Seneca – „Despre mânie” („De ira”)

Articol realizat de Radu Mihai.

 Câte crime și războaie au fost alimentate de puterea mâniei? Câte cetăți au ars, câte pământuri au fost distruse, câți oameni au murit din cauza pornirilor nevrotice ale conducătorilor unor popoare sau pur și simplu ale celor aflați pe treapta înaltă a ierarhiei sociale? Dar vremurile acelea au trecut, vom spune, iar ierarhia socială este construită diferit în lumea actuală. Este adevărat faptul că manifestarea acestor evenimente s-a diminuat considerabil în comparație cu informațiile provenite din istorie, însă diminuarea nu reprezintă dispariția totală a acestora – nu este îndeajuns să tai crengile uscate ale unui copac, dacă acesta este bolnav de la rădăcini. Mânia este o stare pe care o cunoaștem cu toții și, privind stilul de viață al societăților „civilizate” din prezent, pot să afirm faptul că diminuarea menționată anterior este valabilă doar în contextul lipsei manifestării unor acte regretabile, însă nu și asupra felului în care lăsăm această stare să ne afecteze rațiunea (Atenție, vorbesc despre diminuarea manifestărilor, nu despre dispariția lor!). Dar cui datorăm această cenzurare a pornirilor noastre actuale? Poate legilor, care nu ne permit să ne exteriorizăm așa cum dorim, poate dorinței de păstrare a imaginii de sine pozitive (sau a unei imagini pozitive în fața societății), a super-ego-ului (ar spune un psihanalist) – pentru a rezuma toate posibilitățile factoriale care ne înconjoară – dar acestea existau și în trecut, sigur, însă contextul este diferit. Să ne întoarcem acum două mii de ani, în timpul dominației Imperiului Roman asupra Europei, când Marcus Annaeus Novatus (Iunius Gallio, nume folosit în urma adoptării de către oratorul Lucius Iunius Gallio) îi cere fratelui său, Lucius Annaeus Seneca, să-l ajute să scape de mânie. Astfel, Seneca întocmește lucrarea „Despre mânie” („De ira”), în contextul căreia tratează problematica acestui concept.

 Incipitul cărții este marcat de definirea mâniei ca și concept și de încercarea de poziționare a acesteia în cadrul vieții umane. Deși menționează existența mâniei și în viața animalelor, Seneca afirmă o diferență între starea umană și cea animală, puntea de trecere fiind marcată de rațiune. Astfel, el susține că mânia, „deși este inamica rațiunii, nu apare nicăieri decât acolo unde este loc pentru rațiune” (pag.22), definind mânia animală ca un impuls al instinctelor, care nu caută să rănească, să pedepsească ori să producă suferință în mod direct, chiar dacă acest lucru se întâmplă, în timp ce mânia umană „este dorința de a răspunde la o suferință” (pag. 21) (concluzia lui Seneca asupra definiției date de Aristotel mâniei). Tot pe baza unei afirmații realizate de Aristotel, – cum că mânia este necesară omului și poate chiar fi benefică dacă este folosită precum un soldat și nu un comandant – Seneca își continuă lucrarea și menționează dezacordul cu privire la concluzia filosofului grec, susținând că mânia nu îi este de folos rațiunii, întrucât, odată lăsată să se manifeste, puterea sa va crește și va îngreuna (până va anula) posibilitatea folosirii rațiunii. Seneca plasează mânia în afara naturii umane, într-un context extrinsec prin intermediul căruia permitem acestei forțe să pună stăpânire pe noi. Ipoteza este sugerată pe baza propriei sale teze în cadrul căreia susține că doar ceea ce este rațional este natural în manifestarea activităților umane: „Aristotel spune că unele porniri de patimă, dacă sunt bine folosite, servesc drept arme. Acest lucru nu ar fi adevărat, dacă ar putea fi luate și încredințate, ca niște echipamente de război, bunului plac al celui care le poartă. Aceste arme luptă singure, nu așteaptă mâna unui om – posedă, nu sunt posedate.” (pag. 54).

