Crimele colective nu s-au produs pe muzica marșurilor funebre fiindcă muzicile războinice sunt muzici ce susțin forța și speranța. Muzica războinică îmbătând delirul optimismului trăit de Robespierre, Hitler sau Stalin. Când Goethe înclină să tolereze nedreptatea măruntă ca preț pentru ordine de teama marii nedreptății și dezordinii, de fapt este vorba de o căutare răbdătoare a echilibrului între ce este dezirabil și ce este posibil. El urmează ruga înțeleptului către zeu: să îmbunătățească ce poate fi îmbunătățit, să îndure ce nu poate fi îmbunătățit și să știe a distinge între cele două. După ani de guvernare, Marcus Aurelius își spune: ,,uită de Republica lui Platon, nu mai visa la ea’’.
Idealurile la care visează revoluționarul ce lichidează comorile trecutului, ce este durabil în timp, așa cum a făcut Revoluția culturală din China, care a lichidat și binele și răul, îl fac pe om să devină conservator. Pe de altă parte, materialismul societății de consum nu aduce decât bunuri tangibile, sațietate și plictis. Între măgarii consumeriști și lupii revoluționari, rămâne o minoritate căutând înțelepciunea perenă din religie și din filosofie.
Domnia mecanicii din modernitate a distrus idolii dar a ajuns la rezultatul ei: bunuri de consum, a căror lipsă creează revoltă, iar abundența sațietatea și neantul lor distrugător. Civilizația mecanica a construit doar o rețea de proteze, conservatorul vrea să refacă viața salvând ce este imuabil în om, natura sa creată și elecțiunea sa supranaturală. Revoluția conservatoare este o continuă mișcare de reîntoarcere la izvoarele nesecate, nemailăsându-ne înșelați de băuturile artificiale ale revoluționarilor moderni și ale consumului materialist.
Dumnezeu
Conștiința religioasă parcurge etapa ateismului văzându-l pe Dumnezeu ca proiecție a minții umane, de la Xenophanes din Colophon până la Feuerbach și Nietzsche, fiind descrisă aceasta antropomorfizare a divinului. Dar în acea parte ce-l respinge pe Dumnezeu, conștiința religioasă regăsește imaginea lui Dumnezeu dincolo de toate imaginile și cugetările. În singurătatea sufletului său redescoperă partea divină din el trecând de la antropomorfismul lui Dumnezeu la teomorfismul omului. Mă pot îndoi de un Dumnezeu pe care l-am creat după chipul meu, dar nu mă pot îndoi de mine ca imagine a divinității, nici de Dumnezeu însuși. A-l adora pe Dumnezeu unde nu există schimburi interioare adică o prietenie cu Dumnezeu, este o idolatrie pentru că adorația este expresia unei dorințe sau unei temeri și ea este doar într-un singur sens.
Dumnezeu este pretutindeni însă tocmai din acest motiv nu trebuie văzut izolat într-un fenomen aparte, nu trebuie pus pretutindeni în fenomene conform dorințelor și preferințelor noastre (ex: moartea unui dușman al bisericii, recolta slabă a unui adversar etc.). A-l vedea pe Dumnezeu undeva înseamnă o ruptură de ansamblul misterios pe care nu-l înțeleg. Eroismul sufletului, ce speră contra oricărei lipse de speranțe, vede în vid și inexistență prezența lui Dumnezeu, eroismul spiritului își asumă luciditatea disperării de a nu vedea în univers vreo prezență divină, ci doar absența ei. La maximum aceste două atitudini pot ajunge la o unitate ireversibilă.
