comunistul Ceaușescu, apoi de socialistul Iliescu și de FSN-ul care guvernează și azi România.
Statul român rămâne în continuare dincolo de penitență sau reconciliere ca un zeu imperturbabil, pe care proștii de rumâni îl slujesc, pentru că sunt cu toții vinovați. Vinovați, cum ar spune Derrida, pentru că suntem urmași de criminali și rodul unor evenimente criminale. Vinovați, cum ar spune Jaspers, pentru că am slujit pasiv niște regimuri criminale și ticăloase fără să facem nimic pentru victime.
Sau mai degrabă rumânii sunt cu toții nevinovați, ca și conducătorii ,,aleși’’, care au decretat prin uitare grațierea tuturor și reconcilierea tacită. Iertarea din sufletele celor care au fost deținuți politici, iertarea celor care s-au împotrivit și au suferit în timpul regimului criminal comunist, iertarea lor este un act ce ține de viața interioară a fiecăruia, influențați desigur de exterior. Unii dintre ei declară că au iertat, alții că nu, aceștia nu au decât soluția iertării nobile, pure, necondiționate, fără a urmări vreun scop, fără a aștepta cvasi-imposibila căință necunoscută a celor care i-au făcut să sufere, care trăiesc cu pensii grase date de statul socialist actual.
Iertarea, resentimentul, uitarea, împăcarea pentru trecutul dureros par să conteze doar pentru fiecare singularitate umană, aceste stări interioare pierind odată cu fiecare ființă umană. În urmă, rămâne vinovăția de care vorbea Derrida, prin care toți urmașii devin vinovați. Dar slavă statului glorios, nu ne vom aduce aminte decât atunci când propaganda va fi pusă în mișcare de interesele politice. Memoria culturală aproape nu contează într-un mod independent de propaganda politică.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Jacques Derrida, Credință și cunoaștere. Veacul și iertarea (interviu cu Michel Wieworka), trad. Emilian Cioc, Paralela 45, București, 2003, pp. 89-114
