Metafizica lui Aristotel (Cartea A)

Cătălin Spătaru:

“Toți oamenii au sădită în ființa lor dorința de a cunoaște’ ’(980a, trad. Ștefan Bezdechi),

‘‘Toți oamenii poartă în fire aspirația de a ști’’ (trad. Andrei Cornea),

‘‘Toți oamenii, prin natură, au dorința de a ști’’ (trad. Gheorghe Vlăduțescu), așa începe prima carte a ceea ce se va numi mai târziu ‘‘Metafizica’’. De la această aspirație, dorință din natura noastră, pleacă toată căutarea de pe drumurile vieții noastre, de pe drumul gândirii fără sfârșit. Ce caută Aristotel pe calea gândirii? Capătul lucrurilor și al gândirii, oriunde ar fi acest capăt. Și oriunde ar fi el, dacă îl ajungem sau nu, această cunoaștere este filosofia primă, înțelepciunea despre rațiunile de a fi a tot ceea-ce-este, primele cauze și principii ale lucrurilor (983a).

Înțelept poate fi omul căutând această filosofie primă, căci Aristotel crede că putem fi înțelepți, că putem avea știința demnă de Zeu, înțelepciunea, îndoindu-se de ceea ce scornesc poeții, precum Simonides, că doar zeii pot avea acest privilegiu (982b,983a). Și dacă această înțelepciune a înțeleptului nu reușește a fi știința a tot ce este mai presus de orice știință, cel puțin înțeleptul urmărește cunoașterea cea mai generală, dificilă pentru oameni, vrând să ajungă capabil să-i învețe pe alții rațiunile lucrurilor, și iarăși, chiar dacă acestea nu-i reușesc precum aspiră spre ele, rămâne cunoașterea pentru ea însăși, știința pentru ea însăși, fără o utilitate sau un scop exterior ei (981b). Și prin aceasta cel puțin ne asemănăm cu Zeul, căutând o cunoaștere de pe urma căreia nu tragem foloase în lumea noastră sublunară, o cunoaștere liberă, și nu dependentă de vreun scop exterior ei, cunoaștere ținând de ea însăși, așa cum omul este independent, când ține doar de el însuși(982a).

Noi nu suntem începutul descoperirii acestei filosofii prime, acestei înțelepciuni, deși am vrea să fim începutul, și totuși suntem în felul în care putem începe, plecând însă de la cei care au căutat în felul lor înțelepciunea, raportându-se la căutătorii anteriori. Uimirea în fața lucrurilor (982a) (de ce ele sunt cum sunt? pentru ce sunt așa? etc.), este cea care ne împinge, cauza eficientă, originea mișcării gândirii spre a ajunge la capătul lucrurilor. Ea ne pune în mișcare, dar materia, substratul cercetării este raportarea la antecesori și poate raportarea la lume, dacă reușim să o vedem fără cunoașterea celorlalți (după 983a).

Aristotel, înțeleptul și maestrul, vrea să fie mai mult decât înțelepții antecesori lui, el pare sigur că și este mai departe decât căile lor, uneori șovăielnice. Sau poate Aristotel nu a înțeles bine la ce se refereau antecesorii. Oare Thales, înțeleptul, unul dinte cei 7 din Antichitate, primul care a explicat natura lucrurilor, rațiunea lor de a fi, prin apă, oare chiar la apa, la care noi ne gândim, se referea? Collingwood spune că Aristotel doar face presupuneri, cum este cea legată de umezeala ce hrănește orice organism, că Thales ar fi vorbit de o lume ca un imens organism făcut de zeu, organismul având nevoie de apă pentru regenerare și transformare, inclusiv pământul fiind viu, având nevoie de apa primenitoare (Collingwood, Ideea de natură, pp. 58-59, Metafizica, 983b). Aceasta presupune și Collingwood plecând de la diverse surse.

Thales nu-i un răgaz prea mare pentru Aristotel, el continuă cu aerul lui Anaximene, cu focul lui Heraclit, cu ‘‘bălmăjelile’’ lui Empedocle că iubirea sau prietenia ține cele patru elemente (apă, aer, foc, pământ) laolaltă și ura le desparte, susținând că cercetările i-au forțat pe urmași să urmeze drumul croit al gândirii către capăt (984a, b, 985a). Anaxagora cu o Inteligență care aduce diferențierea, determinarea în haosul nediferențiat al lucrurilor sau pitagoricienii care văd că ființa tuturor este număr, tot ceea ce este având ca principiu numărul (985b, 987a, 989b), par să-l preocupe mai mult pe Aristotel.

