Omul problematic și neliniștile lui Gabriel Marcel

Condamnarea neliniștii azi se face dintr-o perspectivă bio-sociologică, pentru că omul pradă neliniștilor nu mai este capabil să dea randament satisfăcător, să-și exercite funcțiunile și sarcinile cu toată inima. Neliniștea și moartea sunt condamnate la uitare, realitățile sunt fardate pentru ca omul să-și îndeplinească eficient obligațiile și funcțiile, iar apoi să lase locul altuia, spune Gabriel Marcel.

Sentimentalismele americane sau eliberarea proletariatului de neliniștile nesănătoase de sorginte burgheză sunt căi prin care omul este redus la o unitate de funcționare, la un mănunchi de funcții. Sensul ființei umane, sensul vieții omului devine problematic când neliniștile cu privire la el sunt înlăturate prin triumful funcționalului.

Indispoziția trăită de om, când resimte reducerea ființei lui la funcțiile sale, trimite la ceva pierdut, precum omul din baracă de la marginea unui oraș, ce își amintește cu nostalgie de viața sa pierdută iremediabil, de ceva ce parcă avea sens (pp. 10-11, 126-129).

Omul din baracă, omul din lagăr, din lagărul capitalist sau comunist, din lagărul cazarmă sau din lagărul carantinei generalizate, acest om își pune întrebarea pentru ce trăiește, cine este și ce sens are totul. Comunitatea, societatea are grijă de el să nu moară, îl hrănește bine, îi dă măști naționaliste, comuniste, național-socialiste, ‚‚ești un animal sănătos, frumos, bun de muncă și de distracție’’, dar întrebarea rămâne.

În fața interogației lucide toate măștile cad. Întrebarea asupra sensului continuă și apariția ei este legată la Marcel de moartea lui Dumnezeu. Această moarte este la originea faptului că omul a devenit pentru el însuși o întrebarea fără răspuns. Noi credem că lumea așa cum este, nu ar trebui să fie. Aceasta este lipsa de sens, negarea lui, nihilismul născut prin slăbirea credinței creștine din care s-a trăit două milenii (pp. 12, 20, 24).

Lumea în care omul avea sens a dispărut, valorile universale, conducându-se viețile după ele, nu mai sunt. Variantele: un subiectivism radical sau intervenția celeilalte dimensiuni (transcendența) (pp. 30-31).

Redescoperirea sensului, a lumii pierdute poate fi o reluare a legăturii cu ființa prin consacrarea numirii, prin care cuvântul nu-i arbitrar, funcțional sau fantezist, ci se face ființă, preschimbând lucrurile (p.39). Însă omul nu poate să se reîntoarcă singur la datul, când el avea sens și lumea unde trăia. Dacă se consideră absolut, raportându-se doar la sine, omul nu poate decât să se îndrepte către autodistrugere, ajungând într-o idolatrie, la abstracții precum clasa socială sau rasa. Ori sănătatea sa trupească ridicată pe piedestalul în fața căruia toate lucrurile și toți oamenii se supun.

Dar refuzând aceste idolatrii nu ajung totuși inevitabil într-un sistem nou zeificat, în care omul rămâne o întrebare deschisă? Fără a-i da o reprezentare, omul, ca întrebare deschisă, trebuie să lase să fie ceva aidoma unui loc unde ființa umană liberă, poate să întâlnească grația, prezența transcendenței, a celeilalte dimensiuni fără absolutizare sau idolatrizare, ci ca o revărsare de ființă.

O revărsare de ființă, ce poate apărea pentru noi dintr-o vorbă sau un gest devenind martorii unei realități transcendente, ce nu poate fi desemnată, articulată, ce apare ca un fundal al marii întâlniri.

Atunci libertatea noastră apare ca un mare dar, ca un har venit în acest fundal cu deschidere spre transcendență, harul libertății în om prin revărsarea de ființă.

