„Nu există fapte, doar interpretări” (Nietzsche), maxima directoare pentru hermeneutica relativistă postmodernă ar putea fi de asemenea o expresie reprezentativă pentru importanța hermeneuticii.
Trei etape sau înțelesuri ale hermeneuticii
Întâi, cel mai vechi înțeles este cel de interpretare, dacă nu corectă, cât mai întemeiată pe anumite reguli când interpretul se confruntă cu ,,ambigua”, adică pasaje obscure sau șocante…Fiind auxiliară, arta interpretării textelor s-a dezvoltat legata de retorică, în cadrul teologiei, dreptului, filologiei ca „hermeneutica sacra, juris, profana”. Quintilian, Augustin, Origene, protestanții, Schleiermacher sunt autori, ce au practicat și teoretizat hermeneutica, ca artă de a interpreta textele din diverse științe pe baza unor reguli.
A doua etapă: Dilthey extinde sarcina hermeneuticii de la auxiliară la metodologie fundamentală pentru științele umaniste și sociale, fiind legată de reflecția asupra adevărului posibil în cadrul științelor umaniste, implicit în ce măsură ele sunt științe.
A treia etapă în istoria hermeneuticii este cea în care hermeneutica coboară în lumea vieții, ea devenind o filosofie a interpretării strâns legată de viața însăși. Fără Nietzsche și Heidegger probabil nu apărea o astfel de extindere. La Nietzsche interpretarea ține de viața însăși, la Heidegger hermeneutica este una a existenței incluzând și pe cea a textelor. În continuarea celor doi, Gadamer sau Ricoeur și-au construit filosofia comprehensiunii, ca hermeneutică a științelor umaniste, tinzând către o anumită universalitate.
Prima etapă până la Schleiermacher
Termenul hermeneutică apare în 1654 la teologul protestant Danhauer când folosește termenul de artă sau învățătură a interpretării. Era necesar un astfel de termen după o milenară atenție asupra căutării comprehensiunii textelor în urma interpretării. Interpretarea este o „exponere” pentru „intelligere” (comprehensiune). Hermeneuein este drumul de la gândire la discurs și invers, de la text la gândire, când este interpretat un text pentru a-l înțelege. O regulă hermeneutică este ca părțile să fie înțelese prin întreg și întregul prin părți. Pentru Augustin textele sacre trebuie interpretate din perspectiva principiului iubirii lui Dumnezeu față de creaturi, raportând ce este în Scriptură la ce este imuabil și esențial.
Schleiermacher spune că sarcina hermeneuticii este să caute sensul gândit și voit de autor în expresia acestuia. Interpretarea este dublă: gramaticală (bazată pe sintaxa și gramatica unei limbi) și psihologică sau tehnică, în care se caută sufletul din spatele expresiei. Schleiermacher caută o hermeneutică universală, o arta generala a interpretării, pentru a ajunge la compresiunea textului. Hermeneutica nu mai este auxiliară, pentru că depășește laxa atitudine că înțelegerea se face de la sine și că doar „ambigua” ar avea nevoie de ars interpretandi. Dimpotrivă, neînțelegerea domină, iar înțelegerea are nevoie de o abordare riguroasă, punctuală, treptată. Hermeneutica are astfel nevoie de mai multă metodă pentru a rezista neînțelegerii dominante. Interpretul luptând cu deriva neînțelegerii are nevoie de o reconstrucție a discursului, ca și cum ar fi autorul textului. Este o reconstrucție a genezei textului în sufletul autorului textului, pe care o face interpretul riguros.
Kant pomenește de o înțelegere mai bună a lui Platon decât s-a înțeles Platon însuși, pentru că Platon și-a dezvoltat insuficient conceptul. Reconstrucția este o recreere, reproducere a activității autorului în producerea textului. În 1829, Schleiermacher spune că hermeneutica nu trebuie mărginită la texte, ci se aplică chiar la conversații, când urmărim să-l înțelegem pe celălalt. Așadar, orice poate fi obiect al hermeneuticii. La fel, regula cercului hermeneutic, prin care întregul și părțile depind și se implică reciproc în interpretarea textului, se extinde la relația text-autor, epocă-autor. Textul este parte a activității și vieții omului, cunoașterea vieții autorului susține interpretarea operei și invers. Interpretarea unei opere se bazează pe înțelegerea spiritului unei epoci și invers.
