Despre (psiho)patologie: traumă, stres, adaptare și inadaptare

Să înțelegem traumatismul și trauma

 Definițiile conceptului de traumatism ne spun că acesta reprezintă „un șoc violent susceptibil de declanșarea unor tulburări somatice și psihice.” (Sillamy, 2000, p. 329) sau un „eveniment negativ foarte intens, ce survine în viața subiectului – de natură fizică (lovitură, șoc) sau psihică (șoc afectiv) – ce produce o perturbare mai mult sau mai puțin profundă datorată incapacității subiectului de a răspunde adecvat la situație.”  (Neveanu, 1978, p. 759). Traumatismul beneficiază de trei obiecte de referință: rănirea la nivel corporal, emoțiile generale și factorii (contextele situaționale) care au produs tulburarea respectivă. La finalul secolului XIX, în conceptul de nevroză traumatică au fost plasate toate acele tulburări psihice ale căror simptomatologii se manifestau prin repetarea coșmarurilor nocturne. Acestea din urmă apăreau ca urmare a unui șoc afectiv intens (Doron & Parot, 2006). Traumatismul psihic este considerat ca fiind un eveniment neobișnuit, care apare brusc și  se manifestă violent, confruntându-se cu mecanismele psihice de apărare ale Eului, determinând dezorganizarea echilibrului personalității individului afectat (Enăchescu, 2008).

 Din punct de vedere etimologic, cuvântul „traumă” provine din cuvântul „traumatism”, fiind o contragere a acestuia din urmă care provine din grecescul „traumatismos”, adică „rană”. Raportându-ne la înțelesul psihopatologic al acestui termen, trauma reprezintă un fenomen care afectează psihismul și care se manifestă în urma unor evenimente amenințătoare, în care este amenințată viața individului sau integritatea sa fizică sau psihică (Crockq, 2014). De asemenea, trauma „semnifică un eveniment de o deosebită intensitate din viața unui individ, care depășește limitele posibilității lui de adaptare, de a da un răspuns adecvat.” (Sillamy, 2000, p. 759).

Tipuri de traume

 Conceptul de traumă psihică beneficiază de trei înțelesuri (Ruppert, 2015), fiind o situație cu un impact amenințător ridicat și care îl copleșește pe individul uman, o trăire intrinsecă a situației respective, care se concretizează prin manifestarea unei reacții extreme de stres, unde sunt activate toate modalitățile de reacționare fizică și psihică, urmând apoi o întrerupere a acestora, dar și ca o serie de urmări care pot apărea pe o perioadă indeterminată de timp. Ruppert realizează o clasificare a tipologiei traumelor psihice în următorul fel:

a) Trauma existențială: se produce în momentul în care viața individului uman este amenințată;

b) Trauma de pierdere: are loc în momentul pierderii spontane a unei persoane de atașament;

c) Trauma de atașament: se manifestă prin incapacitatea individului uman de a stabili și de a menține un contact sigur cu persoanele de atașament;

d) Traumele de sistem de atașament: care presupun existența uni nivel foarte crescut de perturbare emoțională, brutalizare și clivaj în cadrul sistemului de atașament, fiind inevitabilă producerea violenței fizice și psihice, a incestului sau a uciderii.

Stresul: traumatic și adaptativ

 Odată cu apariția celui de-al treilea volum al „Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale”, din anul 1980, conceptul de nevroză traumatică a fost schimbat cu cel de „tulburare de stres posttraumatic”. Este important să înțelegem conceptul de stres în acest caz, pe care Hans Selye îl utilizează în vederea explicării fenomenelor de tipul reflexelor neurofiziologice care produc o stare de alertă și de apărare la  nivelul organismelor agresate (Crockq, 2014). Totodată, stresul este definit ca o formă psihofiziologică de răspuns al organismului la contactul cu diverse forme de agresiune sau pericole, determinând activarea reacției de apărare a organismului, stimularea atenției, a evaluării și a judecății, mobilizând toate sursele fizice și psihice care pot asigura autoapărarea (Enăchescu, 2008).

 Această reacție a organismului a fost denumită de către Hans Selye ca „sindrom general de adaptare” și beneficiază de trei stadii de manifestare (Cioca-Necula, 2006):

a) Stadiul de alarmă: sunt mobilizate toate modalitățile de apărare la nivelul organismului, prin intermediul unor modificări fiziologice și biochimice produse de activitatea simpatică și de procesul de eliminare a hormonilor corticosuprarenali în sânge;

b) Stadiul de rezistență: se produce după acțiunea agentului stresor asupra organismului și reprezintă o formă de adaptare la agresiune, dar care depășește resursele adaptative ale organismului;

c) Stadiul de epuizare: se manifestă ca și consecință a menținerii factorilor stresori și a incapacității de menținere a acțiunii de adaptare, ceea ce conduce la o scădere a capacității de rezistență a organismului și la epuizarea resurselor de viață.

