„Lupul de stepă” de Hermann Hesse sau o căutare neîntreruptă printre miile de suflete ce formează iluzia personalității umane

Omul-lup de stepă în căutarea autenticității, luptând cu formele anchilozate ale vieții la apusul unei epoci

În 1927, când Hesse publică Steppenwolf/Lupul de stepă, Unamuno, Jaspers, Gabriel Marcel publicaseră opere ce aveau să fie incluse în ceea ce se va numi ,,filosofia existenței’’, ,,existențialism’’. În același an, 1927, apăreau ,,Ființă și timp’’ de Heidegger și ,,Jurnalul metafizic’’ al lui  Gabriel Marcel. Căutarea autenticității, o temă a filosofiei existenței, a existențialismului, poate fi urmărită în căutarea de sine a Lupului de stepă. O căutare a autenticității într-o societate la sfârșitul ei, într-o epocă ce părea să se termine, într-o cultură la apusul ei, cum erau concepute în opera lui Oswald Spengler ,,Declinul Occidentului’’, publicată în 1918.

,,Un document de epocă’’, nu capriciul unui individ, ci ,,boala epocii însăși’’, este nevroza generației lui Haller, (auto)numit ,,Lupul de  stepă’’, susține un ,,editor’’ vorbind despre însemnările lui Haller. Editorul, ce l-ar fi cunoscut pe Harry Haller-Lupul de stepă, spune că privirea lupului ar fi ajuns la lipsa de perspectivă, la  limitele spiritualității și ale culturii ,,noastre’’. Privirea solitară a lupului Harry este cea a omului ce se sălbăticește-însingurează pentru a se apăra de traiul turmei, de pierderea în molohul orașului modern.

Sigur noi nu înțelegem prea mult din presiunea orașului-turmă asupra lui Haller, pentru mulți ca noi integrați bine în orașe, mai mult, poftind cu ardoare la ele, ,,simțindu-ne în siguranță’’ în orașe, fiindu-ne de fapt frică de trei vipere și 5 urși de pe 100 de hectare de natură, nu de 1000 de mașini din oraș care bagă lunar oameni în spitale sau în cimitir. Puteți privi primele minute din Metropolis, apărut tot în 1927, uitați-vă la omenirea încolonată către muncă, acționând mașinal, parcă seamănă cu oamenii încolonați către muncă, lagăre, cumpărături, demonstrații impuse sau ,,libere’’, încolonare dedicată distracțiilor sau studiului (sic!), într-o viață mașinală în care omul devine mașina datoare să funcționeze/trăiască.

Haller trăiește între două epoci, el este unul dintre cei mulți care suferă această ruptură, precum a suferit Nietzsche inadecvarea la epoca sa. Haller se folosește și de marca ,,epocii vărsătorului’’, introdusă de contemporanul lui Hesse, Rudolf Steiner, vorbind de o nouă epocă începută odată cu secolul XX. Această trecere între epoci, contribuie la înțelegerea că omul unei epoci nu va socoti o altă epocă ca fiindu-i superioară sau inferioară. Medievalul va socoti stilul de a viețui al secolului XX din epoca modernă, ca fiind ,,atroce, dezgustător și barbar’’. La fel și anticul despre medieval ș.a.m.d. Ce strigător la cerul modernității progresiste să susții că medievalul, omul din care se trage europeanul, ar socoti secolul XX cu modernitatea lui ceva atroce, barbar… În anii ’20 Hesse cunoscuse Primul Război Mondial, ceva din realizările atroce și barbare ale revoluției comuniste din Rusia, atrocitățile coloniștilor europeni în colonii, ale turcilor cu armenii, urmau: Holodomorul, Holocaustul, lagărele germane cu categoriile indezirabile, Gulagul, atrocitățile japonezilor în Asia, bombardamentele nimicitoare precum cel asupra Dresdei, bombele atomice, lagărele comuniste, represiunea din dictaturilor militare precum în Chile, Argentina, Spania sau Coreea de Sud, războaiele locale dintre ,,lumea liberă’’ și cea comunistă, Pol-Pot…iar azi citesc de nenumărate ori cum Evul Mediu și medievalul sunt termenii de comparație negativi pentru ce este rău în epoca noastră ,,evoluată’’, mai mare râsul de atâta incultură!

