Perspectiva învățării: teoria lui B. F. Skinner asupra dezvoltării personalității (condiționare clasică/condiționare operantă) și teoria învățării sociale

Teoria lui B. F. Skinner asupra dezvoltării personalității umane

 În viziunea lui B. F. Skinner, comportamentul uman vizibil poate fi înțeles prin studierea răspunsurilor acestuia la interacțiunea cu factorii de mediu, motiv pentru care psihologul american considera că termenul de personalitate este inutil în încercarea de a explica manifestarea comportamentului respectiv. De asemenea, Skinner considera că încercarea psihodinamică de a explica comportamentul uman printr-o structură internă de tip Sine, Eu, Supraeu este sortită eșecului, căci structurile interne nu pot fi observate în mod direct, în comparație cu consecințele de mediu care cauzează comportamentul și îl menține în diverse contexte situaționale. Precum în teoria înaintată de către John Dollard și Neal Miller, dezvoltarea comportamentală se realizează prin învățare. Skinner consideră că nou-născutul dispune de capacități înnăscute, însă comportamentele care devin consecvente se cristalizează prin învățare. Comportamentul este împărțit în două categorii: comportamentul respondent și comportamentul operant (Engler, 2014).

1) Comportamentul respondent – se manifestă prin intermediul unor reflexe/răspunsuri automate la interacțiunea acestora cu anumiți stimuli, în mod involuntar. Răspunsurile de acest tip pot fi supuse condiționării sau pot fi modificate prin învățare, făcând parte din condiționarea clasică.

 În aceasta din urmă, un stimul neutru se asociază cu un stimul necondiționat de mai multe ori, până în momentul în care stimulul neutru este capabil să manifeste un răspuns anterior necondiționat, numit acum răspuns condiționat (Feist & Feist, 2016). Conform lui Brain (2000), există mai multe tipuri de condiționări clasice:

a) Condiționarea învățată: presupune existența și menținerea stimulului condiționat în timpul prezentării stimulului necondiționat, adică manifestarea celui dintâi până la apariția răspunsului dorit. Acesta este tipul de condiționare care se utilizează în studiile de laborator și în cadrul experimentelor cu animale.

b) Condiționarea înapoiată: se produce în momentul în care stimulul condiționat este prezentat ulterior stimulului necondiționat.

c) Condiționarea simultană: manifestarea acesteia are loc atunci când ambele tipuri de stimuli (condiționat și necondiționat) sunt prezente în același timp.

d) Condiționarea trasată: presupune prezentarea stimulului condiționat și oprirea acestuia înainte ca răspunsul necondiționat să fie produs. Aceasta este și situația celebrului experiment al lui Pavlov, referitor la asocierea dintre stimul și răspuns prin intermediul mâncării și a salivării. În cadrul acestui experiment, Pavlov le prezenta câinilor hrana (stimulul), la care aceștia începeau să saliveze (răspunsul). Conform lui Burger (2019), pentru că asocierea dintre stimul și răspuns a existat fără ca Pavlov să implice o condiționare directă, atunci hrana este stimulul necondiționat, iar procesul de salivare este răspunsul necondiționat. În acest context, Pavlov a ajuns în stadiul de împerechere a stimulilor necondiționați cu stimulii condiționați. Mai precis, psihologul rus a adăugat un nou stimul la prezentarea hranei, adică zgomotul unui clopoțel. După mai multe repetări ale aceluiași proces (prezentarea hranei asociată cu zgomotul clopoțelului), Pavlov a încetat să mai ofere hrana câinilor în timp ce suna din clopoțel. Atunci a observat că în urma sunetului produs de clopoțel se manifesta și procesul de salivare, acesta din urmă devenind astfel un răspuns condiționat în asocierea dintre stimul și răspuns.

2) Comportamentul operant – se manifestă prin răspunsurile pe care individul uman le oferă fără ca prezența stimulilor să fie neapărat necesară, fiind spontană. Întărirea comportamentelor operante se realizează prin consecințele care apar în urma realizării lor. Aceste comportamente sunt legate de condiționarea operantă (Engler, 2014).

 Skinner considera că individul uman învață comportamente prin intermediul condiționării operante. Ceea ce este specific la acest tip de condiționare este (re)întărirea imediată a răspunsului. În primă instanță, organismul realizează o acțiune care apoi este reîntărită prin mediu. (Re)întărirea presupune creșterea probabilității ca acest comportament să apară din nou. Denumirea de condiționare operantă se datorează faptului că organismul operează asupra mediului, cu scopul de a produce un anumit efect. Acest tip de condiționare dispune de capacitatea de modificare a frecvenței de apariție a unui răspuns (Feist & Feist, 2006).