Invocarea transcendenței de către om este pentru a face translația în el, transmutarea, transformarea întru care omul își poate redobândi sensul. Formula invocării lui Gabriel Marcel este : ‚‚Tu cel care deții singur secretul a ceea ce sunt și a ceea ce sunt apt să devin’’, survenită în discuția interminabilă a interogării de sine a omului, când această discuție se transformă într-un apel, un act unic al conștiinței religioase, ce nu va avea niciodată o stare afirmativă stabilă, ci mereu va fi o invocare (pp. 44, 46, 48-50, 53).

Raportată la transcendență sau nu, invocând-o sau nu, interogarea rămasă deschisă asupra a ce este omul, această problemă fundamentală a omului problematic, vine poate din aceeași origine a neliniștii omului cu privire la sine, a angoasei cu privire la direcția existenței sale.

Neliniște, angoasă, anxietate

Demarcând câteva raporturi plecând de la psihiatrie și neurologie, Marcel problematizează relațiile dintre neliniște, angoasă și anxietate. Anxiosul se frământă, se agită, caută să iasă din anxietatea sa, anxiosul se zbate luptând cu incertitudinea, cu nenorocirea și pericolul, cu sentimentul său de insecuritate indefinibilă, cu jena și apăsarea sa în regiunea precardială…

Angoasatul este aproape sufocat, având senzația de opresiune pe epigastru, el trăiește intens angoasa sa și o exprima mai puțin, este aproape imobilizat sau imobilizat de ea, nu încearcă să-și exprime  starea ca anxiosul.

Marcel urmează ideea că angoasa și neliniștea sunt aceleași, angoasa fiind paralizantă, sterilă, omul fiind sfârtecat de ea, neliniștea fiind fecundă și creatoare. Totuși Marcel spune că nu există o delimitare clară între neliniște și angoasă, angoasa ar fi trecerea neliniștii de la o stare difuză la una profundă, angoasa fiind mai degrabă ca o neliniște profundă  (pp. 57-61, 66-67).

Neliniște, alienare, autotorturare, instabilitate

Omul neliniștit este precum un călău al propriului sine, frământarea fiind ca o autotorturare.

Omul se înstrăinează de sine prin neliniște, se alienează prin ea.

Gelosul și avarul sunt neliniștiți în legătură cu posesiile lor, o proliferarea imaginativă maladivă îi frământă și-i torturează, această proliferare fiind comparabilă cu cea histologică, cu acea proliferare necontrolată a celulelor din afecțiunile canceroase.

Omul neliniștit caută ceva stabil dar în același timp respinge această stabilitate ca nesatisfăcătoare. Neliniștitul nu-i un simplu instabil, așa cum sunt ființele superficiale (pp. 62-66).

Neliniști condamnate, neliniști benefice

Înțeleptul vrea ataraxia, seninătatea, imperturbabilitatea, neliniștile trebuie suprimate, el nu trebuie să se teamă de viitor și de prezent. Omul este un serv când se lasă pradă fricilor și dorințelor stârnite de imaginație, spune Spinoza (pp. 68-72).

Neliniștea religioasă este sursa dezordinilor sufletești, indispoziția confuză a sufletului păcătos, dar și neliniștea vameșului sau a fiului risipitor ca principiu activ ‚‚al unui dinamism spiritual orientat către transcendență’’ (pp. 73-76).

Neliniștea religioasă și metafizică la Augustin este cea a credinciosului pentru care Dumnezeu este ubicuu, dar totuși îi lipsește și-i cere prezența, neliniștea lucrând în om pentru a-și găsi liniștea și pacea întru Dumnezeu, divinul fiind balsamul interior pentru chinul sufletesc. Neliniștea este fermentul prin care sufletul se transformă convertindu-se, transmutându-se (pp. 79-84).

