Cunoașterea la Kant, în „20 de întrebări și răspunsuri despre Immanuel Kant” de Mircea Flonta

Una dintre facultățile implicate în cunoaștere este rațiunea, privită de către Kant ca o „instanță supremă care decide asupra tuturor pretențiilor ce privesc cunoașterea” (pag. 14) și care se supune doar legilor pe care și le dă ea însăși. Rațiunea este o facultate a ideilor, idei pe care filozoful le diferențiază de cunoștințele propriu-zise, obținute de celelalte două facultăți ale cunoașterii: sensibilitatea și intelectul. Deși suverană, rațiunea umană are puteri limitate – „ele nu sunt pe măsura celor mai înalte aspirații spre cunoaștere și înțelegere pe care le pot nutri ființe înzestrate cu rațiune.” (pag. 13). Depășirea limitelor sale de către rațiune este, pentru Kant, ceva ilegitim, întrucât prin ideile acesteia se creează o iluzie a posibilității unei cunoașteri a obiectelor suprasensibile cum sunt sufletul ca substanță, lumea ca întreg sau Dumnezeu. Cunoașterea despre obiectele suprasensibile este una iluzorie deoarece „putem dobândi cunoaștere doar despre obiecte accesibile intuiției empirice, adică despre realități finite și condiționate.” (pag. 105).

Încercarea noastră de a cunoaște sufletul ca substanță, lumea ca întreg și ființa originară este una sortită eșecului de la bun început, pentru că cunoașterea noastră este limitată de Kant prin distincția pe care acesta o face între fenomene și lucruri în sine. Noi, oamenii, cunoaștem numai fenomene, adică aparențe ale lucrurilor în sine, care ne sunt accesibile numai senzorial, în urma aplicării conceptelor pure ale intelectului asupra intuițiilor sensibilității. Astfel ne sunt înfățișate „lucrurile, nu cum sunt ele în sine, ci așa cum ne apar ele ca urmare a intervenției constitutive a unor structuri proprii facultăților noastre de cunoaștere” (pag. 95) căci „toate cunoștințele noastre se constituie prin structurarea impresiilor produse de lucruri asupra simțurilor de către forme ale sensibilității și ale intelectului, care ne sunt date a priori, independent de contactul nostru cu lucrurile.” (pag. 95).

Lucrurile în sine sunt inaccesibile cunoașterii noastre pentru că statutul de ființe limitate ne lipsește de capacitatea de a intui prin intelect. Faptul că putem avea numai intuiții sensibile ne limitează cunoașterea la lucruri așa cum ne apar ele nouă, și nu așa cum sunt ele de fapt. „Conceptele și principiile intelectului nu pot fi aplicate decât intuițiilor empirice. Ele nu au vreo altă întrebuințare legitimă. Oamenii nu au acces, pe cale rațională, la obiecte suprasensibile. Ca ființe limitate, cu puteri finite, ei posedă doar intuiție sensibilă, nu și intelectuală. Doar unei ființe cu puteri nelimitate, lui Dumnezeu, i se poate atribui capacitatea de a intui prin intelect! În intuițiile empirice, asupra cărora operează categoriile și principiile pure ale intelectului pentru a produce cunoaștere, lucrurile nu se înfățișează așa cum sunt ele în sine, ci așa cum ne apar datorită aportului constitutiv al intuițiilor pure ale spațiului și timpului.” (pag. 96).

Cunoașterea fenomenelor este dependentă de experiență și este opusă cunoașterii a priori, căreia Kant încearcă să îi găsească posibilitatea de manifestare. În urma examenului său critic asupra rațiunii, filozoful stabilește că „cunoașterea științifică, cunoașterea obiectivă prin excelență este o cunoaștere al cărei nucleu îl constituie enunțuri ce posedă atributele universalității și necesității”. (pag. 65). Enunțurile și judecățile cărora le sunt atribuite universalitate și necesitate sunt judecăți sintetice a priori care „extind cunoașterea noastră, nu explicitează ceea ce știm deja.” (pag. 65). La întrebarea „Cum sunt posibile judecățile sintetice a priori?” Kant a răspuns că «deținem o cunoaștere a priori despre ceea ce el numește „o natură în genere”, adică despre orice stări de lucruri posibile, și anume o cunoaștere pe baza intuițiilor a priori ale sensibilității și a conceptelor pure ale intelectului. Această cunoaștere este oferită de matematica pură și de știința pură a naturii. Ceea ce ne oferă aceste științe ar fi cunoștințe a priori. » (pag. 78). Numai cu ajutorul intuițiilor și conceptelor pure este posibilă cunoașterea a priori – o cunoaștere obiectivă, independentă de experiență. Opunându-se gândirii raționaliste, care admitea că există anumite concepte care nu au determinări empirice și sunt înnăscute, Kant a apreciat că „existența unor concepte pure va trebui pur și simplu postulată, deoarece altfel nu putem explica cum este posibilă cunoașterea noastră bazată pe experiență.” (pag. 76).

