Cum putem să definim un libertin al barocului?
Termenul de libertin a apărut pentru prima dată în secolul al XVI-lea, iar semnificația sa epistemologică provine din cuvântul latin „libertinus”, adică libert. Totuși, în perioada barocului, cuvântul respectiv servea atât pentru definirea ereticilor, cât și pentru cea a reformaților sau a heterodocșilor…sau, după cum afirmă Onfray, a oricărei persoane care refuza să creadă în Dumnezeul creștin al Bisericii catolice, apostolice sau romane. Altfel spus, libertinul este acea persoană care respinge dogma religioasă, dar care continuă să creadă în existența unui Dumnezeu epicureic, neimplicat în viața oamenilor, în morala și în politica pe care aceștia o dezvoltă pe pământ. Când vorbește despre libertinajul baroc, Onfray sistematizează acest concept într-o categorie a filosofilor care manifestă un interes mult mai crescut pentru lumea sensibilă decât pentru cea suprasensibilă: ei preferă omul, viața actuală, natura, materia, „Tetrapharmakonul”, hedonismul, etica imanentă și pe Dionysos în detrimentul lui Dumnezeu, a vieții de dincolo, a poruncilor religioase, a imaterialului, a decalogului creștin, a idealului ascetic, a teologiei transcendentale sau a lui Apollo (pp. 9 – 14).
Așadar, libertinul barocului este un bun cunoscător al operei lui Montaigne, un pacificator civil, un sceptic, un deținător al libertății filosofice totale, un creator al modelului științific, o sursă de revitalizare a cunoașterii antice, un susținător al înțelepciunii existențialiste, un practicant al moralei epicureice, un cercetător al modelelor din natură, un susținător al complicității trupului uman și al materialismului soteriologic, precum și un fideist (pp. 19 – 28).
Există mai multe tipuri de libertini ai barocului?
Conform lui Onfray, răspunsul este unul afirmativ. Există două tipuri de libertini ai barocului: fideiștii și panteiștii. Primii sunt cei care situează religia și știința în aceeași categorie; altfel spus, fideiștii sunt cei care cred în existența lui Dumnezeu și care respectă normele religioase impuse de societate, în vederea stabilizării coeziunii sociale, a păcii și a armoniei, precum și a respectării tradiției religioase…în societate ne conformăm normelor acceptate ca fiind dezirabile, însă în cercurile restrânse ale gânditorilor suntem liberi să punem la îndoială întreagă dogmă religioasă și valorile culturii din care facem parte, experimentând pe cât de mult posibil din hedonismul epicureic. Panteiștii sunt cei care consideră că fundamentul întregii lumi constă într-un principiu unic, un principiu care permite existența concomitentă a elementelor contradictorii – Dumnezeu identificat cu întreaga natură existentă. Fideiștii lui Onfray sunt: Pierre Charron, La Mothe Le Vayer, Saint-Evermond și Pierre Gassendi. În schimb, panteiștii constau în Cyrano de Bergerac și Baruch Spinoza. Dintre toți aceștia, am ales câte un filosof din ambele „tabere”, despre care urmează să scriu în continuare.
Pierre Charron – teolog sau filosof?
Imaginea lui Pierre Charron poate părea contradictorie: el este preot catolic și filosof libertin, predicator și înalt prelat, stoic și hedonist, profesor de teologie și epicureu, ecolatru și delegat în consiliul provincial…din nou, imaginea lui Charron poate părea contradictorie, lucru care se datorează și procesului de denigrare inițiat de către Garasse Francois prin intermediul lucrării sale „Doctrina curioasă” sau (rețineți!) „Doctrina curioasă a literaților acestei vremi, sau pretinși astfel: conținând mai multe maxime pernicioase religiei, statului și bunelor moravuri, combătută de către Părintele Francois Garasse din Compania lui Isus”. Onfray afirmă faptul că Charron a suferit aceeași soartă ca și Epicur, după cum remarca Diogene Laerțiu în „Viața lui Epicur”, adică o desconsiderare și o învinovățire a imaginii acestuia, în vederea împiedicării parcurgerii lucrărilor sale (pp. 39 – 45). Să lăsăm totuși deoparte problematica denigrării imaginii lui Charron și să trecem la caracteristicile gândirii sale filosofice.
