Decăderea epocii noastre manifestată prin neputința de a face față provocărilor timpului este legată de o închidere a științei în fața ființei, în fața sensului și prezența în societate a unor valori întemeiate pe un determinism mecanicist, pe pozitivism sau pe nihilism. Condiția deschiderii științei către sens, către ființă, va fi prezența conceptului de niveluri de realitate și integrarea subiectului explorator al nivelurilor. Întrebarea asupra isomorfismului sau legilor care străbat mai multe niveluri de realitate apare conexată în discuțiile dintre Jung și Pauli, la Ștefan Lupașcu sau la Niels Bohr prin generalizarea principiului complementarității.
Nivelul de realitate este un ansamblu invariant de sisteme în fața unor posibile transformări precum realitatea particulelor, realitatea umană sau cea planetară. Există o ruptură de limbaj care separă un nivel de realitate de altul, nivelul de realitate este diferit de unul de organizare sau de integrare. Un nivel de realitate este cel al separabilității obiectelor de la nivel macrofizic, iar alt nivel de realitate este reprezentat de non-separabilitatea din lumea cuantică. Diferitele entități cuantice se comportă de parcă ar face parte dintr-un tot unitar ca nonseparabilitatea universului descris de Böhme. Mecanica și economia clasică, chimia organică fac parte din același nivel de realitate având niveluri de integrare diferite, ele constituind o parte din complexitatea nivelului de realitate de care aparțin. Trecerea de la un nivel de realitate la altul necesită alte concepte pentru că este vorba de alt tip de complexitate. Se poate depăși iluzia modernă a unui singur fel de realitate unde erau absolutizate informațiile oferite de propriul corp păstrând traductibilitatea/intraductibilitatea parțială între nivelurile de realitate. Sensul poate fi o prezență la un nivel de realitate și o absență la altele.
Transdisciplinaritatea studiază trecerea informațiilor dintr-un domeniu al cunoașterii în altul, unitatea în diversitatea cunoașterii și diversitatea în unitate, pentru a elabora concepte ce pot înlesni dialogul dintre specialiștii din științele naturii și umane, din arte și din tradiție (religie, filosofie etc.). În problema transdisciplinarității este obișnuită poziția de tip scientist în care un singur tip de cunoaștere are adevărul precum cunoașterea științifică sau filosofică de tip marxist ori în unele tradiții religioase, mistice etc., există o unică posesie a adevăratei cunoașteri a realității. O altă atitudine este cea prin care poți sări de la o ramură a cunoașterii pe o alta, dar totul ca un joc și ca o plăcere fără a arunca o punte. Așa face un Weinberg în cartea sa, intră dintr-o atitudine scientistă ce cunoaște adevărul realității, îl descoperă, cum zice el, și se joacă de-a istoricul filosofiei înțelegând ce a putut cu ochelarii lui de fizician. Fizicianul Weinberg a crezut că a face istoria științei este ceva mai ușor pentru cineva care a descoperit ,,realitatea’’.
Relativismul transdisciplinar, conceput de Nicolescu, este unul care păstrează autonomia fiecărui domeniu de cunoaștere, însă nici o ramură a cunoașterii nu poate cuprinde întreaga realitate, nici vorbă de a căuta o logică a logicilor, de a ajunge la un discurs globalizant, la o nouă utopie aservită vreunei ideologii, filosofii sau religii. Între fantasmele de a cuprinde totalitatea sau a separa dimpotrivă domeniile cunoașterii se încearcă dificilul drum al unității contrariilor. În cosmologia cuantică, un domeniu transdisciplinar unind scara cuantică și cea cosmologică, apare un univers ce se autoorganizează, se autocreează, fără nici o intervenție ,,externă’’, o imagine pentru dinamica unui astfel de univers putând fi uroborosul, un simbol străvechi întâlnit și în tradiția alchimică ca împlinire a marii opere. S-ar putea ca fiecare realitate, fiecare nivel de realitate să fie ceea ce este pentru că toate celelalte există simultan, nivelurile de realitate fiind într-o dinamică de tip bootstrap, de autoconsistență între ele.
