Din nimicul ca spațiu al ,,libertății gravitaționale’’, al ,,libertății reale’’, din nimicul în care totul este cu putință, adică spațiul posibilului nerealizat, a apărut fondul ,,intim-străin’’ al lui Liiceanu: bărbat, român… El a hotărât să devină învățăcel, discipol al filosofului Noica, filosof ca Maestrul, mai puțin filosof ca Maestrul Noica, uneori mai mult sfătuitor politic pentru politicienii care-l bagă foarte puțin în seamă.
Ca filosof ar trebui să fi reținut pățaniile filosofului Platon, pe care Liiceanu l-a și tradus, acel vestit filosof antic care a ajuns sclav, după ce l-a supărat pe conducătorul Siracuzei. Sau poate că Liiceanu a învățat de la Platon să nu fie prea critic cu conducătorii, deoarece critica lui Platon ar fi fost o sursă a supărării conducătorului Siracuzei. De aceea, poate Liiceanu a hotărât, ca în proiectul său de filosof, să fie un scriitor de articole politice, în care flatează, complimentează, susține politicieni de la Băsescu și Johannis la Barna și Bolojan. Nici o schimbare de acum circa 2500 de ani, de când Platon a eșuat în mod repetat amestecându-se în politica Siracuzei, nici o schimbare până la Liiceanu lingușitorul, care nu a schimbat nimic în politică, el doar a contribuit la îndreptățirea unor clone de politicieni inepți. Cum ar spune un înțelept biblic: ,,nimic nou sub soare’’.
,,Ce se poate atunci răspunde la întrebarea dacă Bolojan poate fi clonat, de fapt înmulțit cu 40 pentru a-l face să iradieze la scara întregii țări. Răspunsul e „da”, dacă i se va da timp, dacă i se vor da anii necesari pentru a traversa deșertul corupției pe care-l locuim. „Da”, dacă suntem conștienți de șansa pe care o avem cu un asemenea om ca prim-ministru. Și pe care poate nu o vom mai avea vreodată. Așadar „da”, dacă gradul de luciditate al majorității cetățenilor români este mai mare decât cel de debusolare și inerție mentală…. nu vom atinge pământul făgăduinței dacă nu vom accepta că esența reformei de redresare a României după anii de dezastru uselist (socialisto-liberal), este una administrativă, iar esența acesteia este una de ordinul cifrelor și al contabilității. Și spun asta, coborând de la nivelul Vechiului Testament la cel umil al unui om care, la vârsta de 48 de ani, a acceptat să preia timp de 35 de ani administrarea unei firme’’. Iată cuvintele ,,umilului om’’ Liiceanu, vrându-se alături de Moise-Bolojan călăuzitorul românilor ,,debusolați’’, ,,inerți mental’’, adică prea limitați, filosoful fiind un fel de Aron care glăsuiește în numele gângavului Moise-Bolojan.
Filosoful nu are ,,spaima de a nu găsi soluția bună’’ în politică, el a găsit-o mereu: Băsescu ,,miracolul’’ care ,,a gripat mașina ticăloșiei’’, Kovesi ,,sabia legii’’, ,,slujirea pură’’ pentru țară, ,,voi vota cu Klaus Johannis…refugiul nostru în fața primejdiei, fuga noastră democratică în munți’’. Johannis, cel care a reînviat oligarhia PSDPNL din spatele lui Moise-Bolojan. PSD-ul, pe care Liiceanu îl înjura în muia care îl unea cu ceilalți, în ,,înjurătura care ne unește’’.
