Omul cult și înțelept este mai puternic decât cel ignorant și incult. Afectele sunt gânduri confuze care ne înrobesc și ne fac nefericiți. Cunoașterea clară și adecvată a surselor afectelor, exercițiul de a ajunge la idei, clarificând confuzia gândurilor noastre, ne face să suferim mai puțin.
Trebuie să gândim ce aduce liniștea, să rupem afectele noastre de ideile despre cauzele exterioare care ne produc acele afecte, înlocuind aceste idei cu unele adevărate. Dorințele și poftele care au la bază idei adevărate se numesc virtuți, iar cele care apar din idei inadecvate sunt pasiuni (teor. III și IV).
Suferă mai puțin cel care înțelege necesitatea lucrurilor și limitelor unor lucruri bune (teor. V). Afectele împiedică înțelegerea, cunoașterea, fixează asupra unui lucru sau asupra mai multora. Ordonarea impresiilor, gândurilor prin cunoașterea și meditarea asupra lor, memorarea unor principii la îndemână sunt căi de a nu ne lăsa ușor influențați de afectele rele. Astfel, frica o putem îndepărta meditând asupra primejdiilor, la căile de evitare, la biruința asupra lor prin prezență de spirit pregătită dinainte și prin exersarea tăriei sufletești.
Cunoașterea dezvăluie iubitorului de glorie, că în condamnarea celor care utilizează prost gloria, este dorința lui de a avea gloria ce-i lipsește. Iubitul se plânge de nestatornicia femeilor, blamându-le în fel și chip, până când iubita îl primește, uitând de nestatornicia afectelor lui. Săracul condamnă viciile bogatului dorind bogăția lui pentru a avea aceleași vicii. Astfel omul își plăsmuiește tot soiul de forme iluzorii de libertate (glorie, bani, iubire), când doar ordonarea virtuoasă a sufletului și evitarea interesului pentru viciile celorlalți este calea spre libertate (teor. IX, X).
Cunoașterea clară și distinctă a imaginilor care ne tulbură, a legăturilor dintre ele este importantă: cine își cunoaște bine afectele, cauzele lor, cine se cunoaște pe sine, de fapt îl iubește pe Dumnezeu căci el trăiește raportând afectele sale și ce este el la Dumnezeu (teor. XIII, XIV, XV).
Cunoașterea adecvată și desăvârșită despre Dumnezeu este dincolo de afecte, ea este preocuparea cea mai importantă a sufletului cunoscător. Dumnezeu nu se bucură sau se întristează, nu simte plăceri, el nu iubește sau urăște pe cineva.
Nimeni nu-l poate urî pe Dumnezeu, în măsura în care are o cunoaștere desăvârșită despre Dumnezeu, doar ideile confuze ne pot provoca tristețe sau ură (teor. XVI, XVII, XVIII).
Cel care-l iubește pe Dumnezeu prin cunoașterea sa nu așteaptă răsplată pentru iubirea sa, cunoașterea devine iubirea însăși raportată mereu la Dumnezeu, pentru că toate sunt în El. Această iubire prin cunoaștere este cel mai mare bine, dacă oamenii sunt conduși de rațiune, cei raționali putându-se bucura în comun de acest bine reprezentat de cunoașterea sau iubirea lui Dumnezeu, ce-și află răsplata în binele și în bucuria incluse în ele. Nimeni nu poate ponegri această iubire comună, binele ei, dacă o înțelege și o practică. Chiar dacă această cunoaștere și iubire de Dumnezeu nu înlătură toate afectele rele, aceste vicii vor ocupa o parte mai mică din activitatea sufletului (teor. XIX, XX).
Prin cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu, sufletul iubitor și cunoscător știe și simte că este etern. Pentru că eternitatea face parte din esența lui Dumnezeu, eternitate ce nu poate fi definită prin raportare la timp, această eternitate este în gândirea lui Dumnezeu ce concepe ideile despre corpuri, adică sufletele. Existența sufletului este supusă duratei în lumea corpurilor, a căror existență este supusă temporalității. Dar ca esență ce implică esența corpului sub raportul veșniciei, simțim și știm în sufletul nostru că suntem veșnici, că este ceva în suflet conceput cu necesitatea veșnică din esența lui Dumnezeu (teor. XXIII).
Cunoașterea lui Dumnezeu prin lucrurile particulare are nevoie de modul al treilea de cunoaștere: cunoașterea superioară prin intuiția lucrurilor, care se folosește și de rațiune, această cunoaștere fiind dorită de suflet pe măsură exersării ei (Partea II, teor. XL, Partea V, teor. XXIV-XXVI).
Această cunoaștere intuitivă aduce cea mai mare mulțumire sufletească, cea mai mare bucurie dată de perfecționarea sufletului prin cunoașterea lui Dumnezeu, suprema virtute. Această cunoaștere produce plăcere și bucurie, bucuria ideilor de suflet și de Dumnezeu, bucuria meditației metafizice.
Din această cunoaștere se naște iubirea intelectuală față de Dumnezeu, o concepere a lui Dumnezeu ca fiind etern, o iubire intelectuală ce este eternă ca Dumnezeu. Pare că sufletul descoperă acum cu Spinoza că este desăvârșit cu această iubire intelectuală eternă față de Dumnezeu, dar sufletul era așa dintru eternitate, pentru că era în Dumnezeu ca idee.