 În cea de-a doua parte a lucrării , Seneca întocmește o relatare a societății din perioada respectivă, evidențiind lupta de interese ca fiind unul dintre factorii care pornesc declanșarea mâniei: „între indivizii ăștia, pe care îi vezi îmbrăcați în togă, nu există nici un fel de pace: unul este împins să îl ducă pe celălalt la pierzanie din simplu interes, nimeni nu are un câștig decât de pe urma nedreptății făcute celuilalt; urăsc un individ prosper, îl disprețuiesc pe cel care nu e prosper; îi suportă cu greu pe cei superiori, cei inferiori sunt ei înșiși greu de suportat; (…). (pag 80). Astfel, după ce în prima parte asistăm la o încercare de explicare a stării de mânie și a locului acesteia în viața umană, filosoful roman își continuă lucrarea prin poziționarea exactă a mâniei în cadrul societății, urmând expunerea unei învățături fundamentale în cadrul tradiției filosofiei stoice: oamenii se enervează fiindcă se folosesc de idei greșite despre viață (într-un astfel de context, trebuie menționată afirmația lui Epictet, prin care filosoful susține că suferința noastră nu este produsă de evenimentele din propriile vieți, ci de ceea ce gândim noi despre aceste evenimente.). În continuare, Seneca îi explică fratelui său cum trebuie tratată mânia și face apel la cea mai de preț armă a omului, rațiunea. Filosoful roman propune două remedii asupra mâniei: primul presupune împiedicarea apariției acesteia prin puterea gândirii – mai precis, autorul propune un exercițiu de autocontrol bazat pe cunoașterea asupra a ceea ce a produs mânia în trecut și a ceea ce este capabilă să producă oricând este lăsată să se manifeste. Cel de-al doilea remediu presupune diminuarea stării de mânie în contextul în care aceasta și-a început deja manifestarea. O posibilă soluție este aceea de a privi în oglindă asupra propriului corp și de a realiza răul pe care îl lăsăm să se abată asupra noastră prin aspectul „bolnav” al corpului.

 Seneca susține importanța și beneficiul unui sistem educațional care să educe în mod sănătos mintea copiilor și prin intermediul căruia „să ne dăm străduința să nu hrănim în ei mânia sau să zdrobim însușirile înnăscute.” (pag. 107). Totodată, autorul propune o „judecată corectă” asupra tuturor lucrurilor din jurul nostru, începând cu natura înconjurătoare – idee, de asemenea, fundamentală în filosofia stoică: omul trebuie să învețe să trăiască în conformitate cu natura; așadar, omul trebuie să învețe că natura are propriile sale legi, la fel cum și el își are propriul său loc în univers. – și terminând cu semenii noștri. Astfel, filosoful roman propune recunoașterea naturii umane și a tuturor greșelilor pe care le producem în viața noastră de zi cu zi, ca bază asupra formării unui zid de protecție împotriva mâniei, realizând că lucrurile care ne enervează la cei din jurul nostru sunt lucruri pe care și noi le realizăm, însă nu le recunoaștem. El încadrează mânia în secțiunea viciilor și o consideră ca fiind cea mai puternică dintre acestea: „învinge iubirea cea mai arzătoare; prin urmare, oamenii au străpuns corpurile pe care le-au iubit și s-au întins în brațele celor pe care îi uciseseră; mânia a călcat în picioare chiar și lăcomia – viciul cel mai grosolan și mai încăpățânat – după ce și-a risipit bogățiile și și-a dat foc la casă și la toate bunurile adunate. (…) Nu există patimă în care mânia să nu domine.” (pag. 144).

  În cea de-a treia parte a lucrării, Seneca evidențiază dezastrele pe care le-a produs mânia pe parcursul timpului, oferind exemple concrete din contextul acesteia, nu înainte de asemăna un spirit înțelept cu un element solid, asupra căruia sulițele nu au nici o putere (sulițele reprezentând mânia), căci odată ce l-au atins, ele nu răzbesc, ci sar înapoi. Un alt exemplu a virtuții pe care Seneca o consideră necesară în lupta cu mânia îl constituie o poveste legată de Socrate, care, lovit fiind cu pumnul de către un alt cetățean, răspunde cu „este neplăcut că oamenii nu știu când ar trebui să iasă din casă cu coiful.” (pag. 174). Revenind totuși la ceea ce a reușit mânia să producă, Seneca oferă exemplul lui Lucius Sulla, care a poruncit ca lui Marcus Marius „să i se rupă picioarele, să i se scoată ochii, să i se taie limba, mâinile, și, ca și cum l-ar fi ucis de atâtea ori de câte îl rănea;” (pag. 189) sau exemplul lui Cambise, care, înfuriat pe răspunsul etiopienilor asupra libertății lor, a pornit o expediție împotriva lor, „fără proviziile necesare, fără a cerceta drumurile, târa prin locuri neumblate, prin zone aride o întreagă mulțime de oameni de folos în război” (pag 193), încheiată prin forme de canibalism și distrugerea unei puteri armate.