Dilthey
După circa un secol de la ,,Critica rațiunii pure’’, Dilthey vrea să creeze o critică a rațiunii istorice pentru întemeierea științelor umaniste sau ale spiritului uman. El se situează împotriva unui Comte sau J.S. Mill, care susțin imitarea metodei științelor naturii în științele spiritului. De asemenea, el este împotriva idealismului hegelian, ce pretindea reconstrucția apriorică a trecutului prin metafizică. Metodologia științelor umaniste este una a comprehensiunii, urmărind înțelegerea unei individualități istorice prin manifestările sale exterioare, ridicându-se întrebarea dacă înțelegerea unicității unui fenomen istoric poate câștiga validitate universală.
Comprehensiunea este procesul de cunoaștere a interiorității plecând de la semnele exterioare. Lumea lăuntrică a autorului unui text este exprimată în lumea exterioară prin semne, interpretarea propunându-și înțelegerea individualității acestor trăiri din viața interioară a autorului, plecând de la semnele exterioare acestei lumi interioare. Hermeneutica fiind arta de a interpreta manifestările vieții în scrieri. Această artă recreează prin comprehensiune, ce a trăit autorul scrierii, făcând drumul invers creației autorului, adică plecând de la exprimarea în scris înspre viața interioară a creatorului. Însă reconstrucția nu este una arbitrară, ci vrea să ajungă la o universalitate a interpretării în științele umaniste, științe ce sunt articulări ale vieții umane.
Cotitura prin Heidegger
Obiectul hermeneuticii nu mai este scrierea, nici cum se interpretează în științele umaniste, ci existența însăși la Heidegger. Ea nu mai este doar reflecție asupra metodelor de interpretare, ci o filosofie. Din 1923, Heidegger vorbește de o hermeneutică a facticității, a existenței noastre concrete. Omul este o ființă hermeneutică, pentru că viața de la Dilthey este trăită ca o interpretare a ei înseși. Apoi, pentru că orice conștiință este intențională, conform lui Husserl, adică este orientată mereu înspre un sens. Prin Kierkegaard, existența decide, alege direcția sa pe baza unei interpretări. Filosoful nu oferă indicații despre cum existența omului să interpreteze, fiecărei existențe îi revine sarcina elaborării propriei hermeneutici, pe care o face oricum inconștient, fiindcă este mereu nevoie de o interpretare. Filosoful putând da doar orientări către posibilitățile existențiale și o înțelegere a interpretărilor în mijlocul cărora orice existență este. El poate doar reaminti facticității de ea însăși, încercând să o scoată din uitarea de sine. Hermeneutica vrea să aducă atenția la ființa mea, la Dasein, ce nu este un obiect, dar la care mă raportez în preocuparea radicală. Atenția la propria ființă este făcută pentru a trezi, a deștepta, pentru a lupta cu alienarea, înstrăinarea de sine.
Hermeneutica vrea să distrugă acele interpretări, de multe ori asimilate inconștient din societate, ce ne-au înstrăinat de ființa proprie și de preocuparea pentru ea, ce ne-au adormit, ne-au dus la evitare de sine. Destrucția prin hermeneutică se împotrivește liniștirilor înșelătoare cu privire la existență, liniștirile impersonalului ,,se’’ face, se trăiește, se spune…Dimpotrivă neliniștea mobilizării existenței deschide spațiul interpretării ființei sale.
Hermeneutica este o invitație pentru a fi cu ființa proprie în deciziile fundamentale, ce sunt de multe ori doar prăbușiri ale ființei proprii în inautenticul ,,se face’’. În ,,Ființă și timp’’, uitarea de sine a ființei proprii, este însoțită de o uitare a ființei ca temă a filosofiei. Este nevoie așadar de o hermeneutică destructivă, care trebuie să recupereze această temă, de care filosofii au uitat sau au acoperit-o cu alte preocupări. Hermeneutica este alăturată fenomenologiei devenind muncă de interpretare (Auslegung) necesară descrierii fenomenelor, unde ființa este disimulată. Este nevoie de o comprehensiune a cum este înțeleasă mai clar sau mai puțin clar ființa, pentru a recupera problema uitată a ființei. Interpretarea, ca sarcină a hermeneuticii, este dezvăluirea sensului proiectului existenței, ea este o explicitare a comprehensiunii. Descurcarea în lume a existenței are nevoie de proiectele de comprehensiune adică anticipări de semnificație, de sens, comprehensiunea având sensul unui proiect, fiindcă înțelegerea nu este atât o cunoaștere, cât mai degrabă posibilitate, o capacitate, o pricepere slujind nevoii existenței de a se orienta în lume.