De la stoicism și cinism la Aristotel și Socrate, de la creștinism la hedonism
În viziunea lui Charron, există o energie unică la nivelul fundamental al întregii existențe, o uniune a Rațiunii, a Cosmosului și a Naturii într-o singură forță creatoare și susținătoare a lumii noastre. Pentru filosoful și teologul francez, libertatea coincide cu supunerea în fața legilor naturii, cu conformarea față de necesitățile impuse de Natură. Diferența dintre om și animal? Nimic mai mult decât o diferență de grad. Împotriva perspectivei creștine, Charron susține că în anumite momente animalul îi este superior omului, prin morala pe care acesta dintâi o practică: el nu ucide din plăcere, ci din necesitatea de a se hrăni. Iubirea, prietenia, familia, virtutea, calea de mijloc și prudența sunt câteva dintre subiectele de studiu filosofic ale lui Charron, care pledează în aceste circumstanțe mai degrabă către filosofia lui Aristotel decât către cea a lui Montaigne. Ce are omul de făcut pe parcursul existenței sale? Omul trebuie să se cunoască pe sine, cu scopul de a cunoaște ce are de făcut pe parcursul vieții sale (pp. 50 – 55).
Ce este omul pentru Charron? În primul rând, omul este trup. În al doilea rând, omul este suflet. Însă, în întregime, omul este atât trup, cât și suflet, căci uniunea dintre aceste două principii este absolută. Sufletul este forma care zace în materia trupului, iar aceste două principii sunt elementele care dau viață animalului. Dumnezeul lui Charron este universal, iar religia este un factor de coeziune socială. De ce catolic? Pentru că este religia țării sale. De ce credincios? Pentru a stabiliza pacea în urma războaielor religioase. Dumnezeul lui Charron nu are nici o legătură cu omenirea: El nu are așteptări, nu judecă, nu pedepsește…Dumnezeul lui Charron este Rațiunea, iar Rațiunea este Natura, în timp ce Natura este Necesitatea. Dumnezeu este rațiunea, realul și sensul. Este Charron contradictoriu prin afirmațiile sale? Răspunsul este negativ. Dumnezeul catolic este necesar pentru menținerea păcii în comunitatea franceză, iar Dumnezeul filosofic este necesar existenței înțelepciunii universale. Frica de judecata lui Dumnezeu este lipsită de sens, căci a trăi sub privirea Sa înseamnă a trăi în conformitate cu Natura și cu ordinea Rațiunii (pp. 56 – 65).
Să prețuiești durerea și suferința este doar o eroare a creștinismului, căci acestea două reprezintă răul absolut, iar unul dintre cele mai mari păcate ale omului constă în privarea față de plăcerile existenței – ele trebuie utilizate cu moderație, în conformitate cu Natura. Scopul constă în fericirea vieții. Sexul este natural, deci este divin, căci tot ceea ce este natural se află în voia lui Dumnezeu. Omul trebuie să realizeze o „curățenie metafizică”, o golire a sufletului în vederea obținerii discernământului și a virtuților. Ce sens are să te temi, de vreme ce teama presupune sporirea pericolelor chiar atunci când ele nici nu există? Necesitatea tristeții nu există, la fel cum nu există nici necesitatea mâniei. Decât să urâm o persoană, mai bine o deplângem. Pofta trebuie înlăturată pentru menținerea seninătății, la fel ca și răzbunarea care înjosește. Cât despre gelozie: este mult mai benefic pentru om să fie demn de propria sa dorință, decât să se îndoiască de celălalt (pp. 66 – 73).