 Pe lângă stresul traumatic există și conceptul de stres adaptativ, care presupune o exagerare a capacităților cognitive, dar și capacitatea de stăpânire a emoțiilor și de a acționa în mod eficient, fiind lipsită de un caracter traumatic, în comparație cu stresurile depășite, care presupun neînțelegerea situației, incapacitatea de menținere a controlului emoțional și siderare (Crockq, 2014). Referitor la adaptare, aceasta există în cadrul reacțiilor comportamentale umane, în subsistemele psihice ale personalității, fiind strâns legată de două dintre legile fundamentale ale psihicului, adică de asimilare și de acomodare, faze caracteristice ale procesului de adaptare (Tudose, Tudose, & Dobranici, 2011). O definiție a adaptării ne spune că aceasta reprezintă echilibrul dintre interacțiunile organismului cu mediul extern, dar și invers, fiind caracterizată de două procese fundamentale: asimilarea (referitoare la modalitatea individului uman de a  aborda realitatea externă) și acomodarea (referitoare la modalitatea prin care individul uman utilizează scheme comportamentale elaborate anterior în cadrul unei situații din prezent) (Enăchescu, 2008). De asemenea, Tudose (2006, p. 59) afirmă faptul că „Adaptarea presupune, de regulă, un efort adaptativ, care, de cele mai multe ori ia forma unor acțiuni mintale și motorii, mai mult sau mai puțin evidente în exterior. Dar sunt destule situații când efortul adaptativ nu presupune declanșarea, menținerea sau modificarea unor scheme comportamentale anume, ci întreruperea, stoparea acestora. Uneori, blocarea la timp a unei simple reacții sau a unei operații complexe este de o importanță fundamentală pentru însăși existența fizică a persoanei.”.

Beneficiile adaptării și trăsăturile imunogene care facilitează adaptarea

 În conformitate cu Pearlin & Schooler (1978, apud. Ibid.), caracteristicile benefice ale adaptării constau în eliminarea sau modificarea acelor condiții care constituie cauzele problemelor unui individ uman, în neutralizarea caracterului problematic în cazul anumitor trăiri, prin controlul semnificației acestora, dar și în menținerea controlului asupra consecințelor emoționale ale problemelor cu care se confruntă o anumită persoană. Indivizii umani diferă unii față de ceilalți în privința capacității de adaptare, unele persoane fiind puternic afectate de un eveniment stresor specific, în timp ce același eveniment poate să nu afecteze alte persoane. În acest sens, adaptarea la stres este dependentă de reacția individului în contactul cu factorii stresori, dar și de proeminența eustressurilor și distressurilor din viața acestuia. Adaptarea poate fi constructivă sau distructivă. În cazul în care individul reușește să se adapteze factorilor stresori, acesta beneficiază de o dezvoltare a rezilienței în ceea ce presupune confruntarea ulterioară cu situații similare sau identice. În caz contrar, individul se confruntă cu dezvoltarea unei vulnerabilități față de factorii stresori specifici (Cioca-Necula, 2006). Există o serie de trăsături imunogene care facilitează procesul de adaptare și care reprezintă „un grup de trăsături cognitive-atitudinale reflectând o atitudine generală de viață a individului și fiind corelate cu <<tonusul funcțional al sistemului imun>>.” (Iamandescu, 2005, p. 156). Același autor indică existența a șase trăsături imunogene, după cum urmează:

a) Optimismul: reprezintă o componentă a „gândirii pozitive” și facilitează descoperirea soluțiilor și a aspectelor pozitive în cazul situațiilor cu care se confruntă un anumit individ (Holdevici, apud. Ibid.).

b) Rezistența: presupune aptitudinea individului de a se implica în activități într-un mod energic și curios, fiind deschis la posibilitățile de risc și de schimbare. Aceasta este compusă din controlul perceput al evenimentelor, sfidarea dificultăților și implicare. Totuși, din aceste trei componente, doar prima poate fi utilizată ca predictor în vederea menținerii stării de sănătate (Brouchon-Schweitzer, apud. Ibid.)

c) Locul de control intern: presupune asumarea faptului că evenimentele trăite se datorează, în cea mai mare parte, propriei persoane, motiv pentru care rezolvarea problemelor presupune acțiuni proprii. Se pare că această trăsătură imunogenă corelează cu un nivel crescut de sănătate și cu o durată mai mare de viață.

d) Autoeficacitatea: constituie viziunea pe care individul o are în raport cu evenimentele stresante pe care le trăiește și este caracterizată de autopercepția capacității de modificare, atenuare sau preîntâmpinare a evenimentelor stresante, precum și de încrederea în propriile capacități (Bandura, apud. Ibid.).