În hermeneutica textului, interpretarea ajuta la înțelegerea textului, la Heidegger comprehensiunea este înaintea interpretării, interpretarea fiind explicare critică a comprehensiunii. Interpretarea este drumul prin care comprehensiunea se înțelege pe sine, inclusiv interpretarea heideggeriană, ca explicitare care dezvăluie cele 3 dimensiuni ale structurii comprehensiunii: Vorhabe – orizontul priceput în prealabil de la care pleacă înțelegerea; Vorsicht – viziunea direcționată de un scop sau de o intenție; Vorgriff- sesizarea prealabilă anticipând ce urmează a fi înțeles. În această structuri anticipatoare sunt concepțiile despre ființă, ca prezență permanentă, sub privirea dominatoare a cunoscătorului sau omul ca lucru gânditor ori animal rationale. Aceste structuri ale anticipării ne arată că gândirea noastră nu le poate înlătura, dar nici nu poate renunța la a elabora înțelegerea plecând de la lucrurile/fenomenele însele.
Dacă un Dilthey era preocupat de eliberarea interpretului de prejudecățile subiective pentru a ajunge la o interpretare cât mai obiectivă, Heidegger susține că nu se poate ieși din cercul hermeneutic, în care structura anticipatoare și preconcepțiile interpretului nu pot fi șterse. În cercul hermeneutic trebuie intrat cât mai convenabil când interpretul este tocmai atent la preconcepțiile sale. De fapt, exercițiul hermeneutic din ,,Ființă și timp’’ este unul critic privind presupozițiile înțelegerii asupra ființei și existenței. Această critică fiind făcută pentru deschide o gândire mai atentă la manifestările originare ale ființei, dincolo de uitarea ființei, depășind supunerea ființei față de raționalitatea, care vede în ,,ce este’’ doar efectul unei cauze. Ființa a ajuns să piară în explicații raționale, cauzale, în contabilizare, în tehnica ce o face disponibilă ca ustensil.
După Heidegger
Bultmann
Continuându-l pe Heidegger, el respinge hermeneutica psihologizantă a lui Dilthey, ca reconstrucție a interiorității creatoare a autorului de texte. Interpretarea este orientată mereu de un interes întemeiat pe viața interpretului, în existența sa, ea nu există fără o presupoziție, fără o precomprehensiune, interesul interpretului este căutat și întemeiat pe text. Astfel, interpretul înțelege textul, contribuind la înțelegerea textului printr-o comprehensiune participativă la text, Platon nefiind înțeles, dacă nu filosofez cu el. Înțelegerea pornește de la existență, ea fiind o posibilitate existențială descoperită de text. Precomprehensiunea nu poate fi eliminată, ci pretențiile sale sunt puse la încercare prin text.
Gadamer
Comprehensiunea nu este fără anticipări de sens, interpretările sunt ghidate de comprehensiuni. Gadamer respinge imitarea științelor naturii la Dilthey în privința științelor umaniste, încercând o neimplicare a subiectivității în cunoașterea obiectului. Nu există doar un model de cunoaștere, adică cel delimitat de metodologia științelor naturii. O universalitate, dar de alt tip, este formarea și educarea indivizilor prin științele umaniste încât aceștia să-și dezvolte judecata, depășind particularitățile subiective prin deschiderea de alte orizonturi, în care ne vom recunoaște limitele noastre și finitudinea cunoașterii umane.
Arta ne oferă un tip de cunoaștere când mă las antrenat în jocul ei, joc ce se condensează într-o figură sau o melodie captivantă, descoperindu-mi ceva esențial despre ceea-ce-este dar și despre mine însumi. Revelându-mi un ,,surplus de realitate’’, ceva mai revelator decât realitatea pe care o cunosc de obicei, la care particip când mă las captivat de artă, realitatea transfigurată prin artă mă transformă și pe mine. Opera de artă devine un eveniment pentru mine, prin care realitatea este cunoscută de mine, nesupusă unei metodologii de cunoaștere, dar această experiență a evenimentului operei de artă revelatoare devine un model pentru adevărul științelor umaniste.