Liiceanu nu vrea să comită ,,crima ontologică’’ a nehotărâtului, el este hotărât. Dar el pare să nu aleagă, filosoful nu ,,taie un hotar în stofa posibilului’’, pentru Liiceanu nu sunt posibili, pentru Liiceanu nu este decât mereu un Moise, ,,alegerea’’ lui mașinală fiind apoi preaslăvită prin ode, elogii, metafore sforăitoare, încât limita de nedepășit a filosofului este alegerea propriei alegeri, numai ea contează, nicidecum alte posibilități de a alege. Alegerea filosofului este Alegerea, așa cum politicianul ales de el este un Moise. Liiceanu a fost susținător al marelui progresist Dan Barna, ,,SINGURUL politician cu viziune modernă’’, Barna iluminatorul familiei ,,medievale’’ din România cu educația sexuală progresistă. Liiceanu îi reproșează lui Paleologu că îndrăznește să candideze în 2019, împotriva ,,alesului’’ Dan Barna, ajutând-o pe ,,inomabila’’ (,,dezgustătoarea’’, ,,de nenumita’’) Dăncilă să intre în turul doi contra lui Johannis. După ce ,,fugise în munți’’ cu Johannis în 2014, filosoful se întoarce la noul Moise de pe malul Dâmboviței: usristul Dan Barna. Reproșul era inutil: voturile adunate ale lui Barna și ale lui Paleologu nu le depășeau pe ale ,,inomabilei’’. Filosoful și-a dovedit încă o dată limita în analiza politică, iar limita este provocată de (non-) alegerea lui tipică unui spectator de galerie.
,,Domnul Liiceanu este…obsedat de teama de a nu fi ridicol’’, scria Paleologu. Cum? Oare filosoful nu știe că ridicolul și rizibilul sunt inevitabile în cazul oricărui om? După 1998, când Liiceanu a susținut bombardarea Iugoslaviei de către NATO, filosoful și-a pierdut posibilii ridicoli din ,,stofa’’ expusă alegerii și a început să fie din ce în ce mai ridicol. Depășindu-și teama de a fi ridicol, el a devenit liber în a fi cât mai ridicol în susținerea politicienilor și în credința lui că este demn de urmat de românii ,,inerți mental’’ și prea limitați. Liiceanu nu mai neantifică posibilii ridicoli fiind sfios și cu sophrosyne în alegerea politicienilor, nu, el este un automat electoral aruncând elogii, confeti, metafore pentru susținerea alesului României, ,,SINGURUL’’ demn de alegere (majusculele de la ,,singurul’’ fac parte din sublinierea mea). Cine contestă vederile filosofului, trebuie să se ascundă după colț, precum Paleologu sau nu mai este nici măcar un posibil om de vorbit cu el, așa cum este Paleologu pentru Liiceanu.
Liiceanu nu este nehotărâtul despre care vorbește în cartea lui, acel nehotărât care se teme de eșecul alegerii, că a realizat un posibil mai prost decât cel neantizat, nu, Liiceanu crede cu tărie în veridicitatea, în adevărul politicienilor salvatori. Astfel, Bolojan spune adevărul despre faptul că nu au scăzut veniturile profesorilor, nu s-au tăiat salariile. Nu, ce apare profesorului pe fluturașul de salariu este o iluzie, contează ce spun conducătorii și vestitorii lor. Acesta este ,,adevărul’’ lui Moise, iar Aron-Liiceanu îl vestește ,,inerților mentali’’. ,,Adevărul’’ este ca în cazul evreilor rebeli care dispar înghițiți de pământ, când, probabil, au fost măcelăriți de fidelii profetului, așa cum interpretează Paul Kurtz într-o carte apărută la editura ,,administratorului’’-filosof (este vorba de rebeliunea lui Core din Numeri, cap. 16).
,,Orice hotărâre deschide un spațiu epic’’, scrie Liiceanu, hotărârea lui de a scrie elogios la adresa politicianului salvator a deschis epica lingușirii, aprecierii bombastice, depășind cu mult ridicolul acceptabil, adică limita ridicolului, graniță găsită de obicei la omul ,,debusolat’’. Filosoful nu are limită în elogierea politicianului ce ne va conduce la pământul făgăduit, nu are limita ridicolului pentru că el este ca Aron vestitorul salvării, el a lăsat în urmă pe nehotărâtul ce-și cântărește cuvintele despre politicieni, pentru a nu ajunge în eșecul autoridiculizării.