 Totodată, Seneca scoate în evidență importanța acceptării firii umane și a ceea ce ne este dat să trăim în cadrul unei societăți, menționând importanța conștientizării modului obiectiv în care evenimentele se petrec în viețile noastre, dar și a acceptării dualității (bine/rău) care le guvernează. Deși insistă pe cunoașterea locului uman în natură (după cum am menționat anterior – referitor la cum ne afectează lucrurile din viața noastră prin procesul propriei percepții), el susține următoarea afirmație: „Pentru asta ai urechi, ca să primească nu doar sunete melodioase și ușoare, scoase cu gingășie și armonioase: se cuvine să auzi și râsul și plânsul, și mângâieri și certuri, și vești îmbucurătoare și vești supărătoare, și glasuri de oameni și răgete și urlete de animale.” (pag. 225).

 În final, vă invit să citiți și „Scrisorile lui Seneca – Prima parte”.

Lasă un răspuns

This Post Has 8 Comments

  1. Camix

    Interesant întotdeauna subiectul mâniei. Că ne confruntăm cu el în fiecare zi și ne mănâncă creierii. 🙂

    E de dezbătut faptul că numai ce e rațional ar reprezenta o manifestare naturală a omului. Că doar ce e rațional e, cu alte cuvinte, superior. Rămân niște întrebări la care ne vedem nevoiți – mai devreme sau mai târziu – să răspundem: What about iertarea? Bunătatea? Generozitatea? Iubirea? Unde le încadrăm pe acestea și ce sunt ele?

    Sau altfel: nu s-ar putea, la o adică, spune că și iubirea e tot o patimă?

    Apoi.. cred că e destul de dificil să ne tratăm de mânie cu rațiune. Este o variantă. Dar nu funcționează întotdeauna, iar aici, dacă ne analizăm propriile porniri, poate ne dăm seama. Tu ce părere ai, rațiunea ta a reușit să domine/ prevină mânia? Sau dacă nu întotdeauna, ce anume te-a ajutat să o.. contrabalansezi cu altceva?

    Ce anume consideri a fi opusul mâniei? 🙂
    Iată o grămadă de întrebări. Dacă și pentru când vei avea dispoziție.

    1. diuras

      Pentru început, trebuie să luăm în considerare contextul istoric în cadrul căruia Seneca a făcut afirmația referitoare la natura umană și, totodată, care sunt conceptele tradiției filosofice pe care el o urmează. Dat fiind faptul că datarea lucrării este nesigură, ne vom baza pe informațiile referitoare la perioada de viață a lui Seneca și o vom încadra la începutul mileniului 1.

      Să încercăm să privim din perspectiva lui Seneca și să ne imaginăm viața de acum două mii de ani, când creștinismul nici măcar nu devenise o religie oficială (urmau să mai treacă vreo 300 de ani până în acel moment), iar școlile filosofice erau în plină funcționalitate. Având în vedere faptul că Seneca susține ideea conform căreia rațiunea este cel mai important aspect definitoriu al oamenilor, afirmația sa se bazează tocmai pe această credință. În tradiția stoică se pune un accent puternic asupra rațiunii umane, o parte din baza curentului respectiv fiind marcată întocmai de antrenarea spiritului spre folosirea corectă a rațiunii. Așadar, este clar că pentru un filosof precum Seneca, omul își reprezintă esența naturală doar prin manifestările raționale (În primele 80 de scrisori pe care i le trimite lui Lucilius, – sunt 124 în total – Seneca evidențiază importanța manifestării rațiunii în viața umană, tocmai ca fiind definitorie pentru acesta (pentru om), prin intermediul căreia se diferențiază de toate cele din jurul său.). Într-un astfel de context pot menționa, spre exemplu, concluzia lui J.B. Watson asupra instinctelor: Deși a acceptat rolul acestora o perioadă de timp, în 1925 a eliminat conceptul și a afirmat că instinctele sunt doar doar răspunsuri condiționate social. Ofer acest exemplu pentru a demonstra cum un concept considerat esențial în natura umană este redus de către Watson la o relație de condiționare, la fel cum și Freud vorbește despre sistemul psihic uman și ne încadrează o parte a existenței într-un spațiu aflat în exteriorul capacității noastre raționale.