 În viziunea lui Skinner (1953, apud. Ibid.), pentru ca un anumit comportament dorit să se poată dezvolta este necesar ca acesta să poată fi modelat de mediu. Modelarea reprezintă procedura prin intermediul căreia mediul recompensează aproximările comportamentului dorit, apoi pe cele apropiate, pentru ca în final să fie recompensat comportamentul în sine. Acest proces de (re)întărire a aproximațiilor succesive este factorul utilizat de mediu în vederea modelării graduale a formei finale a comportamentului.

 În condiționarea operantă există un concept care poartă denumirea de „generalizare”. Acesta din urmă se presupune aplicarea de către individul uman a unui tip de comportament învățat în prealabil la un nou context situațional. Mai precis, stimulul este generalizat, motiv pentru care și caracteristicile de personalitate ale individului uman devin generalizate în cadrul diferitelor situații prin care acesta trece. Cât timp răspunsul generalizat este (re)întărit, atunci comportamentul va continua să apară. Lipsa de întărire produce „discriminarea”, adică procesul prin care individul uman alege doar acel răspuns care va fi valorificat (Burger, 2019). Discriminarea reprezintă abilitatea de identificare a diferențelor dintre stimulii (re)întăriți și cei care nu sunt (re)întăriți, în timp ce generalizarea presupune aplicarea răspunsului învățat într-o situație diferită ca și context de cea cunoscută, dar similară în esență cu aceasta (Engler, 2014).

 Procesul de (re)întărire produce două tipuri de efecte: primul efect presupune întărirea comportamentului, în timp ce al doilea efect produce recompensarea individului. Între (re)întărire și recompensare există, totuși, o diferență clară: nu toate comportamentele (re)întărite presupun existența recompensării. (Re)întăririle există în mediu și nu sunt resimțite în mod direct de către individ: spre exemplu, Skinner (1971, 1987, apud. Feist & Feist, 2006) afirmă că consumul unui anumit tip de mâncare nu este (re)întărit pentru că este gustos, ci este gustos fiindcă este (re)întărit. Această (re)întărire este divizată în (re)întărire pozitivă și (re)întărire negativă:

a) (Re)întărirea pozitivă: se produce în momentul în care comportamentul este urmat de o situație care facilitează creșterea posibilității de repetare a comportamentului respectiv în viitor.

b) (Re)întărirea negativă: se manifestă atunci când un comportament este urmat de încheierea unei situații neplăcute, determinând creșterea probabilității ca acel comportament să reapară în situații similare. Pedeapsa apare în momentul în care comportamentul este urmat de o situație neplăcută a cărui scop constă în eliminarea sa.

 De asemenea, (re)întăririle pot fi și continue, de interval și proporționale (Engler, 2014):

a) (re)întăriri continue – sunt eficiente pentru dezvoltarea inițială a comportamentului;

b) (re)întăriri de interval și cele proporționale – sunt eficiente în vederea menținerii comportamentului.

 Teoria lui B. F. Skinner asupra personalității vizează modalitatea în care mediul structurează individul uman la nivelul interacțiunii cu alți indivizi, dar și la nivelul comportamentelor sau al particularităților de raportare la mediul extern – aceste elemente sunt învățate prin interacțiunea cu mediul, acesta din urmă facilitând (sau nu) dezvoltarea comportamentelor. Dacă acestea din urmă sunt satisfăcătoare sau îndeplinesc anumite necesități, atunci este mult mai probabil ca ele să dezvolte o frecvență de repetare mult mai ridicată decât în cazul comportamentelor nesatisfăcătoare. Așadar, personalitatea reprezintă o sumă a varietăților tipurilor de comportamente pe care individul uman le poate realiza în interacțiunea cu mediul înconjurător, în funcție de ceea ce dorește să obțină prin manifestarea acestora.

Teoria învățării sociale

 Conform lui Rotter (1982, apud. Feist & Feist, 2006), teoria învățării sociale este construită pe baza a cinci ipoteze fundamentale:

1) Interacțiunea indivizilor umani se realizează cu medii care dispun de o anumită însemnătate pentru aceștia. Ei reacționează la stimulii de mediu în funcție de importanța pe care aceștia o oferă evenimentului respectiv. (Re)întăririle sunt dependente atât de stimulii externi, cât și de însemnătatea acestora pentru oameni.