,,Maladia de destin’’ este o ,,disfuncție’’ a libertății, destinul lui Liiceanu de scriitor de articole politice, de îndrumător al ,,debusolaților’’ și politicienilor, care nu dau o ceapă degerată pe un filosof în țara inculturii și non-educației, destinul filosofului s-a îmbolnăvit de ,,ratare’’ și de ,,eșec’’. Când vrei să faci clona unui conducător, ce taie de la educație și de la cultură în primul rând, și niciodată de la serviciile ce au un buget de circa 8 miliarde intangibil în 2025 și 2026, ei bine nu poți decât să asiști la eșuarea ridicolă, penibilă, supărătoare, a filosofului, ratare supărătoare pentru bibliotecarii trimiși în concediu fără plată, pentru profesorii puși pe liber sau demisionari pentru că filosoful, chipurile susținător al culturii și educației, ca ,,administrator’’ al unei edituri, ca scriitor și ca filosof, de la care te aștepți să gândească mai amplu problemele, ei bine, el eșuează într-un scrib elogiator, lingușitor, flatant, ce ar trebui să se semneze cu pseudonimul de Liingeanu, pentru a nu ne arăta cum filosoful și-a ,,rezolvat negativ’’ dialogul dintre ,,finitudinea’’ minții lui și ,,libertatea’’ sa (8 miliarde doar 4 servicii, la alte două nu se știe cât e bugetul, avem cei mai mulți spioni pe suta de mii de cetățeni din lume și bugete la servicii ce depășesc Polonia și apropiate de Germania).
,,Transfigurarea prin reușită devine exemplară, iradiază asupra celorlalți și intră în depozitul memoriei colective’’, scrie filosoful. Este o reușită producția de articole politice elogioase la adresa politicienilor? Au iradiat asupra celorlalți intrând în memoria colectivă? Vrem să ținem minte că Liiceanu ne-a pus să fugim în munți cu munțomanul Johannis pentru a salva democrația? Vrem să ne amintim că l-a susținut pe turnătorul la Securitate, numitul Băsescu, decoratorul de torționari, cel care a tăiat salariile românilor care nu au provocat criza economică? Vrem să ținem minte ca ,,exemplară’’ susținerea lui Barna progresistul în dauna lui Paleologu care trebuie să se ascundă de filosoful supărat? Să nu uităm că filosoful lucid, nu somnambul și zombificat, a susținut clonarea lui Moise-Bolojan, măcelarul educației și culturii? Nu, nu, vrem să uităm.
Chiar și susținătorii politicienilor menționați au uitat. Chiar și Liiceanu a uitat trecând la următorul politician salvator, pe care îl va vesti ca un misionar necruțător. ,,Creditul pe care-l oferă ratatul este promisiunea’’, scrie filosoful într-un mod profetic despre el însuși. Promisiunea Johannis, promisiunea Băsescu, promisiunea Barna, promisiunea Bolojan, ce promisiuni neonorate ne va mai livra ratatul scriitor de articole politice? Oare nu-și dă seama că promisiunile lui vor fi mereu neîmplinite? Că ,,amăgește’’ și ,,se amăgește pe sine’’ prin sentințele înșelătoare despre politicieni? Că a compara cu Moise un politician este o stupiditate (auto)amăgitoare, dacă nu cumva este doar o lingușire sau admirație de apostol autopropus. Un apostol care nu este chemat la apostolat de profet, ci el recunoaște profetul și-i cheamă pe ,,debusolați’’ să le arate nordul salvator, nordul valoros demn de a fi clonat. Din nord-vestul țării, din ținutul Crișurilor coborât-a profetul Moise și nimeni nu l-a recunoscut pentru că toți sunt ,,inerți mental’’, doar scriitorul Liiceanu și-a depășit limita, recunoscându-l pe conducătorul salvator.
