‚‚Etica” lui Spinoza demonstrată geometric începând cu ,,Deus sive Natura’’ (cartea I)

Știm, câte capete atâtea păreri, fiecare cu gustul lui, ș.a., aceste ziceri și zicători apar pentru că mulțimile mai degrabă își imaginează lucrurile decât le cunosc, oamenii nu explică natura lucrurilor, ci doar folosesc imaginația, construind existențe imaginare, în locul celor raționale. Ne încântă simțurile, lucrurile sunt atrăgătoare sau respingătoare, sunt plăcute sau urâte, frumoase, ordonate sau dezordonate, ele toate trebuie judecate după natura și puterea lor, nu după prejudecățile noastre cu privire la ele, prejudecăți la care ținem plecând de la simțuri și imaginație. Astfel s-au format noțiunile bine și rău, ordine și dezordine, frumusețe și urâțenie, cald și frig, de la modul cum ne afectează lucrurile, mai plăcut sau mai puțin plăcut, în folosul nostru sau nu, pentru bunăstarea noastră sau nu…

Mai mult, pentru că ne imaginăm și ne simțim liberi folosim noțiunile de laudă sau mustrare, păcat sau merit. Cei care caută cauzele adevărate ale lucrurilor sunt considerați nelegiuiți și eretici, ei neadmițând ce-și imaginează mulțimile. O închipuire omenească este cauza finală, neluând în seamă că în natură totul se desfășoară cu o necesitate veșnică și cu o perfecțiune suverană căci toate vin din necesitatea naturii divine, Dumnezeu sau natura lucrurilor fiind cauza tuturor lucrurilor pe care le concepe intelectul său, o infinitate de lucruri într-o infinitate de moduri (prop. XVI).

Apoi dacă Dumnezeu lucrează toate pentru cauza finală înseamnă că are nevoie de ceva, de ceva ce-i lipsește, chiar dacă Dumnezeu a creat pentru a asimila ce creează, adică tot pentru sine.

O altă prejudecată este credința omului că-i liber, oamenii fiind conștienți de poftele și voințele lor, dar nu de cauzele care-i fac să voiască și să poftească, pentru că urmărind scopuri folositoare, ei urmăresc să cunoască doar aceste scopuri, cunoscând doar cauzele finale. Așa ajung ei să facă din toate lucrurile mijloace pentru scopurile lor: lumea, plantele, animalele fiind doar supuse scopurilor lor, toate lucrurile fiind mijloace pentru folosul propriu. Iar de aici au ajuns la credințele că există cârmuitori liberi, zei făcători ai lucrurilor, toate pentru folosul propriu. Astfel a produs omul moduri de a venera acești cârmuitori pentru ca lucrurile să fie călăuzite de acești cârmuitori pentru folosul poftei și lăcomiei omului, născându-se multe superstiții: natura n-ar face nimic în zadar, ci pentru om, așa încât și zeii, și natura și omul ajung într-un delir universal după capul omului.

Dar a apărut matematica și a dezvăluit oamenilor o normă de adevăr cu care omul este ferit de felurite născociri (adaos la prop. XXXVI).

Frumusețea demonstrației și muzica lui Bach

Și dacă la sfârșitul cărții I, Spinoza explică formarea noțiunilor de frumos și de bine plecând de la interesele, imaginația, simțurile și dorințele noastre, oare nu există o frumusețe și în matematica luată ca model al cunoașterii universale?

Demonstrațiile geometriei, model și pentru Descartes în meditațiile sale despre cum să aflăm adevărul, oare nu au frumusețea lor și demonstrațiile matematice?

Și în această carte întâi a Eticii lui Spinoza, fie că se admit definițiile, axiomele și propozițiile sale, fie că nu, construcția acestei cărți are frumusețea ei, ce se arată prin claritatea, simplitatea, dar și complexitatea ideilor, prin care sunt înțelese, dezvăluite, atributele lui Dumnezeu sau naturii lucrurilor (prop. XXX). Dar se dezvăluie și lumina neobișnuită adusă de intelectul lui Spinoza asupra existențelor.

Toate sunt determinate să existe și să acționeze într-un anumit fel din necesitatea naturii lui Dumnezeu (prop. XXIX). Voința supusă necesității, voința lui Spinoza, înțelegând cu intelectul său atributele substanței infinite, folosind demonstrația geometrică pentru a cunoaște această necesitate, filosoful, supus necesității divine, integrează toate lucrurile produse de Dumnezeu într-o ordine ce nu poate fi alta, așa cum lumea cu ordinea ei nu putea fi alta, căci Dumnezeu sau natura a produs lucrurile în mod perfect, căci dacă ar fi putut să fie altfel, atunci și natura ar fi alta.