Ar râde și Haller, ce scrie ,,numai pentru nebuni’’ nu pentru oamenii ,,buni’’, ,,evoluați’’ și ,,progresiști’’ din lumea noastră. Harry este un ,,nebun’’ ce face exerciții de respirație, de gândire, de contemplare. El este un ne-bun pentru că mulțumirea oamenilor cu viețile lor este ceva grețos și urât, pentru că disprețuiește ordinea obtuză, prosperă a mediocrității dominatoare, sănătatea, liniștea, optimismul cocoloșit a ce este socotit normal, al căii de mijloc, având câteodată cheful nebun de a distruge un magazin universal sau o catedrală, să smulgă peruca vreunui idol al zilei, de a rupe gâtul unor reprezentanți ai ordinii mondiale.

Anticipând filosofia absurdului construită de ,,existențialistul’’ Camus, Haller vorbește de o viață unde domnesc dezordinea și neorânduiala lucrurilor din locuirea omului, cărți împrăștiate, manuscrise și sticle de vin aruncate, o oglindă bună pentru chinul omului de a da sens ,,absurdei vieți omenești’’. Ca și Knulp, Harry Haller este un călător, ce nu are o locuință proprie, cum vor toți ,,nembrii’’ turmei încolonate în ordinea burgheză. Rupându-se de ordinea lucrurilor exterioare pentru a nu deveni dependent de ea și pentru a nu cade pradă iluziei că există un sens în lume, Harry se rupe și de iluziile culturii: nu mai cade sub vraja bucuriilor provocate de cărțile ,,moderne’’, de teatru, de cinematografie, de socializare, de prelegerile cunoscătorilor, de distracții.

Lupul Haller prin exercițiile sale spirituale are ceasuri de bucurie, de extaz și de înălțare, pe care oamenii le cunosc prin intermediul cărților, nu în viața lor reală ca Harry cel ,,nebun’’. În calea sa către o viață autentică, Lupul-om ajunge după distanțarea și detașarea de nimicurile, de iluziile lumii civilizate și cultivate la confruntarea cu sine. Lupta cu forma prin care ne concepem este cea mai grea și sursă de multe iluzii subtile. Nu trebuie să credem că Harry este complet rupt de cultură, de tradiție, că este un nihilist total: el preia ceva din disprețul epocii lui la adresa jazz-ului, el glorifică trecutul muzicii adevărate a lui Bach sau Mozart, are o legătură puternică cu scriitori ai trecutului precum Lessing, Jacobi, Novalis, Goethe, Nietzsche…

Lupul de stepă are o natură umano-lupească, culturală și naturală, cultivată și sălbatică. Prin firea sălbatică luptă cu orice formă îngrăditoare, limitativă, coercitivă, însușită, asimilată din civilizația turmei și cultura aristocratică. ,,În beția oarbă a destinului de lup’’ orice formă este dizolvată. A fi lup este ca dionisiacul lui Nietzsche din ,,Nașterea tragediei’’ ce dizolvă orice formă apolinică, ca ,,pasiunea nopții’’ la Jaspers, ce luptă cu ,,legea zilei’’, ca lupta cu forma la Gombrowicz în Ferdydurke (nume ce nu înseamnă nimic, fiind creat ca luptă contra formei ce se anchilozează pe orice conținut). Lupul de stepă seamănă cu artistul ce pare să aibă două ființe, două suflete. Dar el construiește pur și simplu o mitologie despre el, simplificându-se, mistificându-se.