De fapt, Liiceanu își ,,ignoră limita’’ precum bolnavul ,,bovaric’’, el se delimitează fals ,,supra-conștientizându-se’’ ca apostol al profetului Bolojan nerecunoscut de ,,debusolați’’ și de ,,inerți mental’’. El, ,,bovaricul’’ Liiceanu a depășit limita sa de filosof ajungând apostolul politicianului ales, de la Băsescu la Bolojan și probabil lista va continua, pentru că ratarea și bovarismul par a fi maladii ale destinului lui Liiceanu.
,,Se întoarce…Iată cântarea ce-i a zilierului avere/Și al soldatului, și-al marinarului cânt/Speranța păcii și Franța cea plină de putere,/Liberă, fericită.’’, așa scria elogios Aragon în L’Humanite la adresa comunistului Thorez întors după 3 ani din URSS în Franța. Mereu se va întoarce o speranță pentru intelectualul gata de elogii și de lingușiri. Și pentru Liiceanu se va ivi un nou Moise. Este Liiceanu suferind de ,,prostia ca încremenire în proiectul’’ scriitorului politic, apostol al unui nou profet? Sperăm că nu.
Poate filosoful își va abandona proiectul pe care îl slujește cu o ,,formă rea a consecvenței’’ de peste 15 ani. Proiectul comunist, dat exemplu de Liiceanu, este o încremenire prostească în proiect de aproape 200 de ani de la ,,Manifestul’’ profeților Marx și Engels. Și totuși, Liiceanu în raport cu unii politicieni democrați ,,liberali’’ seamănă cu un Eluard sau cu un Aragon raportați la Stalin sau la Thorez. Parcă este aceeași încremenire prostească în proiect. Până acum.
Să nu uităm ce scrie filosoful: ,,prostia ale cărei victime-proști și prostiți-suntem cu toții’’, fiindcă gânditorul pare că a uitat ce a scris. Să fie din cauza pierderii simțului ridicolului, de care vorbea Paleologu? ,,Prestigiul’’ filosofului Liiceanu s-ar dori să fie ,,puterea de a-i conduce pe ceilalți până la punctul în care, la rândul lor, ei vor deveni liberi’’.
Comparația României lui Bolojan, cu Moise și eliberarea evreilor din captivitate pentru a ajunge pe tărâmul făgăduit, nu este întâmplătoare. Comparația cu evreii atașați de ,,carnea’’ din Egipt, cârtind înspre Moise, nu este nici ea fără motiv: românii trebuie să renunțe la ,,carne’’ pentru tărâmul făgăduinței, unde ne va duce Bolojan cu apostolul său Liiceanu. ,,Carnea’’ de 8 miliarde este dată serviciilor, în afară de serviciile poliției și armatei, în timp ce în cultura, cu un buget de circa 6 ori mai mic, artiștii, bibliotecarii și muzeografii trebuie să renunțe la ,,carne’’. Nu au spiritul? Nu le este îndeajuns? Nu este îndeajuns tărâmul făgăduit de Bolojan și de Gabriel, înger al vestirii celei bune?
,,Pentru a sfârși ca emancipare, orice libertate trebuie să înceapă ca supunere’’, scrie arhanghelul Gabriel. Deci bibliotecari, paznici ai cărților lui Liiceanu, supuneți-vă! Veți fi trimiși în concediu, supuneți-vă, așa veți fi liberi! 8,,ore-cur’’ prestate pentru artiști? Supuneți-vă, pentru că ,,cel mai supus va fi și cel mai grabnic eliberat’’. Această propoziție a filosofului nu se aplică situației din școala românească produsă după școala occidentală: ,,supunerea’’ elevului în fața ,,autorității puterii’’ profesorului nu există, pentru că nu există autoritatea profesorului, ,,prestigiul’’ lui este nul, elevul a fost deja eliberat dinainte de ,,abuzul’’ educării și cultivării de către stânga occidentală eliberatoare. Elevul se supune în măsura în care familia îl determină să facă acest lucru.