O altă natură, un alt Dumnezeu, ar fi imperfecțiune și nestatornicie. Dar din veșnicie lucrurile sunt prinse în această necesitate perfectă, așa cum nici mișcarea și nici repausul nu se schimbă de la sine, nici intelectul și nici voința divină nu pot fi schimbătoare (prop. XXXIII).

Dumnezeu nu poate să facă ca din natura triunghiului să nu decurgă ca suma celor trei unghiuri să nu fie egală cu două unghiuri drepte sau dintr-o cauză să nu urmeze un efect. Și totuși, intelectul și voința omului nu au nimic în comun cu intelectul și voința divine, în afară de nume (notă la prop. XVII).

Intelectul uman poate înțelege, precum cel al lui Spinoza, intelectul divin, perfecțiunea necesității sale veșnice, punând-o într-o demonstrație frumoasă, ce are în comun cu perfecțiunea naturii sau a lui Dumnezeu, cât au în comun leul și constelația de pe cer cu același nume.

Și totuși în necesitatea demonstrației, în simplitatea perfectă, ce nu mai putea fi altfel a muzicii Clavecinului bine temperat sau Ofrandei muzicale, parcă înțelegem de ce și materia este vrednică de natura divină, ca și gândirea, căci nimic nu poate să existe, nici nu poate fi conceput fără Dumnezeu sau natura lucrurilor (propoziția XV).

Deși materia și gândirea sunt altceva în Dumnezeu sau natura lucrurilor decât corporalitatea și intelectul nostru, căutând la nesfârșit particulele ultime ale materiei ce, unele sunt doar teoretice, adică gândite, căutând gândirea în complexitatea creierului, doar întrevedem câte ceva, poate, din acest altceva din materie și din gândirea, ca atribute ale naturii lucrurilor sau ale lui Dumnezeu.

Și celelalte dintre atributele fără număr ale lui Dumnezeu?

Așa înțelegem de ce Benedictus Spinoza păstra din moștenirea părintească doar un pat, jumate din suma de bani dăruită lui de un binefăcător și refuza profesoratul la Heidelberg, atâtea griji în fața infinității atributelor divine, din care nu știm decât două, mai mult cu numele, privind la ele ca un câine la constelația de pe cer.

Maledictus Spinoza demonstrând geometric cum omul și gândirea lui sunt atât de neînsemnate, cu adevărurile noastre pământene față de constelația adevărului… doar muzica lui Bach uneori ne mai dă impresia că avem în experiența noastră ceva din perfecțiunea atributelor infinite ale lui Dumnezeu sau ale naturii lucrurilor.

Adaos

Conexiunea lui Spinoza cu J.S. Bach din mintea mea, recitind Spinoza, am găsit-o confirmată la John Butt într-un articol al său despre Leibniz, Spinoza și Bach, care cercetând această conexiune a mai regăsit-o la W. Mellers, Bach and the dance of God (London, 1980),  probabil și alții au făcut această conexiune încă din epoca romantică.

– scris de Cătălin Spătaru

Substanța, adică ceea ce este în sine și ceea ce se concepe prin sine (def. III), există în mod anterior propriilor modificări, astfel că două substanțe care sunt caracterizate de atribute diferite nu pot avea nimic în comun una cu cealaltă, deci nu pot fi cauză una pentru cealaltă. Atributele substanței sau modificările sale sunt ceea ce creează distincția între lucrurile care diferă între ele, ceea ce indică o cauzalitate imanentă (prop. I – IV și nota 2). În natură poate exista o singură substanță, întrucât existența a două substanțe ar presupune ca una să-i fie cauză celeilalte, ceea ce este imposibil de vreme ce natura nu permite existența a două substanțe care să aibă aceleași atribute. Natura substanței este aceea care determină existența, iar substanța este infinită, eternitatea fiind însăși existența (prop. V – VI și def. VIII).

 Un lucru beneficiază de cât mai multe atribute cu cât deține o putere mai mare de a exista, ceea ce înseamnă că Dumnezeu există, căci Dumnezeu este substanța formată din atribute infinite (prop. X – XI). De aceea nu există nici o cauză care să împiedice existența sa, căci Dumnezeu este cauză de sine, iar în natură nu pot existența două substanțe de același fel. Dacă ar exista o rațiune care să împiedice existența lui Dumnezeu, atunci aceasta ar trebui să se afle ori în natura lui Dumnezeu, ori într-o altă natură exterioară acesteia. În cazul în care rațiunea respectivă s-ar afla în natura lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu există cu necesitate, căci rațiunea respectivă este posibilă doar prin existența sa. Pe de altă parte, dacă rațiunea s-ar afla în exteriorul lui Dumnezeu, atunci aceasta ar fi o substanță de o altă natură, ceea ce nu i-ar putea anula existența, căci Dumnezeu este ființa infinită (pp. 49 – 50). De unde reiese că Dumnezeu este singura substanță existentă, căci existența unei alte substanțe ar putea fi posibilă doar prin intermediul unui atribut al acestuia, însă așa ceva nu este posibil de vreme ce ar presupune existența a două substanțe care conțin același atribut (prop. XIV).