Prejudecățile cunoscătorului din humanioara sunt inevitabile, însă în efortul de interpretare, ideile primite de-a gata trebuie cercetate. Pe de altă parte, din iluminism este prejudecata față de prejudecăți, ce trebuie eliminate pentru a ajunge la o certitudine primară a rațiunii, o prejudecată primită tot dintr-o tradiție: tradiția carteziană. Însă există și prejudecăți legitime, fecunde, venite prin tradiție, spune Gadamer. Nu există un adevăr detașat de tradiție, implicit detașat de limbaj. Este iluzoriu idealul cunoașterii lipsite de prejudecăți. Rămâne doar examinarea prejudecăților, distingându-le pe cele legitime, care fac comprehensiunea posibilă, de cele nelegitime. Dar care ar fi criteriul distincției? Perenitatea, vechimea, punerea lor în valoare, efectele produse în istorie, însă ce te faci cu operele contemporane sau când tocmai timpul scufundă valoarea unor opere sau interpretări? Când nu se găsește un interpret pentru o operă valoroasă, care să contopească orizontul prezentului lui cu orizontul trecutului, traducând trecutul în prezent.
Interpretul aduce în interpretarea sa epoca cu problemele ei, limbajul epocii, opera interpretată dând un sens în prezent. Gândirea comprehensivă a interpretului nu poate exista fără codificarea ei în limbaj, limitele comprehensiunii sunt limitele limbajului folosit. Limbajul este lumina ființei, ființa care poate fi înțeleasă este limbajul, nu doar când este vorba de texte, ci și când cunosc lumea, lumea este mereu prezentă într-un limbaj, ființa se articulează mereu ca limbaj. Nu înțeleg un lucru fără limbaj, ființa lucrurilor se lasă înțeleasă prin el. Limbajul nu este însă un instrument, ci este un element fundamental unde ființa și comprehensiune devin prezente pentru om. Astfel hermeneutica este o reflecție filosofică, care plecând de la reflectarea asupra adevărului din științele umaniste, ajunge la universalitatea articulării experienței lumii prin limbaj.
După Heidegger și Gadamer: Betti și Habermas
Juristul Emilio Betti critică susținerea precomprehensiunii, ea având un rol mai mult negativ asupra unei comprehensiuni corecte, el respinge inversiunea lui Heidegger care făcuse din interpretare un mijloc pentru comprehensiune. De asemenea, reproșează lui Gadamer că metodologia lui este să scape de metodă, cedând subiectivismului și prejudecăților, nu găsirea unui sens prezent fiind sarcina hermeneuticii, ci reconstruirea intenției autorului, susține Betti.
Habermas își începe conceperea unei logici a științelor sociale la o revistă editată de Gadamer. Științele sociale sunt purtate de un interes emancipator de cunoaștere, care le îndreptățește să critice societatea, Habermas criticându-i pe sociologii, ce caută o fundamentare pozitivistă plecând de la date empirice neinfluențate de vreun interes emancipator. Obiectivitatea comprehensiuniii este dată nu de punerea în paranteze a prejudecăților, ci de o reflecție asupra contextului istoric, unde subiecții umani sunt legați de obiectele lor. Limbajul are capacitatea de a se depăși pe sine, traducând sensuri străine, deschizându-se altor orizonturi de sens, rațiunea putându-se transcende pe sine prin limbaj. Raționalitatea comunicantă a lui Habermas depășește și tradițiile la care Gadamer făcea referire în fundamentarea interpretării.
Conștiința falsă, produsă pe baza tradițiilor și ideologiilor, are nevoie de critică pentru ca sistemul de comunicare să nu împiedice înțelegerea între interlocutori. Habermas vorbește de un sistem normativ detașat de tradiție, de un ,,terapeut social’’ cu rol asemănător psihanalistului în a detecta cum trecutul tradiției a constituit o conștiință falsă și împiedică înțelegerea între interlocutori.