Spinoza și tradiția evreiască
Imaginea lui Spinoza poate părea la fel de contradictorie ca și în cazul lui Charron: este născut evreu și crescut în spiritul tradiției teologice evreiești, însă comentează Talmudul și gândește în manieră filosofică, neagă nemurirea individuală și ideea de Dumnezeu antropomorf, motiv pentru care este denunțat pe perioada studiilor. I se cere să înceteze cu obiecțiile și să participe în continuare la slujbele religioase, ba chiar i se oferă și o rentă, însă Spinoza refuză. După refuz, Spinoza trece printr-un atentat de asasinat: la ieșirea din sinagogă, un evreu încearcă să-l ucidă, însă cuțitul reușește doar să-i sfâșie pelerina. El este excomunicat la vârsta de 23 de ani, iar comunitatea îl condamnă să fie blestemat zi și noapte, să resimtă mânia lui Dumnezeu, să-i fie șters numele de pe pământ…celorlalți li se interzice să întrețină relații de orice fel cu el, să intre în casa sa, să se afle la mai puțin de doi metri de el. După cum afirmă și Onfray, Spinoza devine în acest mod „filosoful liber care era deja”. El este inițiat de către Frans Van den Enden, care îl învață limba greacă și limba latină. Este de menționat faptul că Spinoza practica deja ebraica, flamanda, italiana, spaniola, germana și portugheza (pp. 251 – 258).
Viața epicureică
Întreaga viață a lui Spinoza, care a trăit până la 44 de ani, s-a desfășurat în maniera filosofiei hedoniste a lui Epicur. Filosoful olandez a refuzat orice fel de onoruri, precum și averea, bunurile materiale sau excesele senzuale. O viață trăită în afara oricăror tipuri de pasiuni negative, o viață sănătoasă și simplă, cu plăceri moderate și costuri reduse în vederea obținerii fericirii. O viață orientată către virtute. Sănătatea lui Spinoza este fragilă – poate de aici și asemănarea directă cu stilul de viață al filosofului Grădinii. Stilul său de viață amintește mai degrabă de o practicare a ascezei în inima civilizației: refuzul apariției în public, evitarea dezvăluirii în corespondențe, refuzul postului de profesor, amânarea publicării cărților și refuzul de a le semna cu propriile inițiale, zile întregi petrecute doar în casă, mese simple cu supă de lapte cu unt sau de arpacaș cu struguri și unt…ce anume contează de fapt? Să existe mâncare și băutură atât cât este necesar pentru a satisface nevoile firești, să te ferești de probleme și de dorințe nenecesare (pp. 259 – 263).
Neajunsurile religiei
Ce sunt Scripturile în concepția lui Spinoza? Doar niște texte realizate de oameni în perioade îndepărtate din trecut, dar nicidecum o serie de texte sacre dictate de Dumnezeu în urma unor revelații. Scopul Scripturilor? Impresionarea maselor și acapararea oamenilor. Infernul tradiției religioase? Inexistent. El reprezintă doar pasiunile rele ale oamenilor. Păcatul? O încercare de împiedicare a omului în vederea obținerii perfecțiunii, a cunoașterii lui Dumnezeu, adică a Naturii. Miracolele? Doar niște evenimente ale căror cauze reale sunt ignorate de către oameni. Dumnezeu? Desigur că există! Însă El este lipsit de forma antropomorfă și de orice sentiment uman. Nașterea religiei? Un efect al fricii oamenilor în fața vieții și a realității. Scopul religiilor? Să slujească politicul: obținerea autorității, utilizarea imaginii lui Dumnezeu de către regi cu scopul justificării spuselor lor și a modurilor în care își desfășoară regimul de conducere. Dumnezeu vorbește prin rege, deci revolta împotriva acestuia din urmă înseamnă revolta împotriva lui Dumnezeu. Nesupunerea față de rege înseamnă nesupunerea în fața lui Dumnezeu. Ce este până la urmă Dumnezeul religiei, dacă nu o unealtă a omului? Spinoza încurajează realizarea unei religii imanente, fără transcendență divină, fără viață după moarte, fără judecată…religia ar trebui să slujească rațiunea și nu invers (pp. 266 – 271).