Și cel mai mult îl preocupă Platon, care preia multe din doctrinele celor vechi, el și platonicienii, ‘‘noi platonicienii’’, cum spune Aristotel, ce au introdus și ei numerele în înțelegerea rațiunilor lucrurilor, așezând numerele alături de lucrurile sensibile, ca și Formele sau Ideile, nu precum pitagoricienii pentru care numerele sunt în lucruri (987a,b).

Ideile sau Formele sunt rațiunea de a fi pentru toate lucrurile, cauza lor, cauza esenței lor, dar rațiunea de a fi a ideilor, există și ea, fiind Unul. Unul le face să fie ceea ce sunt, unice în sine, iar Formele sau Ideile fac lucrurile să fie ceea ce sunt ele în sine (988a,b). Dar Formele nu explică apariția mișcării sau transformării, nici platonicienii cu formele și numerele, nici pitagoricienii cu numerele (988b, 989b, 990a), 991a). Formele nu dau ființare lucrurilor senzoriale, nu le sunt imanente căci ar fi supuse schimbării pe care nu o explică și care le-ar afecta unitatea. Dacă Forma ar fi model, ar fi o metaforă, căci un Socrate ar trebui să fie după mai multe modele (animal, biped, om etc.) iar Formele ar deveni modele și pentru Formele însele (991a). Participarea lucrurilor la Forme nu înseamnă nimic și pare că înțeleptul Aristotel vrea să o apuce pe calea sa detașându-se de ‘‘noi platonicienii’’.

Și nu poate fi altfel, căci din nou pe calea deschisă, cercetarea trebuie continuată pentru găsirea filosofiei prime. Chiar dacă această primă carte (Alpha mare) nu este o introducere, așa cum a fost socotită alături de cartea alpha mic (Enrico Berti, Structura și semnificația Metafizicii lui Aristotel, p. 16), ea rămâne un fel de introducere ca reparcugere a căutării filosofilor antecesori asupra rațiunilor de a fi, despre cauzele lucrurilor, căutare ce-i pare lui Aristotel ca o bâlbâială (993a) uneori. Sau așa a fost nevoie să o considere pentru a vedea mai clar lucrurile, el înțeleptul, preocupat de clarificarea și claritatea gândirii umane.

Poate că părțile Metafizicii, cărțile ei, au fost scrise nu numai de Aristotel, având mai mulți autori (Andrei Cornea, Lămuriri preliminare, p.9). Metafizica este astfel ca o carte a cărților, ca o biblie a celui care caută filosofia primă, cunoașterea pentru ea însăși, cunoaștere liberă, ce-și are începutul în continuarea începuturilor, în așteptarea confruntărilor viitoare cu aporiile (993a), cu problemele ce ne-ar împiedica să ajungem la rațiunile de a fi ale lucrurilor, la principiile și cauzele lor, la ființa ca ființă.

Radu Mihai:

Curiozitatea este elementul prin care se manifestă dorința umană de cunoaștere, din punctul de vedere al lui Aristotel, iar treapta principală a cunoașterii constă în simțire. Fără simțire, cunoașterea nu ne este disponibilă, căci simțirea este aceea care leagă informația exterioară de ceea ce conștientizăm în interior (pag. 11). Astfel, aflăm că pentru Aristotel cunoașterea se manifestă prin trei trepte, a căror ierarhie este următoarea:

1. Experiența – constituie acea cunoaștere comună, atât umană, cât și animală, însă care pare a fi mult mai dezvoltată pentru om;
2. Arta (Tehne) – a cărei apariție este simultană cu cea a omului, din dorința acestuia de a realiza o operă exterioară agentului;
3. Reflexiunea – care este proprie doar omului, reprezentând puterea de a lua hotărâri și de a judeca (pag. 12).