De pe terenul raționalității, transdisciplinaritatea vrea să construiască un dialog între contrarii, între ce pare separat precum sacru-profan, natură-imaginar, unitate-diversitate pentru elaborarea unei epistemologii a complexității realităților și pentru formularea unei noi filosofii a naturii. În acest cadru se înscrie și cartea despre Jakob Böhme, iar Nicolescu este convins că filosofia misticului Böhme poate contribui la ,,reîncântarea lumii’’, la a contribui în căutarea unei noi filosofii a naturii. Mai ales pentru că epoca noastră este prinsă în ,,roata anxietății’’, această metaforă a lui Böhme pe care lumea a înțeles-o așa bine în ultimii ani și o va mai înțelege. Pentru că epoca noastră este pregătită bine pentru autodistrugere și deci pentru a fi ultima epocă pentru o specie cu 8 miliarde de indivizi. Dar de asemenea pare pregătită și pentru o nouă Renaștere precum epoca lui Kepler, Galilei și Böhme.
O nouă filosofie a naturii ar fi liantul ce ar relega știința de sens. Știința a cunoscut natura dar din cauza metodologiei nu a reușit să găsească vreun sens în semnele naturii. Lipsa de înțelegere a naturii, a sensurilor din ea, dispune știința aflată într-o poziție dominantă să contribuie la autodistrugerea speciei umane. Dar și filosofia și diversele tradiții aplecate doar asupra lor au contribuit la neglijarea sensului semnelor din natură, contribuind la propria secătuire și moarte. Acesta ar fi un sens al evoluției lucrurilor dar nici o cale nu este definitivă, o schimbare este posibilă mereu.
Filosofia lui Böhme învață felul cum splendoarea ființei se reflectă în oglinda naturii, dar desigur noua filosofia naturii nu va pleca decât de la știință însă o știință ce-și cunoaște limitele și se deschide înspre dialogul cu tradițiile de cunoaștere inclusiv artistice prin spațiul liber al transdisciplinarității. Transdisciplinaritatea presupune desigur complexitatea nivelurilor de realitate.
În ,,Aurora’’, Böhme vorbește de divinitate ca o roată formată din șapte roți, fiecare cuprinsă în cealaltă, alergând în diferite direcții, o roată zămislind mereu o altă roată, toate șapte ar fi ca-ntr-un glob sferic, ele zămislindu-și și butucul roții. Aceste roți sunt niveluri de realitate, divinitatea hrănindu-se din mișcarea acestor niveluri, autocunoscându-se prin ele. Universul böhmian pare un mare tot aflat în mișcare și structurare permanentă, o viziune ce poate inspira în prezent, fiind apropiată de gândirea sistemică din studiul sistemelor naturale. Îmbinarea ciclurilor septenare legate de aceste 7 roți este legată de instantaneitatea și nonseparabilitatea universului la Böhme, nonseparabilitate ce se poate raporta într-un studiu transdisciplinar la cea cuantică și la interacțiunea instantanee dintre diferite părți ale spațiului aflate la distanță.
Calitățile ciclului septenar sunt energii străbătând toate cosmosurile, asigurându-le interacțiunea și unitatea, în fizică vorbindu-se în ultimele decenii de unificare, unitate. Unitatea cosmosurilor se face la nivelul unei energii inimaginabile, Böhme spunând că puterea întru care există soarele există pretutindeni, că lumea întreagă ar putea fi un soare, că soarele ar putea fi un loc ce ar putea fi găsit oriunde pe Pământ. Energia fabuloasă de la scară cuantică, uriașa energie necesară pentru a putea explora la scară cuantică, energia uriașă ascunsă în regiuni infinitezimale sunt ca sorii de care pomenește Böhme, ca niște puncte solidare cu universul, fiecare punct părând un mic univers.
Contemporan cu Kepler și Galilei, Böhme nu abandonează lumea doar cunoașterii a ce este repetabil, formalizabil matematic, excluzând orice participare a divinului la lumea cunoscută. Pe calea lui Galilei omul a vrut să controleze natura, iar uneltele tehnologice inspirate de știința modernă justificau această cale, ba mai mult justificau scientismul, ca o cale ce trecea dincolo știință, arogându-și a fi singura cale către adevăr, singura interpretare corectă a lumii.