Tipurile de cunoaștere
Pentru Spinoza există trei tipuri de cunoaștere (pp. 276 – 277):
- Cunoașterea de primul fel: se realizează prin experiență – este incompletă, căci ea este obținută prin intermediul informațiilor care provin de la persoanele din jur. Un mod superficial de a cunoaște.
- Cunoașterea de al doilea fel: se realizează prin „rațiunea discursivă” – omul pornește de la noțiuni comune ale proprietăților lucrurilor și ajunge la un anumit adevăr, de tipul cunoașterii deductive. Prin acest tip de cunoaștere putem obține certitudinea, posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu și a lumii în care trăim.
- Cunoașterea de al treilea fel: este cunoașterea intuitivă, prin identificarea imediată a adevărului. Ea presupune perceperea nemijlocită a relației dintre parte și întreg.
Deus sive natura
Dumnezeu sau Natura, altfel zis creatorul și creatul ca fiind aceeași substanță – doar percepția diferă. Dumnezeul lui Spinoza reprezintă cauzalitatea liberă, iar acțiunea sa este determinată de propria natură. Dumnezeu este lipsit de orice trup, lipsit de judecată și de voință, singura substanță a naturii. Există două tipuri ale naturii: natura naturantă și natura naturată. Primul tip al naturii este atât cauză, cât și efect, existând în sine și conceput de sine: „Dumnezeu în calitate de cauză liberă”. Al doilea tip al naturii este efectul și modul, adică tot ceea ce derivă din Dumnezeu, precum și ceea ce există în Dumnezeu fără a putea fi conceput în afara Sa. Natura naturantă este natura care produce, în timp ce natura naturată este natura produsă. Omul se iluzionează atunci când consideră că deține liberul arbitru, căci acesta se conformează necesităților și legilor naturii (pp. 279 – 282).
„Trupul spinozist”, pasiunile și mântuirea
În concepția lui Spinoza, trupul uman nu poate fi dual: el nu este sediul unei fărâme a sufletului divin care facilitează contactul cu Dumnezeu și care contestă materia muritoare și detestabilă a cărnii, căci nu există două substanțe separate de natura lor, ci doar două modalități de manifestare ale aceleiași substanțe: „Trupul este sufletul; sufletul este trupul (…). Trupul este obiectul spiritului; spiritul – ideea trupului. La moartea individului rămâne substanța sa, nu modalitățile ei. În măsura în care un trup ține nu de întindere, ci de gândire, în măsura în care această gândire nu se poate separa de Dumnezeu, de vreme ce el e și Natura, există o eternitate, un anumit tip de nemurire. Ea privește nu trupul fizic, real, reperabil, chipul, silueta, înfățișarea, nu forma sau atributele, ci substanța acestui trup, care este incoruptibilă și deci absolut deloc supusă morții.” (pp. 285 – 286).
Pasiunile sunt acelea care afectează trupul, care îi oferă sau îi diminuează puterea. Dorința, Bucuria și Tristețea sunt cele trei sentimente fundamentale din care provin toate celelalte sentimente. Dorința reprezintă „pofta însoțită de conștiința ei înseși”, în timp ce Bucuria constituie pasiunea spiritului îndreptată către desăvârșire deplină, în timp ce Tristețea este pasiunea spiritului către o desăvârșire slabă. Omul trebuie să refuze pasiunile triste și să se desăvârșească prin Bucurie. Totuși, care sunt aceste pasiuni triste? Lista este una bogată: „Rușinea, ura, disprețul, durerea, melancolia, oroarea, aversiunea, deriziunea, deznădejdea, teama, umilința, decepția, respectul, mila, frica, indignarea, pudoarea, invidia, uimirea, mânia, răzbunarea, blamul, cruzimea, căința, deprecierea de sine și gelozia” (p. 289). Bucuria este ușor de obținut, atât timp cât omul este conștient de propria sa participare la Natură, implicit la Divin.
