În amiaza luptei pentru o lume mai puțin nedreaptă, pentru egalitate, pentru un regim comunist fără clase, pentru tătuca Stalin (,,Numărul 1’’), se lasă întunericul epurărilor menite să reîmprospăteze partidul în războiul său cu dușmanii revoluției socialiste. Zilele credincioșilor în marxism-leninism, în Stalin și în partid se curmă brusc aruncate fiind în bezna morții ,,necesare’’ scopurile ,,bune’’.
Omul slujitor al cauzei comuniste este un zero, un nimic prins în angrenajul necesității istoriei ce zdrobește viețile oamenilor pentru a obține împlinirea socialismului. Nu trebuie să ne lamentăm, cum zicea Stalin, moartea unui om e o dramă, a unei mulțimi este doar statistică sau ,,ca să faci omleta, trebuie sparte ouăle’’.
Slujitor al partidului comunist timp de 7 ani, Koestler scrie o carte concentrată pe epurările din partidele comuniste, epurări comandate din și în Moscova lui Stalin. Așa de mare și de apăsător era întunericul roșu adulat de nenumărați intelectuali, întuneric roșu susținut de o propagandă feroce, încât Koestler nu-l numește pe ,,Koba cel cumplit’’ decât cu ,,numărul 1’’ din partid, numărul 1fiind ,,fiul’’ lui ,,Dumnezeu Tatăl’’ cu ochi de tătar, adică calmâcul Lenin.
Koestler i-a cunoscut pe unii dintre cei implicați, condamnați și exterminați în urma proceselor de la Moscova din anii 1930. Procese care aveau rolul, după Suvorov, să pregătească URSS de războiul cu Europa, îngenunchind orice posibilă formă de obiecție împotriva planurilor staliniste de cucerire a țărilor capitaliste. O explicație nouă, pe lângă imperativul leninist de epurare periodic necesară a partidului comunist.
Koestler dedică acestor epurări cartea lui inspirată din ce au trăit cei supuși epurărilor. Oamenii fideli cauzei comuniste nu sunt niciodată de îndeajuns de devotați cauzei așa încât trebuie să devină înspăimântător de devotați, prin înfricoșarea că va veni ziua când vor fi ridicați, torturați și executați.
,,Partidul nu greșește niciodată’’, predica activistul de partid Rubașov: ,,partidul este întruparea ideii revoluționare în istorie. Istoria nu cunoaște scrupule sau ezitări…ea se-ndreaptă spre țintă. La fiecare cotitură….ea lasă…cadavrele înecaților. Ea nu greșește’’ (p. 45).
Activistul comunist trebuie să creadă orbește în istorie și în partid, în istoria cu necesitatea ei hegeliană și în perfectul partid comunist. O durere de dinți adăugată claustrării în temniță tulbură seninătatea veteranului comunist Rubașov. În temniță, Rubașov își amintește cum a curățat el partidul de ,,elemente’’ potrivnice partidului cu politicile sale contradictorii: de la acțiuni contra Germaniei naziste la sprijinirea ei în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov.
În 1940, Koestler/Rubașov anticipează profetic că fasciștii posedați de un romantism naționalist anacronic nu vor fi izbăviți de judecata istoriei, în schimb comuniștii vor fi izbăviți pentru că au fost machiavelici în numele ,,rațiunii universale’’.
Comuniștii au mânat masele prin minciuni, promisiuni și amenințări către binele comun și rațional, ei au știut că crimele lor vor rămâne nepedepsite pentru că urmează necesitatea istoriei și pe infailibilul Număr 1 (Stalin). Acest Număr 1 care ar putea mereu să aibă dreptate pentru că istoria este construită din murdărie, sânge, minciuni. ,,Temeliile grandioase ale viitorului’’ comunist sunt clădite cu așa ceva.
