(Să nu uităm după 30 de ani zadarnici) François Furet și Ernst Nolte într-o dezbatere despre fascism și comunism

Comparația fascism/comunism, un subiect tabu

Gulagul este anterior Auschwitz-ului, fascismul și nazismul au fost reacții la comunism, la teroarea de după Revoluția din Octombrie, la obsesia Cominternului de a extinde Revoluția și în Germania (pp. 43-44). Fascismul lui Mussolini din 1919 a fost o reacție la amenințarea unui bolșevism italian, Mussolini provenind  dintr-un socialism revoluționar ‘‘ fiindu-i mult mai ușor să-l imite pentru a-l combate’’ (p. 40). Revoluția rusă din 1917 este punctul de plecare pentru reacția fascistă și nazistă.

Astfel de idei, menționate de Furet din viziunea lui Nolte, au produs cearta istoricilor din anii ’80, pentru că ele par a disculpa parțial nazismul. O ceartă în care însuși președintele RFG-ului a intervenit luând partea adversarilor lui Nolte, într-un stat în care doar crimele nazismului se cercetau.

Furet critică faptul că Nolte a făcut din evrei adversari organizați ai lui Hitler, aceștia fiind prezenți în Revoluția bolșevică, adică aliații dușmanilor lui Hitler. Însă Nolte are meritul că a deschis calea comparației fascism/comunism, cale blocată de propaganda și ideologia partidelor comuniste din Occident, unde intelectualii, susținători ai ideilor comuniste, puneau eticheta de fascist oricui critica comunismul și-l compara cu fascismul (pp. 41, 44, 138, 153).

Această propagandă având efecte și-n trecutul apropiat, partidele comuniste criticând rezoluția din CE de condamnare a comunismului, nerecunoscând crimele în masă, deportările, Gulagul, negând genocidul comunist, fiind respinsă Campania de sensibilizare a publicului pe aceste teme,  când socialiștii s-au aliat cu comuniștii în Adunarea Parlamentară a CE (p. 24 – prefața lui Mircea Martin).

În Germania, partidul comunist crește până în 1932, când național-socialiștii suferiseră pierderi mari, încât reacția național-socialiștilor a fost pe măsură. Nazismul este un fascism radical, iar național-socialismul ca și fascismul sunt forme militante ale antimarxismului, susține Nolte (p. 55).

Nolte construiește o teorie istorico-genetică a totalitarismului față de cea politico-logico-structurală a lui Carl J. Friedrich și Hannah Arendt.

Istoricul german consideră un reziduu al viziunii comuniste să concepi fascismul doar ca o crimă (pp. 53-55).  Sentimentul anti-fascist a fost instrumentalizat de comuniști, încât  ororile comuniste au fost trecute sub tăcere, dându-le comuniștilor certificate de bună purtare pentru că s-au luptat cu statele fasciste și cu fascismul radical/nazismul.

Un tabu a stat asupra analizei comparate fascism/comunism, deși în anii ’30 erau astfel de analize (precum ‘‘Tehnica loviturii de stat’’ a lui Malaparte), însă în Franța astfel de analize erau calificate ca instrumente ale Războiului Rece, hrănindu-se iluzia comunistă și nu dezvăluindu-i efectele. Astfel tradiția marxistă bătea moneda antifascismului prin care-și justifica poziția, pentru a trece sub tăcere ce se întâmplă dincolo de Cortina de Fier (pp. 62-64).

Fascismul și comunismul, potențialități ale democrației moderne

Comunismul și fascismul au exercitat o ciudată fascinație asupra maselor. Comunismul și fascismul s-au hrănit unul din celălalt, fascismul din anticomunism/ comunismul din antifascism, dar ambele urau democrația lumii burgheze, spune Furet. Însă istoricul francez se distanțează de Nolte în problema interpretării istorico-genetice asupra apariției celor două tipuri de regimuri totalitare, deși îi recunoaște meritele.

Furet susține că Nolte pune prea mult accentul pe caracterul reactiv al fascismului la comunism, pe apariția și dezvoltarea lui prin acest caracter reactiv. Pentru Furet ambele se nasc din potențialitățile democrației moderne. Fascismul și comunismul rezultă din criza democrației liberale, ele combătând același dușman (democrația liberală) dar se hrănesc din ostilitatea față de ideologia opusă.

Comunismul vede în democrație producătoarea fascismului, asemenea fasciștii consideră democrația producătoarea comunismului.  Este doar o parte a explicației obsesia nazistă în fața Cominternului, răspunsul nazist dat după modelul revoluționar și dictatorial al comunismului. Originile mișcărilor fasciste, detestarea modelului democratic se află înainte de 1914, opoziția fascism/comunism mascând spiritul lor antidemocratic (pp. 65-67, 86-87, 150, 153).