Cunoașterea permite mântuirea omului, iar libertatea este oferită de cunoaștere. Aceasta din urmă oferă posibilități de creare a libertății. În starea sa inițială, conștiința umană nu se identifică Natura și cu Dumnezeu. Odată realizat procesul de conștientizare, omul înțelege dependența sa față de Tot, precum și natura sa divină, ceea ce-l transformă pe om în „ființă pentru viață și nu (…) în ființă pentru moarte.” (pp. 292 – 293).
Articol scris de Radu Mihai.
Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Michel Onfray – „O contraistorie a filosofiei. Libertinii barocului”, trad. Dan Petrecu, Iași, Editura Polirom, 2008.
Vă invit să citiți și „Contraistoria filosofiei (vol. 2) – Creștinismul hedonist adică gnosticii, Spiritul liber, Lorenzo Valla, Marsilio Ficino, Erasmus și Montaigne sau creștinii epicurieni ai lui Onfray”.
Imaginea reprezentativă este proprie.
Sursă foto #1: programme-tv.net
Sursă foto #2: 123rf.com
Sursă foto #3: wikipedia.org
Interesant de citit un articol de genul acesta in Romania anului 2019, interesant prin continut, dar mai ales prin raritate.
Michel Onfray este intr-adevar „celebru” in Franta actuala, alaturi probabil de Luc Ferry si Alain Finkielkraut si intr-o masura mai diferita si alaturi de Bernard-Henri Lévy. Din punctul meu de vedere toti 4 sunt doar niste povestitori si uneori si critici (intr-o masura mai mica) ai doctrinelor filosofice ce ii preced, dar nu l-as califica pe niciunul ca fiind un filosof in adevaratul sens al termenului. Onfray are scrise o sumedenie de carti si desi se pretinde a fi un fel Nietzsche hedonist, un fel de mostenitor al filosofiei ciocanului, eu nu il percep decat ca fiind un vulgarizator al filosofiei, dar intr-un sens bun, poate nu chiar un Socrate, dar in orice caz, un personaj interesant care incearca sa popularizeze aceasta disciplina pe piata publica a „cetatii”. Problema popularizarii sau a vulgarizarii filosofiei consta insa pentru mine in abordarea concepetelor filosofice prin tot felul de scurtaturi, iar in asta Onfray exceleaza, e autorul perfect al scurtaturilor, omite multe detalii in analizele sale. In fine, ramane totusi un autor interesant, si poate si filosof prin asociere, in calitatea sa de element generator de intrebari.
Cat despre articol in sine, el este inedit si de actualitate, chiar daca trebuie sa recunosc ca subiectul este foarte vast, chiar rezumandu-ne la libertini, nu poate fi acoperita intr-un astfel de articol nici macar o infima parte din imensitatea subiectului ; si pana la urma este normal caci este vorba de un subiect extrem de complicat pe un plan rational sau mental, asa cum este cel al raportului om-natura, sau om-divinitate, sau om-natura-divnitate.
Felicitari pentru initiativa si pentru eforturile de a crea o dinamica in jurul acestor subiecte.
P.S. : Desi Spinoza se trage dintr-o familie portugheza ce a emigrat in Olanda, el este insa considerat a fi un filosof olandez, ce s-a nascut si a murit in Olanda. Nu conteaza atat de mult, doar ca a fost surprinzator sa vad ca ati facut referire la el ca fiind un filosof portughez.
De altfel, ca paranteza, Olanda anilor respectivi a fost foarte propice pentru filosofi, si ma gandesc aici la Descartes in special.