      Iertarea, bunătatea, generozitatea și iubirea sunt considerate virtuți de către stoici, inclusiv de către Seneca. În „Despre mânie”, el insistă asupra iertării, spre exemplu, spunând că un spirit înțelept este cel care iartă, tocmai pentru că a înțeles cât de predispus este omul spre greșeli. Iubirea nu este o patimă în filosofia stoică. Din contră, după cum am menționat anterior, este o virtute și chiar un aspect important în viața umană, fiind conturat de modul nostru social de viață, dar și de o credință conform căreia iubirea face parte din cele mai valoroase „lucruri” pe care le putem împărți cu cei din jur.

      Referitor la tratarea mâniei prin puterea rațiunii, este dificil, într-adevăr, mai ales în momentul în care aceasta a devenit o obișnuință sau o pornire pe care am învățat să o lăsăm să se manifeste fără vreo formă de „cenzură”. Totuși, o foarte mare parte din lucrurile care ne enervează sunt banale sau țin de egocentrismul nostru, motiv pentru care rațiunea este tratamentul ideal împotriva unor porniri iraționale. Odată conștientizat locul nostru în natură, vom începe să realizăm cât de prostești pot fi lucrurile pentru care ne enervăm. (Cum ar fi manifestarea mâniei asupra obiectelor fără viață sau asupra animalelor.) Am avut momente în care rațiunea a reușit să prevină mânia, chiar și să o învingă atunci când a început să se manifeste, însă au existat și momente în care am fost învins. Este normal, este natura noastră umană, iar tot ceea ce avem de făcut este să încercăm să ne educăm până reușim. Cât despre ce anume m-a ajutat să contrabalansez pornirile de mânie…este vorba despre experiențele neplăcute din trecut, legate în mod direct de mânie și imaginea a ceea ce sunt capabili oamenii să realizeze în momentul în care își pierd cumpătul.

      Opusul mâniei este liniștea – ataraxia.

      Mulțumesc pentru întrebări! Sunt binevenite oricând!

  2. Camix

    Mulțumesc și eu pentru răspuns. 🙂

    Așa e, iubirea și restul sunt virtuți, însă mie mi se părea că delimitarea aici se făcea între afectiv (mânie) și cerebral (rațiune). Între astea, iubirea și restul nu sunt cerebrale, nu ajungi la ele printr-un proces cognitiv, prin vreun fel de deducție logică etc.

    E drept, nu m-am referit la contextul istoric și ce însemna atunci rațiunea. Voiam să ieșim din cadrul acela și să păstrăm doar ideile pe care le să le dezbatem și să vedem în ce măsură ne folosesc azi, nouă, aici și acum, în viețile noastre de zi cu zi,

    Apropo de Seneca și armonia din relații. Sau de recunoștință, altă chestie ne-cerebrală. 🙂 Am dat azi peste scrierea asta (dar am mai citit și altele tot despre recunoștință) și mi se pare extraordinară.
    https://www.facebook.com/137102913125333/photos/a.137125193123105.30040.137102913125333/809121192590165/?type=3&theater

    Una peste alta, eu aș considera că opusul mâniei ar fi iubirea. 🙂 Pentru că mânia o văd mână în mână cu ura (și frica pe care o declanșează). Iar de cealaltă parte – iubirea. Asta nu înseamnă că aș spune că dacă iubim nu ne mai enervăm, ci doar că atunci nu iubim desăvârșit.

    1. diuras

      Încă o dată, este important să înțelegem contextul istoric, asta fiindcă psihologia s-a dezvoltat mult mai târziu, desprinsă din filosofie. Nu înțeleg în mod exact ce anume vrei să spui prin procesul afectiv și prin cel cerebral, având în vedere faptul că afectivitatea este un proces psihic dinamic și continuu, iar procesele afective primare, spre exemplu, conțin un ton afectiv care se referă la reacțiile emoționale care însoțesc un act cognitiv. Cât despre păstrarea ideilor menționate în articol și dezbaterea lor în contextul actual, sunt dispus să fac acest lucru, însă identificarea contextului istoric este esențială pentru a înțelege, în primul rând, conceptul pe care autorul a încercat să îl transmită și, în al doilea rând, perspectiva celor din perioada aceea – tocmai pentru a putea observa dacă se aplică în cadrul societății actuale, dacă mai este validă sau dacă mai are vreo relevanță.

      Frumos textul lui Seneca, probabil o scrisoare trimisă lui Lucilius, sper să nu mă înșel. Cât despre nervii mânia în contextul iubirii, este foarte important să ne exprimăm mânia sau să facem cunoscute, atât nouă, cât și celor din jurul, lucrurile care ne produc stări de mânie, însă cred că iubirea desăvârșită este un termen mult prea măreț pentru noi.