Este imposibil de evitat banalitatea, monotonia, bâlbâiala de evidențe și de absurdități pe plan verbal și conceptual când se vorbește despre Dumnezeu (Dumnezeu e lumină, este dincolo de lumină și întuneric, de afirmație și negație etc.). Dar trăirea trecerii de la evidențele despre divin la absurditățile despre el sunt exaltante ca în fața unei revelații imposibile pentru uman dar posibile trecând înspre divin. Dacă Dumnezeu este, toate evenimentele pot fi drumuri către el, dacă nu există, atunci totul este zadarnic, conform primei ipoteze totul poate fi salvat, după a doua ipoteză nimic nu poate fi pierdut fiindcă nu există nimic. Omul fiind doar un hazard al evoluției, el nu poate constata decât propriul nonsens și neantul a toate. Dar dacă gândirea umană este condamnată ca fiind plină de iluzii și ea însăși o iluzie, în numele cărui adevăr este condamnată ca fiind o iluzie sau un accident?
Credința
Credincioșii preferă să se închine unui Dumnezeu crud și atotputernic decât să fie fidel unui Dumnezeu care din iubire s-a golit pe sine de puterea Sa. Fidelitatea credinciosului încercată de dezamăgirea că Dumnezeu este neputincios, că tace, că este mut, că poate nu există. Credincioșii sunt niște câini servili înclinându-se din slăbiciune în fața Stăpânului divin. Necredincioșii sunt niște potăi lătrătoare ce sfidează divinul tot din slăbiciune, ambele atitudini fiind la un nivel de jos al umanului.
,,Credincioșii’’ corup divinul punând etichete divine pe pasiunile lor terestre, Dumnezeu nemaifiind lumină transfiguratoare, ci mască și deghizament. Mitul lui Isis, zeița pe care dacă o contemplăm fără văluri murim, este un adevăr ce-l înțelegem prea târziu după ce vălurile sunt date la o parte de înțelepciune iar privirile minții obișnuite cu clarobscurul sunt orbite. De aceea este mai multă religie veritabilă în idolatria ce-l îmbrățișează pe Dumnezeu în văluri. Norii nu trebuie împrăștiați, ei proporționează lumina și cruzimea ei orbitoare pe măsura ochilor și minților noastre slabe.
Ateismul gânditorilor și sfinților
Trebuie să te faci avocat al diavolului pentru a fi un martor veritabil al lui Dumnezeu adică pentru a lumina ce nu este din acțiunea diavolului în sens de prinț al lumii acesteia, de manipulator al sufletului, pentru a reduce infinitul la ceea ce este fapt în lumea noastră: un infinitezimal.
Noaptea simțurilor, noaptea spiritului este negarea și disperarea ce merge mult mai departe decât negarea și disperarea obișnuiților increduli. Credinciosul și necredinciosul se completează în grija față de sămânța divină din om: primul udă și seamănă, celălalt plivește și curăță. Credinciosul și ateul pot coexista în om, iar sfinții au trăit ateismul în creșterea arborelui adevăratei vieți din ei.
Rațiunea
Rațiunea avea ca misiune sa purifice credința de idoli, de a elimina falsul mister, dar a devenit ea însăși un idol sângeros întrecând în voracitate idolii religiilor. Clanurile raționaliste de la Revoluția franceză la cea rusă au reluat la o scara mai mare sacrificiile umane. Cum sacrul nu a putut fi total disociat de sacrificiu fiindcă divinul nu ar putea pătrunde în om fără a strivi o parte din el, la fel, rațiunea se numără printre zeii urmați de mari cortegii de sacrificii oarbe. Rațiunea ucigătoare de idoli, de zei însângerați, lasă aceeași moștenire însângerată ca și idolii falși. Menirea rațiunii este să alunge idolii credinței fără a cădea în aroganta autoelogiere, fără a lua locul credinței devenind cel mai nebun și vorace idol: administrarea lagărelor, temnițelor, azilelor psihiatrice unde au fost aduse sacrificii în cinstea marilor proiecte de transformare a lumii omului.
Spirit, rațiune și viață
Există tendința în om de a se dedica acțiunii, vieții active, fără a lua în seamă spiritul, dar nu există viață umană fără rațiunea de a trăi, așa cum nu există acțiune fără sens sau scop, astfel acțiunile umane sunt forțate să intre într-o rețea de semnificații, obiceiuri, idealuri, țesută deja de spiritul uman. Așa încât cine vrea doar acțiune și viață fără gândire și rațiune, acesta este condamnat să trăiască după gândirea altora în rutina unui conformism spiritual fără riscul spiritului și vieții creatoare.