Întâlnim în acest caz o ierarhie tripartită, o tehnică des întâlnită în filosofia grecilor din Antichitate, o ierarhie al cărei scop constă nu numai în explicarea tipurilor de cunoaștere, dar și în diferențierea acestora – cu atât mai mult în contextul diferențierii cunoașterii umane față de cunoașterea animală. Realizând o ierarhie mai complexă decât cea prezentată anterior, am putea spune că Aristotel organizează cunoașterea de la gradul inferior al acesteia, la cel superior, senzația fiind prima treaptă, urmată apoi de experiență, de artă, de știința teoretică, pentru ca în final să culmineze cu înțelepciunea. Este esențial să înțelegem importanța explicării tipurilor de cunoaștere în contextul acestei lucrări, căci obiectul lucrării respective constă în căutarea unei filosofii prime, prin intermediul căreia să se poată realiza cunoașterea primelor principii.

În acest caz, Aristotel face o clară distincție între ceea ce presupune cunoașterea universală și cunoașterea particulară: prima menționată reprezintă cunoașterea legității, sau, mai exact, a tot ceea ce se supune legii, a tot ceea ce se subordonează față de aceasta. Pentru cea de-a doua cunoaștere, adică cea particulară, aflăm că aceasta se referă la cunoașterea cazurilor individuale, însă fără a cunoaște legea care permite manifestarea acestora (pag. 18). Cunoașterea universală este aceea pe care o oferă știința, căci aceasta se ocupă de cunoașterea generală, în timp ce experiența se ocupă de cazul izolat, de particular (pag. 14). Cel ce cunoaște particularul manifestă o cunoaștere adevărată a acelui caz, însă necunoscând universalul el nu se poate pronunța decât în cadrul acelui context, fără să înțeleagă cu exactitate care sunt legile universale care au permis apariția celor particulare; în schimb, cel ce cunoaște universalul, posedă un avantaj față de cel care cunoaște particularul, căci prin universal pot fi explicate legile generale care au dus la manifestarea legilor particulare, chiar dacă, totodată, universalul nu posedă o cunoaștere adevărată a cazurilor individuale.

Filosofia primă este știința universală, aceea care subordonează toate celelalte științe, fiind în acest fel știința cea mai divină: „(…) știința care e cea mai divină e, în același timp, și cea mai vrednică de cinste. Și aceste însușiri le are numai ea, și anume din două puncte de vedere: întâi pentru că știința divină e aceea pe care o posedă prin excelență divinitatea și, în al doilea rând, aceea care, dacă e cu putință, ar avea ca obiect divinul. Or, numai știința de care vorbim întrunește aceste două condiții: căci, după părerea generală, Dumnezeu este oarecum și principiul tuturor cauzelor, și numai el posedă o asemenea știință sau numai el o posedă în măsura cea mai mare. Toate celelalte științe sunt mai necesare decât aceasta, însă nici una nu îi e superioară.” (pag. 20).  Cunoașterea primelor cauze constituie cunoașterea celei mai îndepărtate cauze a apariției/manifestării unui obiect, motiv pentru care Aristotel realizează o altă clasificare, de această dată cu scopul de a clarifica cauzalitatea pe care predecesorii săi nu au reușit să o stabilească, pentru ca apoi să le prezinte conceptele acestora, cu scopul de a studia asemănările, deosebirile, reușitele și nereușitele lor:

1. Cauza formală – proiectul realizat al unui anumit lucru, fondul pe care se constituie lucrul respectiv (de exemplu, „cauza formală a cutărei statui este chipul lui Hermes pe care ni-l înfățișează);
2. Cauza materială – substratul, care prezintă capacitatea de a primi formă;
3. Cauza eficientă – determinarea sau, mai precis, acel ceva care determină schimbarea;
4. Cauza finală – scopul care este urmărit în realizarea activității (pag. 22).

Odată realizată această clasificare, după cum am menționat anterior, Aristotel se angajează în studierea conceptelor lansate de către predecesorii săi, de unde ne este dat să aflăm de Thales din Milet, care susținea că principiul (cauza primară) este Apa, urmat apoi de Anaximene  din Milet și Diogene din Apolonia, care înlocuiesc principiul Apei cu cel al Aerului (Anaximene susținea faptul că Aerul este elementul subtil și ușor care a permis apariția tuturor celorlalte lucruri, Apa fiind mult prea grosieră pentru ca acest lucru să fie posibil) (pag. 24). Apoi, Aristotel îi prezintă pe Hippasos din Metapont și pe Heraclit din Efes, care îi atribuie Focului cauza primară. Empedocle din Agrigent este cel care a creat teoria sintezei celor patru elemente (Apa, Aerul, Focul și Pământul – elemente a căror unire și dezunire se manifestă datorită Iubirii și a Urii), el fiind cel care a adăugat Pământul în cadrul cauzelor primare (pag. 25). O idee asemănătoare cu cea a capacității de unire și dezunire propusă de către Empedocle o regăsim la Anaxagora din Clazomene, care susține faptul că lucrurile constau din părți asemănătoarea (aceste părți asemănătoare poartă denumirea de homeomerii, adică porțiuni asemănătoare într-un număr infinit, cu compozanți de diverse naturi, alcătuite din amestecul celor patru elemente), care se nasc și mor prin contopire sau despărțire (pag. 26).