Mulțumesc pentru apreciere! Trebuie să recunosc faptul că nu am citit nici o lucrare realizată de Ferry, Finkielkraut sau Lévy, deși primul și al treilea dintre aceștia se află de ceva timp pe lista mea de lecturi. Într-adevăr, și eu am observat tendința lui Onfray de a „face filosofie cu ciocanul” și, în special, orientarea sa puternic antireligioasă. Cu toate acestea, m-a atras la el întocmai încercarea de popularizare a filosofiei și a numelor mai puțin cunoscute din sfera aceasta. Cred că unul dintre motivele pentru care Onfray tinde să omită anumite detalii este întocmai încercarea de popularizare prin intermediul unor lecturi care să poată fi parcurse chiar și de o persoană neinițiată. În fine, mi s-a părut că în cazul unor critici aduse la adresa conceptelor freudiene a omis anumite aspecte esențiale, însă acesta este un alt subiect. Într-adevăr, subiectul este foarte dificil de acoperit în totalitate, mai ales prin intermediul unui articol publicat pe internet. Cât despre originile lui Spinoza, îți mulțumesc pentru atenționare! A fost, de fapt, greșeala mea. Probabil că atunci când m-am gândit la naționalitatea sa, m-am raportat direct la faptul că provine dintr-o familie portugheză de evrei și nu mi-am dat seama că el s-a născut și și-a petrecut întreaga viață în Olanda.
Da, intr-adevar Onfray si psihanaliza, a fost si este inca un subiect foarte animat in Franta, cred de altfel ca „Le crépuscule d’une idole” cartea in care il „demonteaza” pe Freud l-a facut intr-adevar celebru. In plus a reusit sa o scoata din minti pe Roudinesco, iar asta ma incanta intr-o oarecare masura. Sincer, nu ma deranjeaza deloc felul lui Onfray de-a scrie sau de a-si expune ideile, incearca mereu sa ajunga la un adevar factual si o face in modul cel mai direct posibil, fara sa-si faca prea multe griji in privinta diplomatiei. Apreciez critica sa mai ales cand vine vorba de Freud, de Sartre sau chiar si de Foucault, desi inca o data, in ciuda faptului ca se refera la fapte sau dovezi asa cum le spune el in procesul sau de deconstructie, are tendinta de a fi prea vehement si reductor ; uita cateodata ca si faptele pot fi interpretate si ca unghiul de observatie se schimba in permanenta.
Apreciez totuis faptul ca a sters praful de pe Motaigne, de pe Camus sau chiar Derida, care aveau nevoie sa fie adusi putin mai la lumina, bineinteles a facut acelasi lucru si pentru autori mai putin cunoscuti, gen La Mettrie, Aristip, etc.
Are si niste viziuni politice foarte afirmate, si niste referinte mai degraba populiste, in fine, in globalitatea sa ramane un autor important al epocii noastre si regret intr-un fel ca nu a reusit sa vina cu o propunere filosofica noua si proprie lui. Cred insa ca ce e cel mai de apreciat la Onfray este opozitia sa cu tot ce inseamna filosofie scolastica si asta ma incanta nespus de mult.
Cat despre Ferry, Lévy si Finkielkraut, sincer l-as recomanda pe Ferry, are un mod placut de a transforma filosofia in ceva popular, o face fara polemica, prezinta liniile principale de gandire intr-o maniera simpla si naturala, e lin si placut. In plus in ultima vreme a gasit o nisa interesanta in tot ce inseamna post-uman, e interesat de subiecte cu privire la prelungirea vietii omului cu ajutorul tehnologiei.
Finkielkraut este mai degraba conservator fara insa a reinventa conservatismul, iar Lévy datorita pozitiilor sale politice prea polemice, nu mai are niciun fel de credibilitate pe plan intelectual, poate doar in anumite cercuri foarte elitiste.
Succes in continuare !