e) Simțul coerenței: presupune capacitatea de a înțelege datele esențiale ale dificultăților din viață, identificarea resurselor necesare reacțiunii și adaptării, dar și existența motivației de implicare în activități, atât cognitiv, cât și afectiv (Aron Antonovsky, apud. Ibid.).

f) Umorul: este considerat ca fiind o trăsătură de personalitate imunogenă care facilitează longevitatea vieții, prin efectul râsului și al zâmbetului (efectul de tip feedback, unde sunt declanșate emoții prin mimarea expresiei faciale a acelei emoții / efectul antistres / efectele de creștere a funcțiilor cognitiv și afective).

Factorii care determină dificultățile de adaptare și formele acestor dificultăți

 Referitor la dificultățile de adaptare, Enăchescu (2008) indică existența a două categorii de factori cauzali care determină manifestarea acestora:

a) Factorii interni, personali: se referă la lipsa de motivație și la dezinteres, la inexistența unui model care să stimuleze adaptarea, precum și la existența unor tulburări psihice care să împiedice posibilitatea de adaptare etc.;

b) Factorii externi, socioculturali: referitori la desfășurarea activităților în cadrul unui mediu social ostil sau alături de persoane necunoscute, la existența modelelor străine negative, la conflictele și crizele socio-culturale dintr-un anumit mediu, dar și la pierderea valorilor morale sau la modificarea mediului de origine etc.

 Totodată, același autor evidențiază principalele forme ale dificultăților de adaptare, organizându-le în șase categorii distincte, după cum urmează:

a) Inadaptarea: se caracterizează prin incapacitatea sau refuzul individului în ceea ce privește stabilirea unei forme de acord sau de comunicare cu ceilalți indivizi sau cu mediul social în care trăiește, fiind determinată de lipsa identificării unor elemente comune;

b) Dezadaptarea: se referă la refuzarea raporturilor deja formate între individ și lume, dar și la părăsirea mediului în care individul respectiv și-a desfășurat viața până în acest moment;

c) Izolarea: este considerată ca fiind o formă a inadaptării, impusă sau acceptată în mod voluntar, desemnând acceptarea individului uman de a se retrage din societate, reducând (uneori în totalitate) relațiile interpersonale, dar și cele cu mediul social;

d) Supunerea forțată: presupune o formă de adaptare care se realizează împotriva voinței acelui individ, sub forma claustrării acestuia;

e) Refuzul adaptării: se referă la refuzul de integrare socială, specific anumitor indivizi care fac parte din comunități închise (de natură religioasă, etnică etc.);

f) Dificultatea de integrare: adică incapacitatea adaptării sau integrării în cadrul unui grup majoritar.

*Vă invit să citiți și „Despre (psiho)patologie: factori, normalitate și sănătate, anormalitate și boală, clasificarea tulburărilor psihice”.

Text scris de Radu Mihai.

Vă rugăm să citați articolul în felul următor: Mihai, R. (2019, Noiembrie 22). Despre (psiho)patologie: traumă, stres, adaptare și inadaptare. Retrieved from Lumen in mundo: http://34.22.186.111/2019/11/22/despre-psihopatologie-trauma-stres-adaptare-si-inadaptare/

Surse bibliografice:

Cioca-Necula, I. (2006). Stressul psihic – cauze, efecte și interferențe. In O. Velea-Popa, L. Diaconescu, & I. Cioca-Necula, Psihologie medicală. Baze teoretice și aplicații practice pentru medici și psihologi (pp. 47 – 48). București: Editura Universitară Carol Davila.

Crockq, L. (2014). 16 conferințe despre traumă. București: Editura Trei.

Doron, J. (2009). Psihologie clinică și psihopatologie. In M. Montreuil, & J. Doron, Tratat de psihologie clinică și psihopatologie (pp. 42 – 43). București: Editura Trei.

Enăchescu, C. (2008). Tratat de igienă mintală. Iași: Polirom.

Iamandescu, B. I. (2005). Psihologie medicală. București: Editura Infomedica.

Neveanu, P. (1978). Dicționar de Psihologie. București: Editura Albatros.

Ruppert, F. (2015). Simbioză și autonomie. Traumă și iubire dincolo de complicațiile simbiotice. București: Editura Trei.

Sillamy, N. (2000). Dicționar de Psihologie. București: Editura Univers Enciclopedic.

Tudose, F. (2006). Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică și medicală în practica psihologului. București: Editura Fundației România de Mâine.

Tudose, F., Tudose, C., & Dobranici, L. (2011). Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi. București: Editura Trei.

Sursă imagine reprezentativă: pinterest.com