Omul nu este o unitate decât trupește, dar în interior niciodată. Harry nu știe ce este așa cum nici oamenii epocii lui nu știu ce sunt decât prin preluarea unor idealuri, idei, credințe din timpul lor și din trecut. Unitatea omului însoțește acel ,,om mediocru al convenției burgheze’’. Când Haller se concepe dual ca om și lup, el păstrează unitatea în fiecare parte a dualității. Dar lupul nu este unitar, lupul are două sau mai multe suflete în pieptul său de lup. La fel și omul ce nu este unitar în sufletul său. În timp ce în cultura indiană s-a încercat dezvăluirea iluziei unității personalității umane, în Occident s-a consolidat această unitate iluzorie. Harry se confruntă cu această teribilă iluzie apărută în multiple forme sau imagini. Dar această multiplicare din spatele omului și lupului nu este suficientă, limitarea formei amenință în continuare, pentru că va exista tendința ca toate să fie cunoscute și divizate prin aceste categorii. În timp ce omul-lup are nevoie de multiplicitate pentru a cunoaște toate. Pentru a cunoaște universul, pentru îndumnezeire, pentru a suprima forma individualizării cu care cultura și epoca în care trăim ne îngrădește, atunci multiplicitatea, ce rupe iluzoria unitate a mediocrului, burghezului, fanaticului etc., este necesară. Într-adevăr această cale nu este pentru cei buni uniți în normalitate, ci pentru ne-buni.

Harry este unul dintre cei mulți ce reprezintă forța vitală a burgheziei pentru că ei stau în tensiune cu limitele vieții burgheze. Sălbăticia lupilor de stepă, firea lor puternică, călită prin suferințe, dă vigoare burgheziei formată din indivizi cu slab impuls vital, fricoși, ușor de guvernat prin votul majoritar. Mulți lupi de stepă rămân prinși în lumea burgheză, bucurându-se de un succes în lumea ei, salvându-se prin umor, ca drum al distanțării față de starea lucrurilor. Doar puțini lupi de stepă reușesc cu adevărat eliberarea și găsirea căii spre absolut.

Căutarea de sine a lupului este una neînțeleasă și pentru că știința se ocupă cu ,,mecanismul fenomenelor vieții’’ unui om ,,mașinal’’, lipsind o psihologie sau antropologie care să le înțeleagă. Însă orice știință țintește, în ciuda multiplicității specializărilor, către o unitate. Lupul de stepă are mii de flori în sufletul său, ele depășesc orice unitate a științei și orice culegător. Florile sunt doar pentru grădinarul cunoscător, ce învață că fiecare floare este unică și multiplă în ea însăși, cu o frumusețe și o viață ce depășesc orice formă, orice conținut cunoscut.  

scris de Cătălin Spătaru    

sursă: Hermann Hesse, Lupul de stepă, Trad. George Guțu, Editura Adevărul Holding, București, 2011, pp. 11, 20, 24-25, 27, 29-30, 33, 39-41, 46-49, 53, 58, 60-62, 65-66, 68,

Omul-lup este oscilația neîntreruptă a sufletelor ce-l compun, o infinitate de suflete care pendulează între potențialitățile indefinite ale individualității ce se află în căutarea personalității, însă nu personalitatea-umană așa cum este ea înțeleasă astăzi de psihologia medicalizată care crede că individualitatea poate precede imutabilul, ci personalitatea ca determinare a lui Ātman, a Sinelui ce nu poate fi individualizat, care se contopește cu Brahman la fel cum se contopesc picăturile de ploaie cu apele mărilor. Omul-lup este căutarea nesfârșită, încercarea de (re)găsire, jocul (līlā) de-a v-ați ascunselea, precum întreaga existență – o piesă de teatru în care fiecare dintre noi este actor și regizor deopotrivă, la fel ca în Teatrul Magic unde omul-lup se poate observa pentru prima dată sub aspectul naturii sale duale, (aparent?) contradictorii, un Teatru Magic unde viața este posibilă într-o infinitate de forme, de modalități de a fi(ința).