Rațiunea ne arată neantul a toate, dar nu pune nimic în loc, nu este cea mai mare zădărnicie, ea, rațiunea, când spune că totul este zadarnic? Este ca o rază de moarte, ce spulberă toate cu neantul din ea, ce-l proiectează asupra lucrurilor. Sărutul unor buze pare mai real, știu că este și sărutul un neant, dar un neant voalat. Un neant voalat față de un neant gol pe care ni-l oferă rațiunea. Este întâlnirea dintre viață și spirit, din tensiunea lor țâșnesc cuvintele lui Nietzsche care ne spun că valoarea lucrurilor provin din falsitatea lor și că ,,ne vom ruga măștii ca ultimului nostru Dumnezeu’’.
Materialismul
Vine dintr-un protest profund al spiritului față de idolatrie, dintr-un respect față de spirit. Capriciile zeilor, sacrificiile și rugile nu sunt satisfăcătoare pentru spiritele unui Epicur sau Lucrețiu. Materia este un Dumnezeu-lege stabil față de zeii-idoli instabili, iviți din haos (Hesiod). Armonia și continuitatea lumii materiale sunt chipul Dumnezeului-lege, materia fiind scăparea de zeii-tirani inventați de teama și de ignoranța oamenilor.
Înțeleptul
Chiar învinsă dinainte, viața înțeleptului este o sfidare la adresa haosului și hazardului, chiar dacă justiția și iubirea lipsesc din ordinea lucrurilor și a universului măcar să nu lipsească din mine, viața înțeleptului găsind sprijin doar în sine. Acolo, în sine, unde vrea să fie Dumnezeu, chiar dacă nu știe sigur ce este, acolo Marcus Aurelius își spunea să nu se dea pe mâna hazardului chiar dacă totul este dominat de el, să urmeze legea zeilor chiar dacă zeii nu există. Pare că înțelepciunea unui Platon sau Marcus Aurelius să-l trădeze mai puțin pe Dumnezeu prin aspirația către o cuprindere și înțelegere universală decât elanurile delirante, extazele de amant împlinit, anatemele de amant dezamăgit produse de cel care iubește divinitatea: Thibon nu vrea să regăsească în veșnicie acea afectivitate încinsă ce i-a ars viața pământească.
Sentimentalismul, iubirea-pasiune par să exprime superficial misterul divin al iubirii printr-o exprimare îngustă și frenetică. Dar cel care are o pasiune ce-l devorează este mai bine să nu cunoască înțelepciunea. Înțelepciunea îi va spune că toate chinurile îi sunt zadarnice, înțelepciunea ne privează de luarea în serios a tragediei personale, de a ne crede aleșii nefericirii, de a face ca romanticii să se rotească totul în jurul nefericirii noastre. Focul pasiunii ne va mistui cu furie viața, dar ironia înțeleptului ne va dezvălui calitatea inferioară a combustibilului ce ține aprins incendiul.
Tehnica rugăciunii către zeii fabricați
Thibon este neîncrezător față de tehnicile de rugăciune ce seamănă cu instrucțiunile de folosire a unei mașini, rugăciuni tehnicizate adresate unor zei fabricați, întorcându-se mereu la viața interioară nesubordonată vieții mașinale. Un om îi mărturisește lui Thibon că nu știe să se roage, de fapt mărturisirea lui este cea mai veridică rugăciune, în care omul conștient de neputința de a-i vorbi Dumnezeului necunoscut îl lasă pe Dumnezeu să se tânguiască în el după Dumnezeu, în acea sămânță divină din interiorul fiecăruia ce-și caută originea.
Resemnare, revoltă, contemplație
Cel resemnat prelungește și susține prin inerția sa tirania actuală. Cel revoltat pregătește tirania de mâine. Contemplatorul privește cu dragoste și neputință acestea, aspirând către stele, el știe că infinitul se retrage din fața celui care vrea să-l cucerească, infinitul se dăruiește contemplatorului care-l privește fără să înainteze precum rugăciunii din trupul nemișcat.
