Kierkegaard – ‚‚Frică și cutremur’’ cu Avraam, cavalerul credinței

Un om ‘‘a devenit măreț pentru că a sperat posibilul; altul pentru că și-a pus nădejdea în eternitate. Dar cel care a nădăjduit imposibilul a devenit mai măreț decât toți…

Cel care a înfruntat lumea a devenit măreț învingând lumea, iar cel ce s-a înfruntat pe sine a devenit măreț învingându-se pe sine; dar Acela care s-a luptat cu Dumnezeu a devenit mai măreț decât toți’’(pp. 66-67).

Avraam s-a luptat cu Dumnezeu, biruind încercarea supremă la care a fost supus pentru că a crezut imposibilul.

Avraam și Sarra sunt înaintați în vârstă și nu au un urmaș, deși Domnul îi promisese lui Avraam că seminția sa se va înmulți ca stelele. Dumnezeu le vestește nașterea fiului Isaac. Sarra râde în seama ei crezându-se prea bătrână pentru maternitate. Dar credința amândurora le ține trează dorința de a fi părinți, căci

‘‘cel care speră în mai bine îmbătrânește dezamăgit de viață, iar cel care e întotdeauna pregătit pentru mai rău îmbătrânește prematur. Dar acela care crede se păstrează veșnic tânăr’’(p.69).

Isaac s-a născut și a fost bucurie în casa lor. Dar Dumnezeu îi cere lui Avraam, după ce Isaac a crescut, să-i jertfească prin ardere de tot unicul fiu cu Sarra, precum un animal. Iar Avraam pornește trei zile spre locul indicat de Domnul spre a-și jertfi unicul fiu cu Sarra așteptat atâta timp. Credința sa se îndreaptă spre absurd cu fiecare pas spre muntele Moira, locul jertfei.

Din punct de vedere etic el este un ucigaș, mai mult își ucide fiul, unicul fiu, atât de dorit, distrugând prin cererea unui zeu familia, fidelitatea, ocrotirea, iubirea…  Azi, și nu numai azi, un astfel de om care ar atenta la viața fiului său, fiindcă i-ar cere-o un zeu, ar fi socotit nebun, fanatic, bolnav, în prezent serviciile sociale i-ar lua fiul ca să-l protejeze de un asemenea tată smintit. Dar aici n-ar fi vorba decât de o interpretare din perspectiva eticului, a ethosului, pe care noi îl credem adevărul, și este un adevăr căci pe baza lui este organizată o societate.

Nici un filosof ca Hegel nu-l iartă pe Avraam, oferind o mostră de interpretare psihologizantă, în care îl socotește un om ce nu este în stare de iubire după ce se rupe în tinerețe de patrie, de viața în comun din pământul strămoșilor, pribegind mereu, singura iubire fiind acea față de Isaac, pentru că i-ar asigura nemurirea prin urmași, Avraam vrea să  limiteze această iubire tulburătoare față de fiul său, prin dispoziția sa de a-l ucide pe Isaac(Hegel, Spiritul creștinismului și destinul său, p. 136).

Dar pentru Kierkegaard, Avraam ‘‘a fost mai măreț decât toți, prin acea putere a cărei tărie e neputința, prin înțelepciunea al cărei mister e nebunia, prin speranța a cărei formă este sminteala, prin iubirea care este ură de sine’’(p. 67). Nu trebuie omul să-și urască sufletul în lumea aceasta pentru a-l recâștiga în veșnicie?(In, 12, 25) Și pe lângă propriul suflet, pe tatăl său, pe mama, pe femeie, pe copii pentru a fi ucenicul celui care predică iubirea(Luca 14,26). Dumnezeu cere credința absolută și iubirea absolută. Îl urăște Avraam pe Isaac când ridică cuțitul? Nu, pentru că Domnul nu i l-ar cere dacă și-ar urî fiul. Nu sacrifici pe cineva pe care-l urăști, ci doar pe cineva pe care-l iubești. Dumnezeu îi cere sacrificiul suprem, dar iubirea absolută și credința absolută în el nu se potrivesc cu promisiunea urmașilor ca stelele, cu iubirea  față de unicul fiu, nonsensul, neînțelesul acestui paradox nelăsând să se vadă decât anxietate și tristețe (pp. 132-133). Avraam cavalerul credinței renunță la tot, renunțarea sa infinită pregătește credința sa fără margini. Mișcarea credinței sale este infinită, dar nu pentru a pierde finitul, ci pentru a-l recâștiga. El are credința pe care noi vrem să o depășim. Credința absurdă că Dumnezeu nu se va răzgândi în promisiunea de a avea urmași câte stele sunt pe boltă,  credința sa prin care, până la urmă, l-a redobândit pe Isaac.

Kierkegaard, sub pseudonimul de Johannes de Silentio spune că nici n-ar fi ajuns pe muntele Moria, dacă ar fi fost în locul lui Avraam(pp. 86-87, 89, 100, 103).