Intrarea în Teatrul Magic necesită renunțarea la propria „personalitate”, mai precis la iluzia unei identități (proprii și unitare), renunțare ce este echivalentă cu suicidul, cu moartea ce ne obligă să râdem de noi înșine, de existența noastră, căci umorul eliberează și face posibilă transformarea. Este nevoie să murim de mai multe ori pe parcursul unei vieți, unui an, unei luni, unei zile, pentru a fi liberi în căutările noastre, pentru a rămâne vii în mediocritatea unei societăți în care puntea îngustă și periculoasă dintre Natură și Spirit (omul) este redusă la un compromis, la o convenție burgheză care maschează superficialitatea vieții și împiedică realizarea pustietății ei. Societatea a devenit scop, omul a devenit mijloc, instrument lipsit de voință proprie, mecanicizat și obsedat de descoperirea „mecanismelor” sufletului și ale Naturii, văzând peste tot mecanisme, fiind înconjurat de mașinării ce-l fac să uite de sine (cu S mare?).

Oamenii ar trebui să-și fie reciproc oglinzi (…), dar huhurezii ca tine (…) nu mai sunt în stare nici să vadă, nici să citească în ochii altor oameni (…).”, îl ceartă Hermina pe Harry, ori poate că incapacitatea este întocmai efectul compromisului, al mecanicizării. Dar omul-mașină și mașina-om ne oglindesc propria goliciune, vidul existențial, sufletul materializat și lipsit de substanță, iluzia unui întreg produsă de unitatea corporală, unitate ce ascunde în fapt nenumăratele măști ale lui Brahman, măști ce capătă aspectul figurilor umane, jocul neîntrerupt al iluziei (māyā) ce se oglindește (și) în viața lupului de stepă, în persoanele pe care acesta le întâlnește și care ascund părți ale unității in(de)finite ce nu poate fi particularizată, așa cum greșesc eu încercând s-o formulez…

Însă dramatismul vieții s-a pierdut, mitul a devenit sursă de profit prin producții cinematografice grotești precum cea la care asistă lupul de stepă înaintea balului mascat de la Globus, care-i înfățișează pe Moise și pe israeliți în drumul lor prin deșert, ajunși la poalele Muntelui Sinai unde Moise primește cele Zece Porunci – revelație divină printre spectatorii ce-și consumă liniștiți sandviciurile și care probabil nu se gândeau că post-modernitatea va avea și un om-sandivci, un fel de balansare între compromisul burgheziei și consumerismul capitalismului, tipul de metamorfozare prin care una dintre infinitele fețe ale lui Brahman își oferă trupul spre a face reclamă marilor corporații care ne hrănesc și ne protejează.

Lupul de stepă se află și el într-un deșert, căci totul este deșertăciune cum spune Ecleziastul, iar viața lui Harry este și ea deșertăciune, în așteptarea unui bal mascat la care se prezintă fără mască…și până la urmă ce sens ar fi avut o altă mască, de vreme ce sufletul poartă mii de măști? Ori mai degrabă masca figurii noastre conține mii de suflete, așa cum are să arate și Hermina costumată în Hermann, poate și Hesse costumat în Harry, Hermina sau Hermann, ori fiecare dintre noi costumați în ceea ce credem și în ceea ce (nu) știm că suntem, urmând poate să aflăm într-o unio mystica produsă de ritmurile muzicii și de mișcările repetate ale dansului, renunțând la iluzia personalității noastre, la dorințele, temerile, pasiunile, grijile, nevoile, valorile, idealurile noastre, poate într-o altă iluzie, într-un alt joc, într-o altă piesă de teatru, într-o lume în care vom fi tot ceea ce am urât sau poate într-o lume în care ura nu există, nici violența, nici războiul, ori poate într-o lume în care doar agresivitatea și distrugerea contează, poate în nimic, poate în tot, poate…

Text scris de Radu Mihai.

Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Herman Hesse, „Lupul de stepă”, trad. George Guțu, editura RAO, București, 2015

Sursă foto reprezentativă: duitseliteratuur.nl/wp-content/uploads/2021/01/Lesmateriaal-Steppenwolf.pdf
Sursă foto #1: wikipedia.org
Sursă foto #2: auralcrave.com
Sursă foto #3: bawue.museum-digital.de/object/57812
Sursă foto #4: ausstellungen.deutsche-digitale-bibliothek.de/steppenwolf/


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.