Sentimentele mic-burgheze, iubirea sau fidelitatea față de o femeie nu contaseră pentru Rubașov. Cum a tăcut în privința Arlovei, fără a încerca să-și salveze amanta comunistă condamnată și executată de partid, Rubașov a ajuns și el în situația de a fi sfătuit de un camarad să prefere moartea în tăcere. Dar Rubașov nu vrea să moară în tăcere, el cade pradă tentațiilor din bordelul metafizic al lumii și începe să aibă scrupule: înțelegere, conștiință, disperare, scârbă, căință, ispășire, față de camarazii abandonați morții, față de amanta Arlova, față de Bogrov, prietenul său. Trupul lui Bogrov torturat este plimbat pe la ușa celulei înainte de execuție pentru a-l înfrânge moral pe Rubașov.
Bogrov este împușcat pentru că ar fi susținut construirea submarinelor de mare tonaj de atac pentru extinderea revoluției mondiale, în timp ce Stalin ar fi susținut construirea submarinelor de mic tonaj pentru apărare. În lumina cărților istoricului McMeekin și a spionului Suvorov, Stalin pregătea armata roșie pentru invazia Europei, iar unii constructori erau împușcați pentru că nu îndeplineau normele planificate. Credea Koestler în propaganda oficială că URSS doar voia să se apere renunțând la extinderea revoluției mondiale? În jocul mincinos al Moscovei comunistul deziluzionat Koestler cu greu ar fi putut crede, mai ales când scrie că istoria este construită prin minciuni, evenimentele ei fiind interpretate tot mincinos.
Cel care vrea să înțeleagă trecutul ori se luptă cu minciunile țesute bine, prinzându-se în țesătura lor chiar dacă vorbește de conștiință, căință, ispășire adică senzații ale bordelului metafizic, ori se lasă biruit de minciuni, de necesitatea lor, de necesitatea mizeriei din mersul istoriei. Cunoscătorul trecutului este ca Rubașov ce se zbate între emoțiile metafizice ale lumii în care totul se vinde ca-ntr-un bordel și ,,justețea obiectivă a capitulării’’ față de versiunea oficială a istoriei create de Partid și de Numărul 1. În versiunea oficială scopul scuză mijloacele, dacă Raskolnikov ar fi ucis bătrâna pentru a crește fondurile partidului sau pentru o tipografie ilegală în slujba partidului, crima lui ar fi fost îndreptățită.
Țelurile colective justifică și îngăduie minciunile, sângele, mizeria. Moraliști precum Gandhi sunt catastrofali pentru țările lor, concepția care pune pe prim plan omul cu valoarea lui sacrosanctă nu a fost compatibilă cu politica de stat, o politică creștină nu a existat, umanismul nu a fost pus în practica politică.
Comuniștii nu s-au iluzionat cu senzațiile bordelului metafizic precum milă, înțelegere, conștiință: dacă a fost necesară trimiterea a 10 milioane la muncă forțată în regiunile subpolare, atunci au făcut-o. Așa se construiește istoria: pentru o justă împărțire a pământului a fost necesară moartea a 5 milioane de țărani înfometați. Reacțiunea este la fel de lipsită de scrupule precum acțiunea comunistă a aparatului uriaș polițienesc, așa încât sunt toate necesare pentru a continua construcția cea mai minunată din istorie.
Experimentul social comunist este precum cel științific care este vivisecționist, taie animale, face experiențe pe ființe, pentru binele societății, pentru a avea arme contra bolilor. Pentru utilitatea socială convingerile proprii, mândria personală, sentimentele fiecărui individ trebuie negate, lupta individuală donquijotească trebuie suprimată.
Rubașov înțelege prin onoare să fii util partidului și experimentului comunist, un aristocrat ,,reacționar’’ înțelege să mori pentru credințele proprii adică să mori în bordelul lumii pentru credințele metafizice, onoarea este să fii cum se cuvine conform obiceiului sau tradiției unei societăți sau unei caste. Această bună cuviință acceptată de un grup sau o masă de oameni este înlocuită cu rațiunea, spune comunistul. Acea rațiune de stat pentru care să împuști niște oameni este necesar și bun.