Baruch Spinoza (1632 – 1677)

 Dumnezeu este cauza a tot ceea ce există, astfel că tot ceea ce există se regăsește în acesta, căci nimic altceva nu poate exista în sine (prop. XV). Modurile, adică schimbările substanței (def. V), există în natura divină doar prin intermediul substanței, iar în afară de aceasta din urmă și de moduri nu mai poate exista nimic altceva, de unde reiese că nimic nu poate exista fără Dumnezeu (pp. 53 – 54). Infinitatea naturii divine este cauza infinității lucrurilor, căci natura divină deține o infinitate de atribute care determină o infinitate de lucruri într-o infinitate de moduri (prop XVI). Așadar, Dumnezeu este cauza imanentă a lucrurilor, căci acestea din urmă sunt concepute prin și se regăsesc în Dumnezeu, iar în afara sa nu poate exista nici o altă substanță (prop. XVIII) (poate că acesta era răspunsul pe care Damascius îl căuta atunci când se întreba dacă principiul unic al totului se află în tot ceea ce există sau în exteriorul a tot ceea ce există – o cauză lăuntrică, nu o cauză tranzitivă).

Existența și esența lui Dumnezeu sunt același lucru, căci el este etern, la fel ca și toate atributele sale, astfel încât fiecare dintre acestea exprimă existența (eternitatea). De aici rezultă că toate modurile atributelor lui Dumnezeu sunt infinite, pentru că modurile sunt afectate de eternitatea atributelor. În acest sens, Dumnezeu este atât cauza existenței lucrurilor, cât și esența acestora, întrucât lucrurile sunt moduri ale atributelor sale (prop. XX – XXV). Dumnezeu este determinarea tuturor acțiunilor lucrurilor, căci acestea nu se pot determina de la sine, întrucât Dumnezeu este esența și existența tuturor lucrurilor, fapt pentru care acestea din urmă nici nu se pot face pe sine nedeterminate (prop. XXVI – XXVII). Necesitatea naturii lui Dumnezeu este ceea ce face ca lucrurile să acționeze în felul în care o fac, ceea ce înseamnă că nimic în natură nu poate fi întâmplător. Acest lucru se explică prin faptul că toate lucrurile există în Dumnezeu, iar Dumnezeu există cu necesitate, motiv pentru care modurile provin din aceeași natură, adică din Dumnezeu (care este cauza lor) (prop. XXIX).

Intelectul, finit sau infinit, are ca scop înțelegerea atributelor și modificărilor lui Dumnezeu și, la fel ca și voința, dorința sau iubirea, el trebuie atribuit naturii naturate, adică acelui lucru care provine din necesitatea naturii lui Dumnezeu sau din atributele sale, și nu naturii naturante, adică acelui lucru care este și se concepe prin sine, căci intelectul nu presupune gândirea absolută, ci o modalitate a gândirii, trebuind astfel să se conceapă prin gândirea absolută, deci prin intermediul unui atribut al lui Dumnezeu (notă, p. 70 și prop XXX și XXXI). În acest fel, și voința este o cauză necesară, și nu liberă, fiindcă aceasta reprezintă doar un mod al gândirii, fiind determinată de o altă cauză, deci neputând fi cauză în sine, ceea ce înseamnă că acțiunea lui Dumnezeu nu este realizată cu libertate de voință și că atât intelectul, cât și voința, trebuie să fie determinate de Dumnezeu pentru a exista (prop. XXXII). Așadar, „Lucrurile n-au putut să fie produse de Dumnezeu nici în alt chip, nici în altă ordine, decât în aceea în care au fost produse.” (prop. XXXIII), deoarece lucrurile sunt determinate de natura lui Dumnezeu și de necesitatea acesteia, iar dacă lucrurile ar avea o altă natură, acest lucru ar însemna că există o a doua substanță care determină lucrurile, ceea ce este imposibil.

Text scris de Radu Mihai.

Surse:

Spinoza, Etica, trad. Al. Posescu, Editura Științifică, București, 1957

John Butt,  ‚‚<<Mind unconscious that it is calculating>>? Bach and the rationalist philosophy of Wolff, Leibniz and Spinoza’’, în  John Butt (ed.), The Cambridge Companion to BACH,  Cambridge University Press, Cambridge ș.a., 1997

I. Brucăr, ‚‚Filosofia lui Spinoza’’, în Revista de Filosofie, vol XII, București, 1930.

Sursă foto: wikimedia.org; wikiquote.org; wikipedia.org; printrecarti.ro; anticariat-doamnei.com;


2 gânduri despre “‚‚Etica” lui Spinoza demonstrată geometric începând cu ,,Deus sive Natura’’ (cartea I)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.