Teoria istorico-genetică a totalitarismului

 În mod ironic teoria istorico-genetică a totalitarismului se folosește și este susținută de interpretarea marxistă a istoriei. Teoreticienii marxiști au susținut că fascismele au fost manifestări ale burgheziei împotriva mișcărilor socialiste și proletare. Astfel interpretarea marxistă susține în mod ironic această reacție a fascismului la comunism, Furet dându-i dreptate în acest caz lui Nolte, subliniind un motiv pentru ostilitatea stângii față de teza lui Nolte.

Nolte recunoaște beneficiul luptelor muncitorești împotriva efectelor negative ale capitalismului. El admite un naționalism brutal dinainte de 1914 și că exterminarea evreilor era înainte de 1914, în programul unui partid german (pp. 74-75, 77). Nolte consideră ideea fascistă ca fiind secundară, artificială față de caracterul universalist al comunismului cu egalitarismul universalist, respingând că face apologia nazismului prin considerarea acestuia ca reacție excesivă la comunism (pp. 75, 79, 81, 89).

Însă ideea lui de fascism, ca reacție la comunism, slăbește dacă admite că rădăcinile sunt antebelice, iar dacă ar recurge la ideea unei latențe, atunci Primul Război Mondial ar actualiza ideea fascistă mai mult decât revoluția bolșevică. Furet ține mai mult la autonomia apariției fascismului, fascismul recuperând contrarevoluția și fascinația pentru revoluție prin critica principiilor de la 1789 ( pp. 89-90).

Inteligibil și irațional în exterminarea evreilor

Nolte se apără de acuzația că a dat un fundament rațional paranoiei anti-semite a lui Hitler,  referindu-se la felul cum Hitler percepea mesianismul evreiesc (pp. 55-56). Furet spune că Nolte se expune acuzației că vrea să disculpe parțial nazismul, chiar dacă Gulagul precede Auschwitz-ul, nu este o cauzalitate între ele. De asemenea ura față de evrei este mai veche decât ura față de comunism și implicit față de faptul că un număr mare de evrei erau în mișcările comuniste (pp. 68-69).

Nexusul cauzal nu este unul precum în științele naturii, spune Nolte, ci este vorba de ideile din mințile conducătorilor naziști. Abolirea claselor, exterminarea intelighenției naționale după Revoluția din Octombrie a avut corespondent în exterminările făcute de naziști. Astfel Nolte susține acest nucleu rațional în sensul de inteligibil, nu de legitimare a apariției exterminării evreilor sau altor populații. A pune întrebarea asupra nucleului rațional al oricărui ‚‚anti…’’ este esențial și poate pleca de la chestionarea nucleului rațional al antisemitismului, nefiind vorba despre vreun antisemitism în această chestionare, deși Nolte s-ar aștepta la o asemenea critică. Opera lui Nolte, așa cum susține Furet, a fost combătută prin ‚‚tăcere și excomunicare’’ din dezbaterile dintre istorici, fiind considerat că face și apologia nazismului prin considerarea acestuia ca reacție excesivă la comunism (pp.  77-79, 80, 86, prefața lui Mircea Martin pp. 19-20).

Furet respinge orice nucleu rațional pentru explicarea exterminării evreilor, afirmând că și cele mai nebunești credințe pot fi inteligibile. Lichidarea țărănimii și a chiaburimii, înfometarea Ucrainei nu sunt cauze pentru o imitare a terorii de către naziști, ci încercarea de a transforma ura față de evrei răspândită în Europa în masacrarea lor.

Ideea națională combinată cu ideea rasei superioare au constituit baza pentru masacrarea evreilor și altor populații, lupta naționalismului fascist cu evreii s-a datorat nu numai întruchipării evreului bolșevic pentru fasciști, ci și a capitalismului apatrid, evreii fiind pentru modernitate poporul cel mai predestinat universalismului ca liberalism și comunism (pp. 90-93).

Constatarea rațională, susține Nolte, este că de la evreii Marx și Lassalle, evreii au participat peste medie la mișcările socialiste din Europa, așa cum peste medie sunt evrei printre laureații Nobel, dar nimeni n-ar putea spune că știința este evreiască. Însă de aici, de la astfel de constatări au plecat oameni ca Hitler, rămânând evidentă diferența dintre o astfel de constatare rațională și crima irațională, ca rău absolut (pp. 97-98, 100-102).

Fascism/fascism radical sau nazism  revoluționar sau contrarevoluționar

Nolte susține că fascismul  nu este doar o reacție la bolșevism, el având origini antebelice, în tradiția contrarevoluționară, însă nu este doar un fenomen german, dar reafirmă fascismul radical din Germania ca diferit de cel ‚‚normal’’ din Italia.

Într-o broșură descoperită de Nolte, probabil scrisă de Dietrich Eckhart, mentorul lui Adolf Hitler, numită ‚‚Bolșevismul de la Moise la Lenin. Dialog între Adolf Hitler și mine’’, se relevă anticomunismul și antisemitismul ca unitate în mintea unui ideolog fanatic ca Hitler, apărând și o prefigurare a exterminării evreilor (pp. 106-107).