Astfel Rubașov cedează și se supune rațiunii de stat, rațiunii partidului, necesității istoriei cunoscută de rațiune, el renunță la sentimentele lui metafizice din bordelul lumii și vrea să-și demaște public greșelile așa cum vrea Numărul 1. Stalin devenise ca un mare preot, teoria revoluționară ajunsese ca un catehism într-un cult dogmatic.
Cedarea lui Rubașov devine o prăbușire sub interogatoriul tipic de înfrângere a condamnatului: interogatorii nocturne, lumină puternică, oboseala condamnatului plus durerile fizice, condamnatul spune orice numai să fie lăsat să doarmă, rememorarea trecutului se amestecă cu visele binefăcătoare. Trecutul în care Rubașov a vorbit despre posibilitatea eliminării lui Stalin, un turnător pretinzând că l-ar fi îndemnat să-l ucidă pe dictator și ceața peste ce s-a mai întâmplat la interogatorii. Câte interogatorii? O săptămână?
Pentru Rubașov zdrobit de interogatorii, de nesomn, de durerile de dinți, moartea devine treptat un somn odihnitor dorit intens. Irealitatea viselor se amestecă cu irealitatea acuzațiilor, toate evenimentele de care pomenesc acuzațiile împotriva lui Rubașov devin reale în nopțile când somnul și visele sunt înlocuite cu un trecut mincinos al unei istorii de coșmar. Coșmarul istoriei s-a construit treptat prin fiecare interogatoriu în care a fost înregistrată mărturisirea condamnatului zdrobit. Am ieșit din acel coșmar? Mărturisirea lui Rubașov vine pentru a încheia coșmarul vieții supuse unei istorii oficiale, istorie la fel de reală ca un vis, o istorie unde ficțiunea înlocuia faptele, minciuna desfigura urmele trecutului, aparența topea orice dovadă.
Rubașov recunoaște că s-a opus partidului, că a vrut să continue promovarea revoluției în timp ce Partidul urmărea deocamdată întărirea statului sovietic așteptând vremea expansiunii, cât este necesar: 10-20-50 de ani. Rubașov trebuia să-și recunoască vina la proces fără a trezi emoții metafizice în bordelul lumii, precum simpatie sau milă, doar să facă masele să înțeleagă că este o crimă opoziția față de puterea sovietică. Chiar și anchetatorul său este lovit de emoții metafizice când îi spune că în viitor arhivele pot fi publicate și atunci victimele necesare istoriei ar putea fi apreciate.
La ordinul partidului, tovarășii din URSS au semnat petiții prin care cereau ,,exterminarea trădătorilor’’ precum Rubașov. Dorința lor s-a împlinit: ,,câinii turbați’’ au fost împușcați. Rubașov știa discursul revoluționarului Danton, dar a renunțat la discursul lui sfidător, a făcut ce a cerut tirania partidului. Revoluția comunistă a vrut să elimine suferința socială lipsită de sens și a provocat multe alte suferințe lipsite de sens prin experimentul socialist. Oamenii devin zerouri când suferința și moartea lor sunt mijloace necesare partidului și statului.
Dar în acești indivizi suprimați se află acel sentiment oceanic, acea experiență a infinitului interzis de partid. Contemplația, experiența oceanului infinit, a mării eterne sunt sentimente mic-burgheze în bordelul metafizic al lumii. Rubașov își imaginează o revoluție viitoare, în care indivizi cu sentimentul oceanului infinit vor forma un nou partid cu scopuri împlinite doar prin mijloace pure, necălăuzit doar de rațiunea defectă.
Până atunci, doar întunericul în amiaza revoluției ucigașe, doar oceanul infinit din fiecare individ redus la un mijloc neglijabil: ,,împușcat ca un câine turbat’’. Dar nici un experiment social nu a eliminat până acum oceanul interior, experiența mării infinite, un infinit discret, abia știut în bordelul metafizic al lumii, bordel dominat de fatalitatea relațiilor comerciale și de experimente sociale.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Arthur Koestler, Întuneric la amiază, trad. Sanda Aronescu, Humanitas, București, 2008