Dar iubiții nu renunță la tot, chiar și la celălalt uneori în această lume, pentru a fi împreună în eternitate? Un cavaler care ar renunța la prințesa iubită, resemnându-se infinit, crezând prin virtutea absurdului c-o va avea pentru totdeauna, nu arată din nou credința ca fiind un paradox? Un paradox pe care gândirea nu-l cuprinde, prin care omorul etic devine sacrificiu religios, prin care Isaac este redat lui Avraam, o zonă unde credința începe, iar gândirea sfârșește(pp. 104, 108) căci acolo își au locul pasiunea infinită, resemnarea infinită, credința absolută, iubirea pentru totdeauna, zeii cu pretențiile lor absurde, un tărâm prea înfricoșător pentru gândire și pentru eticul intrat în tensiune cu credința individului raportat direct la transcendent.

Dar dacă Avraam se înșela? Dacă doar demonicul îl ispitea să-și ucidă fiul preaiubit? Avraam nu avea de unde să știe că nu era demonic sacrificiul cerut, doar credea în Dumnezeul de dincolo de etic, dincolo de bine și de rău.

La fel Tobie, la fel Agnete cu Tritonul. Tobie ia în căsătorie o femeie căreia i-au murit în noaptea nunții șapte miri. El crede că a fi  cu femeie dorită, Sara, nu înseamnă a cădea neapărat pradă demonicului, ce i-a ucis pe cei șapte miri anteriori lui, ci raportându-se la Dumnezeu, crede în eliberarea de demonic. Dar nu Tobie este eroul căci e mai greu să primești decât să dăruiești, ci Sara este eroina, căci ea voia să renunțe la viață, cerând Dumnezeului să moară, știindu-se sortită demonicului. Ar fi putut să se închidă în sine pentru totdeauna după atâta suferință, să nu mai fie în stare să primească iubirea, să simtă totul ca pe o milă adresată ei pentru destinul său.

Dar ea, deși n-are nici o vină, chinuită de mila oamenilor pentru demonicul din viața ei, a primit iubirea lui Tobie și izbăvirea de sacrificiul, la care fusese supusă de atâtea ori, de a nu se putea dărui niciunui bărbat(pp. 169-171).

Tritonul este monstrul ce poate fi izbăvit de iubirea unei fete. El trebuie să ispășească mereu seducând fete pentru a le trage în adâncuri, până când este sedus la rândul lui de una dintre ele, Agnete. Atunci monstrul se va dezvălui în fața lui Agnete chiar cu riscul de a o pierde? Dacă îi va vorbi, va fi un erou ce-și înfruntă latura demonică, și poate că va fi salvat de iubirea Agnetei.  O va devora ca pe celelalte lăsându-se condus de dorință? Își va urma astfel calea demonică, dar iubirea față de ea în tăcere se va preschimba în căința ce va continua să-l tortureze, căci știe că a ratat salvarea prin Agnete(pp. 158-164).

Agnete și Tritonul, Sara și Tobie arată cum individul se poate raporta în mod absolut la demonic depășind eticul cu universalul lui, așa încât divinul, în raportarea absolută la el, cum face Avraam, poate fi ușor confundat cu demonicul înșelător.

Avraam tace și nu se dezvăluie ca un erou. El nu este Agamemnon care o sacrifică pe fiica lui, Ifigenia, pentru binele poporului său, adică un sacrificiu pentru ethosul poporului, un sacrificiu datorat poporului, o datorie față de el, deci un act subordonat eticului(pp. 139, 180, 183-184).

Nu, Avraam nu este un erou, el doar crede că până la capăt se va dovedi că nu este un ucigaș, că nu greșește că tace ascunzând adevărul călătoriei sale față de cei dragi, că nu este supus demonicului distrugător, că Dumnezeu va avea grijă de toate chiar dacă simte că se cutremură toate temeliile lumii sale.

Dumnezeului viu nu-i poți sta împotrivă, dar raportându-se direct la El, intrând în tensiune cu eticul, credința lui Avraam este absurd și paradox, altfel el ar fi doar un om pierdut(pp. 187, 189). Un om pierdut în fața moralei, pe care cavalerul credinței, Avraam nu o discută, el tace în privința ei, mergând pe munte, la marginea cerului și pământului, unde îngerul îi oprește cuțitul sacrificator al eticului și al vieții. Până acolo nu putem merge alături de cavalerul credinței Avraam, însă spunem precum Kierkegaard, că nu-l putem înțelege pe Avraam, dar putem crede în resemnarea sa infinită și în credința sa desăvârșită cu paradoxul și absurditatea ei.

Articol de Cătălin Spătaru

Surse:

Søren Kierkegaard, Frică și cutremur, trad. Leo Stan, Humanitas, București, 2005

G.W.F. Hegel, Spiritul creștinismului și destinul său, trad. Dragoș Popescu, Paideia, București, 2002

foto reprezentativă: Fred Appleyard – LAY NOT THINE HAND UPON THE LAD (1913) sursa: leprincelointain.blogspot.ro

surse celelalte foto: okazii.ro; wikimedia.org; artbible.info;wikipedia.org; jeanejones.net; almissa.com; arnoldbusck.dk; christianitytoday.com.