Așa că, domnul filosof produce propoziții doar pentru puterea statului: ,,carne’’ și puterea cuvântului pentru stat (servicii, poliție, uniforme, pensiile securiștilor). Alții (bibliotecari, artiști, profesori…) se vor supune pentru a fi eliberați.
Puterea ,,pervertită’’ este dominată de ,,frica de a pierde puterea’’, cam așa putem citi fundamentul puterii pe care filosoful o vrea clonată: puterea oligarhiei pervertite de frica de a nu pierde puterea s-a dedat la o propagandă puternică, la manipularea alegerilor și inventarea de manipulatori (ruși, legionari, etc.) pentru a nu-și pierde puterea. Liiceanu creditează această putere, nici nu se putea altfel de la un spirit limitat în adularea lui ,,Moise’’ pentru a participa la puterea lui ,,eliberatoare’’.
,,Supunerea devine reflex al supunerii’’ și cine credeți că este de vină pentru că stă supus și ,,neeliberat’’? Desigur, ,,supusul’’. Dacă supusul nu caută eliberarea, uită căutarea ei, ,,agentul puterii pervertite’’ ajunge să-l ,,disprețuiască pe cel mereu supus’’, în discuție fiind vorba de mămăliga valahă mereu supusă.
Liiceanu și-a uitat rolul său de a căuta eliberarea, el a intrat în corul de susținători, plătiți, precum unii pseudo-jurnaliști din mass-media, influențari sau precum unii altruiști, ca filosoful nostru, toți îndemnând la supunerea față de ,,Moise’’-Bolojan. Poate în următoarea ediție a cărții ,,Despre limită’’, filosoful face un adaos: ,,cel care caută libertatea obosește, renunță, uită și din cauza corului propagator al puterii (jurnaliști, influențari, filosofi…) ajungând un supus disprețuit de cei care au puterea’’.
După Liiceanu, cel supus este neputincios, decăzut și vinovat, cel puternic dându-i chipurile ceea ce supusul ,,vrea’’. Oricum consecința relației pervertite puternic-supus este răul. Moise-Bolojan și îngerul său vestitor nu ne duc la Pământul Făgăduinței, ci la rău. Dacă mulțimea nu se împotrivește, această obediență există și pentru că avem de-a face cu un ,,popor-leneș’’ care n-are ,,tradiția libertății’’, ca în Republica Mămăligaria valahă.
Altfel a fost în regimul comunist sau nazist, omul era ,,mutilat’’, i s-a răpit libertatea, spune filosoful. Deci supusul este vinovat în democrația ,,liberală’’, dar nevinovat în dictaturi. Așa să fie? Cum mai diferențiem între luptătorii contra dictaturilor și ,,mutilații’’ pasivi ca Liiceanu de regimul comunist? Sau filosoful își scuză supunerea, care a provocat ,,mecanismul puterii’’ să-i supună ,,neputința’’, disprețuindu-l pentru ea? Se scuză Liiceanu că a fost demn de a fi ,,disprețuit’’ în regimul comunist fiind un banal supus al puterii din RSR?
,,Puternic nu este…decât cel care s-a eliberat de frică’’, Liiceanu nu este omul puternic prin libertatea lui, nu este nici eroul veridic, el pare a fi doar lingușitorul celui care are în mod efemer puterea în regimul democratic-pseudo-liberal. Dacă Maestrul lui Liiceanu căuta 100 de tineri, temelie pentru cultura română, Liiceanu vestește și dorește 40 de clone bolojaniene, 40 de conducători spre tărâmul incoruptibil aflat dincolo de cultura și de educația din România, amândouă îngropate de Moise-Bolojan, precum au fost îngropați rebelii lui Core.
scris de Cătălin Spătaru
surse:
Gabriel Liiceanu, Despre limită, Humanitas, București, 2010
Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului: încercare de investigare istorică, Vol. 3: Complicii, trad. Wilhelm Tauwinkl, Editura Humanitas, București, 2020, p. 282