Habermas îi reproșează lui Gadamer că face un absolut dintr-o tradiție culturală deși folosește de la el autotranscenderea limbajului. Gadamer respinge reproșul, tradiția fiind pentru el o instanță recunoscută, o autoritate dar nu autoritară, tradiția nu este un criteriu absolut. Dacă pun în discuție o tradiție, mă eliberează de ea critica ideologiilor? Sau de fapt fac apel la altă tradiție pentru a mă ,,elibera’’ de prejudecățile tradiției criticate, folosind prejudecățile altei tradiții? Cum au făcut, de exemplu, cei din tradiția marxistă de gândire criticând ideologiile din societatea burgheză. Pentru Gadamer, să compari cu un psihanalist la care omul apelează, un terapeut social care diagnostichează conștiințele false, ,,bolnave’’ din societate, este o arogare de poziție problematică, o autolivrare de competență în a certifica ,,bolile’’ de conștiință dintr-o societate. Nu există un sistem de referință la care s-ar ajunge prin critica ideologiilor, ci se rămâne în dialog și comprehensiune.
Deși Habermas părea un progresist în timpul mișcărilor din ’68, iar Gadamer un conservator, critica ideologiilor, ce se considera emancipatoare pe baza marxismului și psihanalizei, era de fapt cea mai ideologizată prin acestea. Cum spunea Gadamer, critica ideologiilor duce lipsă de o critică a ideologilor, începând cu cei care o practicau. Oricum, Habermas avea să depășească momentul criticii ideologiilor, trecând la etica unui discurs, prin care oamenii se pot înțelege pe baza unei reciprocități, unei acceptări a celuilalt și mai ales pe baza celui mai puternic argument.
Ricoeur
Bazându-se pe tradiția deschisă de Schleiermacher, Dilthey, Heidegger, Ricoeur încearcă o împăcare între Habermas și Gadamer, creația sa începând dinaintea controversei Habermas-Gadamer. După Ricoeur, hermeneutica încrederii în însușirea sensului trebuie gândită alături de cea a îndoielii asupra sensului. Preocupat de multiple teme, influențat de o multitudine de autori de la Bergson la Husserl și Jaspers, Ricoeur concepe o filosofie reflexivă, în care eul nu se poate înțelege decât prin interpretarea simbolurilor, hermeneutica fiind descifrarea de simboluri cu multiple sensuri.
Deși hermeneutica a ruinat unele dintre interpretările fenomenologiei (întâietatea intuiției și a subiectului cartezian/husserlian, științificitatea axată pe un temei ultim), ea are presupoziții fenomenologice: întrebarea asupra oricărei ființări este asupra sensului acelei ființări, un sens disimulat, ce trebuie adus la lumină, sensul trebuind păstrat la distanță și interpretat. Ricoeur urmează o fenomenologie hermeneutică, care prin obiectivări, construiește conștiința de sine.
Obiectivările de sens sunt explorate prin hermeneutica încrederii, ce amplifică cercetarea sensului, precum în exegeza biblică sau în fenomenologia conștiinței. Drumului încrezător al amplificării cunoașterii i se opune reducționismul îndoielii asupra sensului, ce ascunde ceva subteran, secret. Feuerbach, Marx, Nietzsche, Freud, structuraliștii, sunt maeștrii îndoielii asupra sensului manifest considerat ca minciună, eroare sau ficțiune utilă ori construct ideologic. Această hermeneutică distructivă este salutară pentru o mai bună cunoaștere de sine. Explicațiile mai multe ne fac să înțelegem mai bine.
Textul deschide o lume pe care interpretul o poate locui, hermeneutica amplifiantă fiind un mijloc de a deschide această lume. Interpretarea unui text se încheie cu interpretarea de sine a subiectului, ce începe să înțeleagă, se înțelege mai bine sau se înțelege altfel. Tot ce poate fi înțeles poate deveni un text, realitatea umană se manifestă pe calea indirectă a textelor și narațiunilor, identitatea omului este înțeleasă astfel ca identitate narativă.
Sinele omului este un cogito slab, fiind supus hermeneuticii îndoielii, neputând să se înțeleagă decât tocmai prin obiectivările de sens, obiectivări îndoielnice. Dar distanțarea prin îndoială nu este prima atitudine, întâi este însușirea conținuturilor transmise prin limbaj în lumea subiectului. Moștenim tradiția, ce ne dă o identitate narativă, dar aceasta nu este închisă încât disputa dintre hermeneutica gadameriană și critica ideologiilor la Habermas este o opoziție artificială.