Fascismul nu este contrarevoluționar după Furet, ci revoluționar, rupând de tradiția la care țineau contrarevoluționarii. Cu Mussolini, politica antimodernă iese din impasul contrarevoluției, atrăgând masele către o idee a viitorului măreț. Violența antirevoluționară naționalistă din cultura germană antebelică s-a combinat cu personalitatea lui Hitler, nazismul rupând de tradiție și instrumentalizând anumite aspecte ale tradiției în beneficiul său (pp. 123-125, 156).

Exterminare socială și biologică, diferența dintre comunism și fascism (radical)

Propaganda comunistă prezentând comunismul ca o formă superioară de democrație, ascunzând crimele comunismului, nu trebuie să ne înșele punând în umbră crimele germanilor, ale Wehrmacht-ului în Polonia sau Rusia.

Comunismul beneficiază de intențiile sale bune până las prăbușirea sa și chiar după, așa cum vedem chiar și în mileniul nostru.  Având o experiență a opresiunii naziste, Occidentul a neglijat victimele comunismului din Răsăritul Europei.

Furet susține că diferența față de crimele comuniste constă în pierderea legăturii  cu sfera politicii în exterminarea evreilor,  legătură păstrată în distrugerea chiaburimii, în masacrarea polonezilor din pădurea Katyn sau în genocidul cambodgian. Chiar dacă conceptul nu este așa bine demarcat în realitate, diferența este între o exterminare socială, precum cea a chiaburilor și una biologică, a evreilor.

Nolte se întreabă dacă n-ar trebui dimpotrivă să judecăm mai aspru comunismul, care a dus la violențe și oroare având intenții bune, în timp ce intențiile naziștilor au fost rele de la început (pp. 125-127, 133).

Revizionismul și justificarea teoriilor istorice la tribunal

Lui Nolte îi este teamă, că s-ar putea ajunge ca teoria lui susținută de unii să fie justificată la tribunal, așa cum au fost obligați să ajungă revizioniștii (p. 115). Nolte nu vrea ca revizioniști să aibă dreptate, dar nici nu vrea suprimarea juridică a lor, ci lupta rațională prin argumente cu ei. Să susțină Nolte, ca revizioniștii, că Germania a provocat exterminarea doar în teritoriile de luptă cu inamicul și pentru supraviețuirea statului nazist, nu ar valida teoria lui despre totalitarism.

Contra revizioniștilor, Nolte le-ar indica un exemplar dintr-o carte ce urmărește sute de mii de nume, drumul vieții acestora, indicând Auschwitzul ca ultimul loc, de unde se mai știu informații despre aceste vieți.

Furet împărtășește îngrijorarea lui Nolte despre o tratare legislativă și autoritară a istoriei, blocând progresul cercetării istoriei, chiar având cele mai bune intenții (pp. 107-108, 113, 115, 128-129).

Din trecut spre viitor

Istoricii din Germania Federală dinaintea căderii comunismului în RDG, prieteni ai RDG-ului, susținători ai adevărului comunist au devenit după prăbușirea comunismului, mânuitori ai conceptului de totalitarism, punând alături lagărele naziste și comuniste.

Cu siguranță asta s-a întâmplat cu istoricii și din alte țări. Furet vorbește de tăcerea istoricilor, pentru a nu fi acuzați de presa intolerantă de complicitate, dacă istoricizau fascismul comparându-l cu alte experiențe politice, precum cele din statele comuniste (pp. 138-139, 151).

Stânga europeană a avut de câștigat prin prăbușirea statelor comuniste pentru că nu mai trebuie să justifice state dictatoriale comuniste când critică capitalismul, ea neconsiderându-se răspunzătoare pentru sprijinul acordat socialismului totalitar, încât discursul ei este mai puțin vulnerabil în încercarea de a decupla capitalismul de democrație.

Sistemul capitalist este criticat pentru că individul pare că n-are putere de decizie într-o lume antrenată spre uniformizare și controlată de marile companii. Istoria pare suverană când se încearcă a se atenua efectele economice asupra indivizilor, pierzând iluziile de a o controla.

Dar istoricul trebuie să reacționeze la ce pare o fatalitate, având aparența de lege a istoriei, chiar dacă a înțelege și a explica trecutul, din care se trage viitorul, nu mai este un lucru simplu, spune Furet. El reafirmă alături de Nolte, încă o dată, sarcina individului slab, dar nu cu totul neputincios, de a cunoaște trecutul, pentru a-și lumina deciziile, în fața viitorului necunoscut, ce poate ascunde multe pericole iminente (pp. 140-143, 157-158).

                                                                                            articol de Cătălin Spătaru

https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-9-2019-0021_RO.pdf

Sursă:

Francois Furet, Ernst Nolte, Fascism și comunism, trad. Matei Martin, pref. Mircea Martin, editura Art, București, 2007

surse imagini: editura-art.ro; amazon.com; https://www.bookdepository.com; radicalteatowel.com; geni.com; http://www.academie-francaise.fr; www.deutschlandfunk.de/