Solitudinea inevitabilă
,,Suntem întotdeauna singuri când suntem noi înșine’’. Nu sufletul sau spiritul unesc, ci materia, curenții anonimi din grupuri, instinctele animale, presiunile grupului…pentru că sufletul este imaginea și sămânța divină el rămâne impenetrabil ca însuși Dumnezeu din care este, solitudinea îi este inevitabilă. Așa avem de ales între solitudinea autentică și vulgaritatea celorlalți, așa are sens spusa lui Nietzsche: ,,orice comuniune înjosește’’. Dar solitudinea nu trebuie absolutizată fiindcă ea stă în pereche cu comuniunea, așa cum nici un alt membru al unor perechi nu trebuie absolutizat (viață-moarte, bucurie-durere etc.).
Virtuți, moraliști, vicii și adevăruri exhibiționiste
Moraliștii denunță păcatele dar nu răul substanțial, difuz, incurabil, stând în consimțământul la mediocritate și religia confortului interior, condiție de batracian complăcându-se în apă sterilizată de păcate sau sfințită cu virtuți, paravane ce feresc de adierea spiritului. Virtuțile practicate fără iubire sunt vicii, sunt un ,,bine rău dobândit’’, născute prin antrenament provenit dintr-un conformism, virtuți și suficiente și mărginite ale oamenilor cumsecade și multor bigoți moral, ele sunt sterile ca niște hibrizi de ,,bine rău’’. Între ascetism și dezmăț este o legătură ca de rudenie: ambele secătuiesc spiritul în performanțe trupești. A spune totul, este ceva ce caracterizează epoca noastră, este de fapt o infinită ipocrizie depășind păstrarea secretului, un exhibiționism ce aruncă în aer adevăruri secrete, tot atâtea minciuni.
Omul fardat cu falsă libertate
Este o eroare să consideri omul ca fiind liber pe plan psihologic, astfel ajungem să-i acuzăm pe oameni și să-i facem vinovați deși ei nu sunt nici liberi, nici vinovați, neavând înțelegerea că ei sunt doar niște bolnavi fără libertate interioară și trebuie ajutați ca atare.
Thibon despre el însuși:
,,priveam cum defilează această turmă mizerabilă care merge spre abator visând pășuni. Știu acum că și eu fac parte din ea. Încă mă mai joc de-a omul și de-a iubirea, și respect…regulile jocului, dar nu mai pot să cred că acest joc are vreun sens. Toaste evenimentele sunt pentru mine visuri, toate corpurile umbre, toate sufletele flăcărui. Încă nu m-am trezit, dar știu că visez’’.
,,Lemnul mustind de sevă degajă mai mult fum decât foc, lemnul mort nu aruncă decât flăcări și lumină. Numai morții știu să iubească: aflu aceasta pe măsură ce moartea pătrunde în mine’’.
,,Cu cât văd mai mult desfășurându-mi-se prin față jocurile trucate ale puterii, cu atât mă felicit mai mult pentru faptul că mi-am dedicat existența cunoașterii și iubirii. Știu bine că și aceasta este o minciună, căci știința mea este numai ignoranță iar iubirea mea numai idolatrie, dar există, în aceste minciuni, un ghimpe care-mi provoacă durere-și acest ghimpe este adevărul’’.
Mult prea lucid ca să ceară ajutor semenilor, prea slab și laș ca să renunțe la ajutorul celorlalți, Thibon se compară cu un cerșetor ce nu poate să nu ceară de pomană, deși știe că va primi oricum bani falși.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Gustave Thibon, Ignoranța înstelată, trad. Ion și Maria Nastasia, Humanitas, București, 2003, pp. 15-18, 22-23, 26-29, 30-31, 33-42, 47-50, 52-53, 56, 58, 60-63, 66-67, 69, 73-74, 76-77
surse imagini: proprie, leslibraires.fr