În ultimul Ricoeur, în proiectul unei hermeneutici a sinelui, filosoful francez construiește o filosofie hermeneutică a omului înzestrat, ce-și examinează viața, o clarifică, o epurează prin efectele cathartice ale narațiunilor istorice și fictive, omul devenind un instruit prin operele culturii aplicate sinelui. Hermeneutica sinelui pretinde, pe baza moștenirii unor speranțe și promisiuni fondatoare, o viață cu instituții echitabile, o etică ce fără hermeneutică e oarbă, așa cum o hermeneutică fără etică este vidă.
Derrida
Preluând de la Heidegger programul hermeneutic din care a reținut dimensiunea destructivă, privirea cunoscătoare asupra ființei, ce vrea să o totalizeze în aspirația sa de dominare și luând din structuralismul lui Saussure semnificatul, ce substituie obiectul, la Derrida sensul rămâne mereu o amânare a cunoașterii, fiindcă nu putem ieși niciodată din imperiul semnelor și sensurilor. Ființa este de neatins din cauza semnelor ce o exprimă, este doar un efect al diferenței semn-sens și al amânării infinite a realizării sensului ființei. Nu se închide Derrida într-o nominalistă poziție a semnelor și sensurilor rupte de ființă? se întreabă Gadamer.
Derrida, ca și Levinas, destituie voința de a comprehenda pe celălalt într-o totalizare de sensuri, totalizare emblematică pentru metafizică, metafizică dominată de o voință imperială de însușire a ființei. După Derrida, hermeneutica clasică visează, prin Heidegger, Gadamer și Ricoeur, să prindă un sens presupus din spatele semnelor, ca prezență vie, ca origine din spatele jocului semnelor, o prezență deplină, pe care umanismul și omul în istoria metafizicii ontoteologice a căutat-o ca fundament liniștitor, ca origine și sfârșit al jocului semnelor. Hermeneutica este vecină cu tendința de dominare fiindcă a-l înțelege pe celălalt înseamnă a-l introduce într-un sistem totalizant.
Într-o dezbatere cu Gadamer, Derrida se întreba dacă înțelegerea celuilalt nu este de fapt suspendarea meditației, întreruperea raportului cu celălalt, comprehensiunea fiind o formă de violență aplicată altuia, voința de a înțelege forțându-l pe altul să se plieze, să se conformeze schemelor de gândire pe care i le impun, eludând specificitatea sa.
Plecând de la Nietzsche și prin structuralism, Derrida susține o interpretare a interpretării, acea în care originea e absentă, rămânând jocul lumii, un joc infinit al semnelor fără o descifrare ultimă, inocența devenirii unei lumi a semnelor fără adevăr sau greșeală. Gadamer spune că bunăvoința deschiderii de a-l înțelege pe celălalt face comprehensiunea posibilă, în timp ce poziția derridiană, în care apare suspiciunea că celălalt vrea să violenteze cu înțelegerea sa totalizantă, face imposibilă comprehensiunea. Derrida n-are cum să-l găsească pe celălalt în spatele semnelor, structurilor, sistemelor, deoarece căutarea de sens este insațiabilă, sensul este mereu diferit.
Dezbaterea cu Derrida l-a influențat pe bătrânul Gadamer, care a revenit la textul din ,,Adevăr și metodă’’, notând că în comprehensiune este riscul însușirii celuilalt, neglijându-i alteritatea. Astfel, Gadamer confirmă ce susținea: în sufletul hermeneuticii este recunoașterea faptului că poate să aibă dreptate celălalt. Totuși, Gadamer rămâne fidel principiului hermeneutic suprem că nu ajungem niciodată să spunem ceea ce ne-ar place să spunem. Pentru că sunt limite ale limbajului, dar nu că n-am putea să rostim.
După moartea lui Gadamer, în 2002, Derrida comentează poezie de Celan, vorbind de un dialog neîntrerupt cu amicul Gadamer, deși acesta murise, însă moartea face din dialogul intim dintre cei doi amici, supraviețuitorul purtându-l în suflet pe prietenul dispărut. Dialogul neîntrerupt susținând poate o înțelegere, ce nu suprimă meditația, măcar între doi filosofi, la distanță sau dincolo de moarte.