2) Personalitatea umană se dezvoltă prin intermediul învățării. În acest sens, personalitatea umană nu dispune de o perioadă particulară de dezvoltare, după cum considera Freud, spre exemplu, fiindcă aceasta poate fi modificată atât timp cât individul este capabil și dispus să învețe. Chiar dacă experiențele de viață anterioare reprezintă un element care permite stabilizarea personalității, fiecare individ uman este predispus spre a se schimba în urma experimentării unor noi evenimente de viață.

3) Personalitatea umană posedă o stabilitate relativă, întrucât ea beneficiază de o unitate de bază. Mai precis, oamenii învață să-și evalueze noile experiențe pe baza (re)întăririlor anterioare. Evaluarea respectivă permite dezvoltarea personalității și a unității personalității.

4) Motivația umană este direcționată către un anumit scop: motivația acționează în vederea îndeplinirii unui scop, și nu în vederea reducerii tensiunii sau a obținerii plăcerii.

5) Individul uman dispune de capacitatea de anticipare a evenimentelor – acest lucru este posibil prin utilizarea percepției în direcția evenimentelor anticipate, ca și criteriu pentru evaluarea (re)întăririlor.

 În viziunea lui Staats (1996), comportamentul uman nu este influențat doar de mediul extern, căci acesta (comportamentul) are capacitatea de a determina tipul de mediul în care individul își desfășoară activitățile, ceea ce poate influența comportamentul, și așa mai departe. Este ceea ce acest autor numește „interacțiunile dintre comportament-mediu-comportament”. Conform lui Rotter (1982, apud. Feist & Feist, 2006), fiecare individ uman beneficiază de un anumit potențial comportamental, adică de posibilitatea ca un anumit tip de răspuns particular să apară la un anumit timp, într-un anumit spațiu. Potențialul comportamental existent în contextul situațiilor sociale reprezintă funcția expectanței și a valorii (re)întăririi. Expectanța se referă la așteptările unei persoane cu privire la apariția unei (re)întăriri specifice sau a unui set de (re)întăriri care au șansa să apară într-o anumită situație. Subiectivitatea persoanei este elementul care determină probabilitatea de apariție a unui anumit răspuns, și nu istoria (re)întăririlor acesteia, așa cum considera Skinner. În acest sens, expectanțele reprezintă ceea ce individul crede că urmează să se întâmple dacă acționează într-o modalitate anume (Burger, 2019; Feist & Feist, 2006).

 Există două categorii de expectanțe:

a) Expectanțele generale – se învață prin experiențele anterioare cu un anumit răspuns particular sau cu răspunsuri similare, bazându-se pe credința conform căreia un anumit comportament specific va fi urmat de o (re)întărire pozitivă.

b) Expectanțele specifice – se referă la (re)întărirea particulară care este cauzată de combinarea unei expectanțe specifice cu o expectanță generalizată.

 Referitor la întărirea valorii, aceasta reprezintă preferința unui individ uman pentru anumite tipuri de (re)întăriri atunci când probabilitatea de apariție a unui număr diferit de (re)întăriri este egală. Așadar, potențialul comportamental este determinat de relația existentă între expectanțe și valorile comportamentale (Ibid.).

Cum să cităm?

Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R.-A. (2019, August 6). Perspectiva învățării: teoria lui B. F. Skinner asupra dezvoltării personalității (condiționare clasică/condiționare operantă) și teoria învățării sociale. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2019/08/perspectiva-invatarii-teoria-lui-b-f-skinner-asupra-dezvoltarii-personalitatii-conditionare-clasica-conditionare-operanta-si-teoria-invatarii-sociale/

Surse bibliografice:

Brain, C. (2000). Advanced Subsidiary Psychology: Approaches and Methods. Cheltenham: Nelson Thornes Ltd.

Burger, J. (2019). Personality. Boston: Wadsworth: Cengage Learning.

Engler, B. (2014). Personality Theories – An Introduction. Wadsworth: Cengage Learning

Feist, J., & Feist, G. (2006). Theories of Personality. New York: The McGraw-Hill Companies, Inc.

Staats, A. W. (1996). Behavior and Personality: Psychological Behaviorism. New York: Springer Publishing Company, Inc.

Sursă imagine reprezentativă: gohighbrow.com

Sursă foto #1: dandradebehaviorism.weebly.com

Sursă foto #2: wikiwand.com