Aristotel explică apoi teoria pitagoricienilor, care atribuiau echivalente numerice tuturor ființelor și care considerau că numărul 10 este numărul perfect, cel care cuprinde natura întreagă a numerelor. Acest lucru se datorează faptului că pitagoricienii considerau că numărul 10 cuprinde suma celor dintâi numere, mai precis 1+2+3+4, constituind astfel o Decadă; aceasta reprezenta rădăcina și izvorul a ceea ce este etern. Totodată, pitagoricienii îi atribuiau sufletului numărul 1, considerându-l ca fiind realitatea cea dintâi, iar inteligenței numărul 2, pentru că aceasta reprezenta un proces mijlocit (pp.32-33). Referitor la pitagoricieni, Aristotel afirmă: „Ei socot drept elemente ale numărului Perechea și Neperechea, dintre care pe primul îl consideră infinit, iar pe celălalt finit. După ei, Unitatea constă din acestea amândouă, căci ea e totodată și pereche și nepereche, iar numărul provine din Unitate, după cum de altfel, cum s-a spus, ei reduc tot Universul la numere.” (pag. 34).

Platon este cel a cărui teorie Aristotel o dezbate pe larg în continuarea Cărții A, acuzându-l pe acesta că tot ceea ce a făcut a fost „să schimbe cuvântul întrebuințat de pitagoricieni, care spuneau că lucrurile constau din imitația numerelor, acolo unde Platon vorbește despre participare, schimbând doar numele.” (pag. 40).  Mai precis, Platon numește noțiunile generale ca fiind Idei, susținând astfel că lucrurile sensibile se află în afara acestora (a Ideilor), căpătându-și denumirea după ele. Pentru el, Ideea reprezintă un ansamblu de însușiri ale unui lucru anume, esența sa, „realitatea inteligibilă transcendentă lumii sensibile” (pag. 40). Aristotel continuă: „Căci pluralitatea de lucruri sensibile care poartă același nume cu Ideile de care țin își datorează existența doar faptului că participă la Ideile respective.” (pag. 40) – Această teorie a participării se explică prin faptul că pluralitatea sensibilă există doar prin intermediul participării la Ideile care au aceeași denumire, fapt pe care Aristotel îl contestă. Totodată, Aristotel contestă teoria lui Platon referitoare la Obiectele matematice (acestea reprezintă elemente de mediație între Idei și lumea sensibilă, prin intermediul cărora sensibilul este redus la Idee), susținând că tot ceea ce a făcut Platon a fost să adauge un element care nu numai că nu explică în nici un mod cauzalitatea lucrurilor, ba chiar o îngreunează fără nici un sens (pag. 41).

Prima carte a Metafizicii reprezintă o introducere în cunoașterea umană asupra cauzelor prime, sau, mai bine zis, o încercare de determinare a ceea ce constituie cauza primă, reluând teoriile predecesorilor lui Aristotel, cu scopul aflării a ceea ce aceștia au dedus ca fiind adevărat sau fals, în privința  principiilor și cauzelor prime pe baza cărora putem începe realizarea filosofiei prime.

Mai multe vom discuta la cercul de filosofie/cercul de lectură. 🙂

Surse:

Aristotel, Metafizica, trad. Ștefan Bezdechi, Iri, București, 1999(trimiterea la pagini în articolul lui Radu Miihai s-a făcut după această traducere); Aristotel, Metafizica (A-E), trad. Gheorghe Vlăduțescu, Paideia, București, 1998; Aristotel, Metafizica, trad, com. și note Andrei Cornea, Humanitas, București, 2001;  Enrico Berti, Structura și semnificația Metafizicii lui Aristotel, trad. Cristian Șoimușan, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2001; R.G. Collingwood, Ideea de natură, trad. Alexandru Anghel, Herald, București, 2012

surse foto: primele două ne aparțin; carturesti.ro; britannica.com; wikipedia.org