Postmodernismul: Rorty și Vattimo
De la ,,ființa este limbajul’’ (Gadamer), Rorty și Vattimo contestă realitatea obiectivă din spatele limbajului și adecvarea tradițională a limbajului la o presupusă realitate obiectivă. Rorty combină hermeneutica cu pragmatismul, iar Vattimo ajunge la un fericit nihilism. Urmând criticii dogmelor empirismului la Quine și înțelegerii revoluțiilor științifice la Kuhn, Rorty vorbește de o metaforă a oglinzii realului, când se pretinde că în cunoaștere se oglindește realitatea. Filosofia, ca teorie a cunoașterii, poate fi înlocuită de hermeneutică într-o cultură, în care lipsesc constrângerea și confruntarea, ci susținerea conversației, edificării, formării. Filosofia n-ar avea ca sarcină să ne propună niște descrieri ale realului, ci promovarea continuă a conversației între muritori, ființa care poate fi înțeleasă fiind limbajul folosit.
Nici o descriere nu este mai conformă, mai adevărată naturii obiectului decât altă descriere. Vocabularul lui ,,în sine’’, ,,pentru sine’’, este o relicvă a unui vocabular metafizic, ce și-a pierdut utilitatea, fiind înlocuit cu alt vocabular util în prezent, afirmă Rorty. Gadamer respinge folosirea instrumentalistă sau nominalistă a limbajului, cum este la Rorty, limbajul fiind mai întâi al lucrurilor înainte de a fi cel al gândirii noastre.
Plecând de la Nietzsche și Heidegger, Vattimo vede în hermeneutică o respingere a adevărului clasic ca adecvare la ființă, ființa fiind înghițită de limbaj, ființă nu este nimic, reducându-se la limbaj și interpretările noastre. Hermeneutica apare ca efect la întronării nihilismului în istoria metafizicii, în istoria ființei, ca slăbire și distrugere a discursului despre ființă. Pentru Gadamer, limbajul este lumina ființei, iar hermeneutica ne ajută să contestăm interpretarea nominalistă a gândirii moderne, în care un subiect dă semnificație și sens lumii, ce nu ar exista fără el. Hermeneutica ne permite să contestăm acest subiect suveran, care contestă la rândul lui ființa și realitatea obiectivă, pierzându-se în interpretări, ce sunt doar interpretări fără fapte și fără lucruri în spatele lor. În această direcție hermeneutica apare ca adversară a nihilismului postmodern.
,,Totul este interpretare’’: fațetele universale ale hermeneuticii
Interpretarea ca perspectivă este o ficțiune utilă, conform lui Nietzsche, dar se lovește de fapte obiective precum Parisul care este capitala Franței și nu Lyon-ul. Perspectivismul interpretării este determinat de scheme prealabile, de paradigme de interpretare (Kuhn), interpretarea este fiica timpului său – istoricismul, pe care Dilthey îl vedea inclus în contextul înțelegerii unui adevăr posibil, nu ca negare a adevărului.
Interpretarea este determinată de ideologii, interese (Marx, Freud), criticii interpreți pretinzând a cunoaște un adevăr ideal, eliberator, chiar eshatologic, când conștiința este ,,eliberată’’ de ideologii, interese etc.
Hermeneutica existențială, ca proiect de comprehensiune heideggerian, se vrea conformă ființei, lucrurilor, depășind interpretările înșelătoare, inautentice.
La Gadamer, interpretările se revizuiesc printr-o adecvare mai bună la ce spun lucrurile, confruntând limbajul nostru din nou cu limbajul lucrurilor, limbajul spiritului nostru fiind dobândit mai degrabă de la limbajul lucrurilor.
Unind interpretările, gândirea postmodernă renunță la conformitatea interpretării la un ,,real’’, sensul fiind primit din istoria metafizicii (Derrida), din epistema generală a unei epoci (Foucault), din cadrul de utilitate (Rorty), toleranța caritabilă față de pluritatea interpretărilor ducând la disoluția adevărului, implicit la autocontestarea propriei gândiri și interpretări.
Hermeneutica rămâne universală, pentru că viețile noastre se desfășoară printre sensurile pe care ne străduim să le înțelegem, pentru că le presupunem existența, pentru că sensul este sensul lucrurilor manifestat prin ce vor ele să spună, sens din care se hrănesc interpretările noastre, din care se dezvoltă limbajul nostru.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Jean Grondin, Hermeneutica, trad. Adrian Ciubotaru, Î. E. P. Știința, Chișinău, 2008, pp. 9-33, 36-44, 46-71, 75-89