Scientismul muribund în științele moderne a emigrat în zona științelor umaniste imitatoare. Însă scientismul nu trebuie confundat cu știința, așa cum știința nu trebuie confundată tehnologia: bomba nu este știință fundamentată, este rezultatul ei, tehnologia fiind copil din flori al științei venind din cunoașterea științifică dar și din altă parte (interese politice, pecuniare, inventivitate etc.). Știința modernă nu poate pretinde a fi singura cale a cunoașterii și a adevărului pentru că realitatea și viața cuprinde o mulțime de fapte irepetabile, singulare, ce stau în afară domeniului ei, dar fantasma pretenției de a stăpâni natura bântuie și azi mințile unor oameni de știință și ideologi scientiști, ce vor să ,,îndrepte’’ natura și lucrurile. Știința fundamentală nu are finalitate precisă în confruntarea cu necunoscutul.
Tradiția, cunoașterea tradițională este una a contemplației, a intuirii directe, a revelației spre deosebire de mijlocirea logico-matematică din cunoașterea științifică. În cunoașterea tradițională sentimentele, credințele fac parte din experiența unică a unei realități ce nu este neapărat și întru totul comunicabilă prin limbajul natural, ce nu este redusă la ceva spațio-temporal sau material. În cunoașterea științifică se postulează o realitate obiectivă, separată, spațio-temporală, independentă, unde observația și formulările sunt independente de sentimentele, credințele adică subiectivitatea cercetătorului, formulările fiind comunicabile și repetabile.
Știința, conform grilei de lectură a lui Nicolescu asupra lui Böhme, se află în roata anxietății, fiind cel mai aproape de sursa realității dar în același timp cel mai departe de realizarea întregului. Știința este eficace prin metodologia ei, dar tocmai ea îl rupe pe om de natura ce a devenit doar obiect de studiu, în timp ce tradiția a subliniat unitatea în diversitate, unitatea dintre omul microcosmos și universul macrocosmos, dintre dezvoltarea spirituală, bucuria și iubirea față de natură și de zei. În roata anxietății, scientismul a absolutizat o parte a realității considerând-o ,,realitatea’’, în care totul și-a găsit justificarea inclusiv totalitarismul, violența, distrugerea, fiindcă scientismul nu este doar o ideologie, ci o religie fără Dumnezeu. Sau conexând cu Böhme, scientismul repetă gestul luciferic de a vrea să ia în stăpânire izvorul realității.
scris de Cătălin Spătaru
Basarab Nicolescu, Știința, sensul și evoluția. Eseu asupra lui Jakob Bohme, trad. Aurelia Batali, pref. Antoine Faivre, Editura Eminescu, București, 1992, pp. 34, 38-39, 60-62, 64, 67, 99-104, 128-130, 132-139, 143-147
surse imagini: elitaromaniei.ro; wikipedia.org, bankovkar.sk, cdn.shopify.com
Ideea de niveluri de realitate poate induce apoi reflex ierarhizarea acestor niveluri de realitate, pentru ca nevoia de ierarhizare este innascuta ca modalitate a creierului nostru de a-si organiza conceptele pentru a putea opera cu ele. Dupa ierarhizarea nivelurilor, urmeaza ierarhizarea subiectilor cunoscatori, ca un sistem de caste. Totusi, este salutara intentia de a demonopoliza rolul cunoasterii logico-matematice in „Umwelt-ul” uman.
Poate ca aceste niveluri apar abia cand avem un subiect uman nevoit sa descompuna cosmosul in „realitati” ale cunoasterii bazate fie pe simturi fizice, fie pe principii matematice, fie imaginativ, intuitiv ori experiential.
Studii despre cognitia animala au demonstrat ca invatarea este facilitata inspre directii congruente cu activitatile obisnuite ale fiecarei specii. Aplicat ipotetic la oameni, tinand cont ca avem o societate ierarhizata de mii de ani pe principiul puterii militare si economice, invatarea noastra apare tot in directia acumularii de acest fel de putere. E un cerc vicios. Si nu e deloc surprinzator ca acest morb a corupt marea majoritate a oamenilor, deoarece acest fel de putere a ucis atatea milioane de oameni incat simpla ei existenta produce amarul fruct al fricii si care alimentat de instinctul de supravietuire activeaza mecanisme de adaptare, directionand energia inspre acumulare de putere. Nu este surprinzator ca cel mai periculos pradator al omului este omul? Ce rost mai au gandirea si cunoasterea, daca le folosim pentru a crea un organism colectiv ce se autodevora?
Pingback: ,,Maeștrii pierduți’’ și redescoperiți de Linda Johnsen – Lumen in mundo
Pingback: Omul de știință și cetățeanul Feynman gândind ,,sensul tuturor lucrurilor’’ | lumeninmundo