Pe lângă delimitarea de gândirea raționalistă, Kant s-a delimitat și de cea empiristă, ambele orientări fiind pe vremea sa dominante în filozofia cunoașterii. Contrar empirismului, filozoful a susținut că întreaga cunoaștere nu provine din informațiile oferite de simțuri, că experiența devine posibilă datorită „structurării materiei oferită de senzații, mai întâi de către intuițiile pure ale sensibilității, iar apoi de conceptele sau categoriile intelectului.” (pag. 85).

Rămânând în domeniul cunoașterii, Kant face o altă distincție, de această dată între gândire și cunoaștere: „Pentru a fi cunoscut, obiectul trebuie să fie dat prin intuiție empirică și gândit prin concepte. Fără conceptele pure ale intelectului, fără categorii, nu putem gândi nici un obiect. Fără intuiții empirice, nu putem cunoaște nici un obiect gândit.” (pag. 87).

Prin filozofia sa critică, Immanuel Kant stabilește limitele cunoașterii omenești, trasând o linie între ceea ce putem cunoaște cu ajutorul experienței, prin simțuri, și ceea ce este dincolo de experiența noastră senzorială, care poate fi cunoscut numai a priori, prin intuiții pure ale intelectului, pe care noi, oamenii, ființe raționale imperfecte nu le posedăm. Avutul nostru este constituit de intuițiile pure ale sensibilității, iar cu ele putem obține o cunoaștere despre lumea fenomenelor. Dincolo de realitatea subiectivă ne putem aventura pe aripile ideilor, aspirând spre întregul pe care am vrea să-l cunoaștem cu exactitate.

text scris de Ana-Maria Acostăchioaei

SAPERE AUDE!

Îndrăznește să cunoști, ai curaj să te folosești de propria-ți rațiune, căci nu rațiunea îți lipsește, ci curajul de a te folosi de ea, spune Kant într-o scriere din 1784, Ce este luminarea?. Omul este într-o stare de minorat lăsându-se condus de ceilalți în gândirea și acțiunea sa, încât luminarea este scoaterea omului prin el însuși din acest minorat al gândirii, al incapacității de a-și folosi rațiunea. Se lasă condus, pentru că omul se complace în această situație din comoditate, din lene sau din lașitatea de a rezista presiunilor celorlalți, prejudecăților, opiniilor comune, tradițiilor și obiceiurilor(Cassirer, Kant, p. 239; Flonta, 20 de întrebări…, pp. 165-166).

Nu e vorba desigur de un nonconformism de circumstanță sau de o revoltă irațională, ci de critica rațională, prin care omul începe să gândească prin el însuși, critică integrată unei ordini bazate pe lege, care permite libertatea gândirii și exprimării critice prin judecăți argumentate(Flonta, pp. 31, 167-168).

Kant a fost un model pentru îndrăzneala de a cunoaște, de a gândi prin propria rațiune. De la vârsta de 45 ani, reflectează 12 ani, nemaipublicând nimic mai mult de un deceniu în ciuda nedumeririlor prietenilor și cunoscuților săi, ajungând să fie socotit diletant de unii. În 1781, la 57 de ani, Kant publică Critica rațiunii pure arătând o altă gândire, un alt stil de scriere. Această carte avea să fie urmată de celelalte Critici care aveau să-l situeze în istoria gândirii alături de marii filosofi precum Platon sau Aristotel.

Folosirea curajoasă a rațiunii, luminarea de sine a ființelor umane, poate duce la acea pace eternă despre care Kant a vorbit într-una din lucrările târzii. O pace eternă, ca sarcină perpetuă de realizat, printr-o federație de state libere cu oameni luminați, unde relațiile dintre indivizi și dintre comunități sunt bazate pe norme de drept acceptate de ele(pp. 162-164). Războaiele mondiale au pus în umbră această pace eternă, dar de 63 de ani, războaiele au redevenit locale. Este mai multă pace cu siguranță în Europa decât în vremea lui Kant, însă pacea rămâne o sarcină mereu de realizat în fața primejdiei luptei poate inevitabile uneori.

După ce profeții Hegel și Marx criticați de Popper și pe baze kantiene(p. 189) au fascinat atât mințile oamenilor prin proiectele sociale rezultate din gândirea lor, poate o întoarcere la critica rațională și luminarea inspirate de Kant va contribui mai mult la autonomia, libertatea și toleranța dintre oameni.

La noi ca și în alte țări, Kant a influențat mai mult cultura înaltă, fiind cunoscut cu precădere în tradiția universitară, de la lecturile kantiene ale lui Eminescu și prelegerile lui Maiorescu până la Ion Petrovici sau P.P. Negulescu ori Rădulescu-Motru. Fascinată de misticisme, naționalisme, de profeți religioși și laici, gândirea românilor s-a lăsat condusă de acestea, rămânând mărginașe în cultura noastră: universalismul, cosmopolitismul lui Kant, critica rațională a acestuia. Dar poate în 2081 la 300 de ani de la apariția Criticii rațiunii pure, mai mulți oameni vor fi urmat îndemnul lui Kant și al luminării de sine: SAPERE AUDE!

text de Cătălin Spătaru

Surse: Mircea Flonta, 20 de întrebări și răspunsuri despre Immanuel Kant, Humanitas, București, 2012;

Ernst Cassirer, Kant: viața și opera, Trad. Adriana Cînța, Paralela 45, Pitești, 2013

surse foto: libris.ro, wikipedia.org, unibuc.ro