Descoperirea acestei desăvârșiri a iubirii intelectuale este o bucurie pentru suflet pentru că este o perfecționare, devine desăvârșit prin ea sau mai bine spus își recapătă desăvârșirea ascunsă de ideile confuze și de alte moduri de a cunoaște (teor. XXVII, XXXII, XXXIII).
Sub specie aeternitatis, cunoașterea sub aspectul veșniciei este o cunoaștere ce concepe esența lucrului sub aspectul eternității. Lucrurile sunt concepute ca derivând din esența infinită a divinului, această concepere fiind un mod ce se alătură celui în care concepem lucrurilor în timp și în spațiu (teor. XXIX).
Eternitatea este aspectul care-l face pe suflet să cunoască că este în Dumnezeu și conceput prin el, pentru că eternitatea este din esența divină și sufletul nu o poate cunoaște decât prin esența divină, esență care-l concepe pe el și pe corpul lui (teor. XXX).
Această eternitate este cunoscută prin suflet prin cunoașterea de al treilea tip, pentru că sufletul este etern chiar dacă descoperă acest lucru în timp. Doar pentru că este etern, poate cunoaște adecvat și poate scăpa de confuzii (teor. XXXI).
Confuziile cu privire la eternitate continuă chiar dacă sufletul știe că este etern, pentru că în trup suportă afectele ce țin de pasiuni, imaginându-și că memoria rămâne după moarte și că această eternitate este ca o durată după moarte (teor. XXXIV).
Frica de moarte apare tocmai pentru că el este expus afectelor pătimașe, imaginației lui despre ce este după moarte, neajungând la cunoașterea de al doilea și de al treilea tip, respectiv cunoașterea rațională și intuitivă, fără să cunoască că: esența sufletului este cunoașterea.
Și că rămâne din el partea cunoscătoare, nu ce este supus afectelor pătimașe. Moartea nu mai este rea când esența sufletului, adică cunoașterea este prin cunoștințe clare și distincte iubindu-l intelectual pe Dumnezeu (teor. XXXIX).
Cunoașterea nu este pură contemplație, ea este activitate prin corp, sufletul activ este prin corpul capabil de cât mai multe, dar esențialul este cunoașterea prin intelect, nu prin imaginație sau memorie.
Activitatea cunoscătoare aduce desăvârșirea, aduce mai multă realitate, această realitate rămâne și se eternizează, pentru că înțelegerea este un mod al gândirii, iar modurile gândirii construiesc în activitatea lor intelectul infinit al lui Dumnezeu (teor. XL).
Chiar fără eternitate, virtuțile precum generozitate sau curaj sunt prescrise de rațiunea practică. Nu este valabil pentru norod care trăiește absurd crezând că pietatea, legea divină, legea rațiunii ce implică virtuți și renunțarea la patimi nu sunt de luat în seamă, dacă nu ar fi eternitatea sufletului (teor. XLI).
Și Dostoievski trage concluzii prin personajele sale despre ce înseamnă să trăiești fără conștiința eternității sufletului. Așa încât eternitatea sufletului pare să contribuie la importanța dată religiei, pietății și virtuților.
Dar Spinoza nu renunță și încheie ,,Etica’’ susținând că omul își va înfrâna patimile când se va bucura de virtuți, virtutea exersată este fericirea însăși, nu este doar o cale spre fericire ca la Aristotel. O poziție superioară la care nu ajunge oricine, dar la care poate ajunge oricine. Și când ajunge, omul este înțeleptul care are liniștea sufletească, fiind puțin stăpânit de afectele tulburătoare, înțeleptul fiind conștient de sine, de Dumnezeu, de virtutea ce-l face fericit, de necesitatea eternă din lucruri.
Aceasta este mântuirea înțeleptului, iubitorului de înțelepciune care este iubire de Dumnezeu, o iubire fericită la care se ajunge greu, la fel de greu cum se ajunge la mântuirea din religie. Dar calea grea și rară de a ajunge la această liniște iubitoare, fericită și virtuoasă este sublimă.
Calea este sublimă, rezultatul este pe măsură: beatitudinea, fericirea care implică și forța de a limita patimile, afectele rele și suferințele lor. Această beatitudine nu este repaos, este activitate ce extinde înțelegerea, este iubire de Dumnezeu (teor. XLII).
Această iubire devine de neînlăturat și ea îl așteaptă pe cel care apucă pe calea sublimă spre fericire (teor. XXXXVII).
Pentru că iubirea intelectuală a sufletului este o parte din iubirea infinită cu care Dumnezeu se iubește sine. În această desăvârșită fericire virtuoasă cunoscătoare și activă se contemplă Dumnezeu pe sine însuși. Aici este mântuirea, libertatea și fericirea omului, aici este slava divină când omul ajunge prin iubirea, virtutea, cunoașterea, libertatea sa să fie parte a iubirii infinite a lui Dumnezeu față de sine însuși.
Prin această iubire infinită cu care Dumnezeu se iubește pe sine omul ajunge la desăvârșirea libertății, cunoașterii, virtuții, pentru că iubirea intelectuală a omului față de Dumnezeu este din iubirea infinită a lui Dumnezeu față de sine, acest sine fiind ideea că este propria cauză, așa cum sinele cititorului poate exersa prin sinele lui Spinoza propria formare pe calea sublimă și grea către înțelepciune (teor. XXXV, XXXVI).
scris de Cătălin Spătaru
surse:
Baruch Benedictus Spinoza, Etica, trad. Al. Posescu, Editura Științifică, București, 1957
B. Spinoza, Etica, ediție anastatică după cea din 1930, trad. S. Katz, Editura Seneca, București, 2017