Sufletul iubește, crede în divin, la Pascal, dar spiritul e lipsit de viziunea divinității, el tânjind după această viziune. Neliniștea este în natura umană: omul oscilează mereu între tumult și tihnă, între acțiune, vânzoleală pe de o parte, și liniște, repaus, pe de alta. În repaus omul se simte amenințat de vidul interior, dezvăluindu-se propria nimicnicie și mizerie, așa încât omul caută divertismentul pentru a scăpa de repaus, însă în zbuciumul tumultului vrea din nou repaosul și liniștea. Profunzimea neliniștii în natura umană ne face să recunoaștem prin Pascal angoasa din firea ființei  umane (pp. 85-90).

La Kierkegaard inocența adamică este angoasă, neliniște profundă căci secretul vieții stă ascuns în liniștea paradisiacă. Această angoasă este posibilitatea abisală a spiritului uman: ne este teamă să cădem într-un abis, dar tocmai spiritul cu posibilitățile lui este acest abis. Angoasa este vertijul libertății, ea este captivată de ea însăși, fiind prinsă în propria capcană, încât omul este deopotrivă liber și determinat, inocent și vinovat, fascinat de angoasa sa, atras de ea ca de ochiul șarpelui, fiind azvârlit în realitatea răului  (pp. 93-95).

Neliniștea unei căutări a lui Dumnezeu ce nu se mai înțelege pe sine, culminează în ateismul lui Nietzsche, căutând forța de a renunța la a se opri în fața unei înțelepciuni, unui zeu sau unui bine, spune Jaspers. Dar și pentru Heidegger și pentru Jaspers, Nietzsche nu a spus ultimul cuvânt.

Pentru Heidegger ființa falsificată în decursul filosofiei nu și-a pierdut caracterul său sacru. Poate acest caracter sacru să fie sprijinul în amenințarea omniprezentă pentru mine supus angoasei. Un sprijin autentic, nu o uitare a angoasei în pălăvrăgeala cotidiană sau în curiozitatea superficială. Asumarea, înfruntarea angoasei, deschide calea spre existența autentică printr-o anumită resacralizare a ființei (pp. 99-100, 102-105).

La Sartre omul este condamnat să inventeze omul, angoasa fiind libertatea neliniștindu-se în fața ei înșiși, în măsura în care nu este solicitată sau împiedicată de nimic. Fuga de angoasă nu se poate ignora pe ea însăși fiind un mod de a conștientiza angoasa (pp. 106-107).

Neliniștea poate fi creatoare precum cea a lui Goethe ajungând operă de artă nu numai în creațiile artistice, ci și făcând din personalitatea sa o operă de artă.  Sau Gide neliniștit pentru că nu știe cine va fi, cu o mie de posibilități în el, nevrând să fie doar una dintre ele, ezitând în a alege definitiv, pentru a fixa pentru totdeauna ceea ce este (pp. 115, 118).

În această istorie spusă de un idiot (Shakespeare), cu un imperialism al vieții, cel american devenit între timp consumerist, nu se poate înlătura neliniștea ca fiind ceva eminamente rău. Dar nici bună în sine nu este.

Absența neliniștii este un simptom grav, un suflet fără neliniști este sclerozat. Neliniștea poate fi transformată într-o dispoziție activă, în timp ce angoasa paralizează. Dacă angoasa însă este închisă în ea însăși, neliniștea ne poate hrăni o luciditate curajoasă, temerară.

Neliniștea benefică este cea care ne eliberează de menghina vieții cotidiene cu miile de griji, această neliniște este un principiu de depășire, deschizându-ne spre realitatea adevărată, spre pacea adevărată pe care nici o dictatură, nici un imperialism al vieții nu o poate tulbura (pp. 124, 130-133).

                                                                                                     – scris de Cătălin Spătaru

Sursă: Gabriel Marcel, Omul problematic, trad. de François Bréda și Ștefan Melancu, Biblioteca  Apostrof, Cluj, 1998

surse imagini: scribd.com; goodreads.com; neumann.edu