Despre cum Partidul Comunist German (KPD) a sprijinit venirea la putere a lui Hitler și a NSDAP-ului

,,Bolșevismul a dat naștere fascismului, care este un bolșevism pe dos’’ scrie Romain Rolland în 1926, Rolland fiind scriitor laureat al Premiului Nobel și mare admirator al comunismului, al URSS, el fiind pătruns de o mare bucurie odată cu ,,revelația socialismului’’. Rolland scrie că URSS nu este cea mai bună oponentă a fascismului, fiindcă fascismul i-a preluat  ideea, metodele și poate chiar ,,esența’’ sa. Despre înrudirea și confundarea din epocă a fascismului cu bolșevismul, a scris și Ernst Nolte.

Socialistul Filippo Turati spune în 1928 la Congresul Internaționalei socialiste și muncitorești, că bolșevismul și fascismul își conferă unul celuilalt drept la existență, îndemnând socialiștii să evite cele două extreme.

Dos Passos, simpatizant al comuniștilor, spune despre Stalin că este profet al fascismului, ce prin propagandă se erijează în luptător antifascist.  

Zinoviev, unul dintre liderii Revoluției din Octombrie, vorbește tocmai despre un astfel de socialism, despre social-democrația adaptată democrației burgheze, numind-o ,,social-fascism’’: fasciștii fiind mâna dreaptă a burgheziei iar social-democrații mâna stângă. Pentru a învinge mâna stângă a burgheziei ce conduce în Republica de la Weimar, după căderea Imperiului German, o alianță cu național-socialiștii nu este exclusă. Folosind dialectica marxistă, contradicțiile politice din burghezia capitalistă trebuiau accentuate, sprijinind  o mână contra celeilalte până când se slăbeau, se distrugeau, deschizând calea comunismului victorios.

Fragila democrație germană interbelică are astfel doi adversari: comuniștii, pentru care ea este o democrație fascistă, și național-socialiștii, pentru care ea este o democrație condusă de comuniști, așa cum erau etichetați social-democrații de către național-socialiști.

Dincolo de propaganda comunistă și socialistă ce a prezentat mișcările comuniste în avangarda luptei antifasciste, sunt trecute sub tăcere colaborările comuniștilor cu adversarii fasciști, conlucrând împotriva dușmanului comun: democrația parlamentară din lumea capitalistă. Așa a conlucrat, sub oblăduirea Moscovei, Partidul Comunist German (KPD) cu Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP): KPD contribuind la dobândirea puterii de Hitler și de NSDAP-ul condus de el.

În 1930, deputata comunistă, Maria Reese, susține că Partidul Național-Socialist are sarcina de a dizolva acele grupări, ce încă nu au intrat în armata revoluționară, pentru că partidul lui Hitler a făcut mulți oameni să nu mai creadă în sistemul capitalist, iar acești oameni nu vor intra în Partidul Social-Democrat ce conducea atunci Germania, ci în rândurile comuniștilor germani. Astfel în iarna lui 1930-1931, 5000 de membri ai unei organizații naziste intrau în KPD. Așa se creează o iluzie că decepționații de național-socialism vor îmbrățișa marxism-leninismul comuniștilor germani.

Locotenentul Scheringer, erou național-socialist, înscris la comuniști, scrie că germanii vor fi liberi după prăbușirea capitalismului. Pentru a-i atrage pe naționaliști, comuniștii folosesc calea naționalistă pentru cucerirea poporului. După ce comuniștii inițial se opun susținerii unui referendum organizat de național-socialiști, pentru a-i înlătura de la putere pe social-democrați, ei se supun ordinului venind de la Stalin și susțin referendumul. Drapelele comuniste și naziste flutură împreună la secțiile de votare. Referendumul și o moțiune de cenzură susținute de comuniști și de național-socialiști  sunt fără succes.

Dar succesul vine  în 1932. Colaborarea este fructuoasă pentru național-socialiști. Hitler câștigă 30% din voturi la prezidențiale, iar în turul doi primește 700.000 de voturi de la candidatul comunist, Thälmann. În alegerile din iulie 1932, național-socialiștii  au 230 de deputați, comuniștii 89. Cu ajutorul unei moțiuni depuse de comuniști, naziștii votează dizolvarea Camerei și noi alegeri în noiembrie. Democrația era în criză, iar cele două forțe își unesc forțele pentru a o doborî.  Alegerile sunt sub presiunea grevei susținute de comuniști și de naziști, tineretul comunist și hitlerist colaborând la susținerea grevei.

Thälmann, candidatul comunist la prezidențiale, spune că a înfrânt monopolul reformiștilor (social-democrați), făcând front comun cu ,,proletarii’’ național-socialiști. Colaborarea impusă de Moscova nu acoperă înfruntările dintre cele două ,,proletariate’’: 103 comuniști morți, 79 naziști. În martie 1933, când Hitler iese victorios, iar comuniștii câștigă aproape 5 milioane de voturi, Pravda titrează: ,,o imensă victorie politică pentru KPD’’. Victoria nazismului nu este un eșec conform L’Humanite, ziar comunist, pentru că proletariatul este eliberat de iluziile democrației, ale social-democrației și se accelerează mersul Germaniei spre marea revoluție proletară.

Colaborarea dintre național-socialiști și comuniști nu este ceva nou în epocă. În 1923, odată cu afirmarea naționalismului german contra ocupației franceze, se organizează întâlniri comune între organizațiile comuniste și național-socialiste. La aceste întâlniri se vorbește despre alianțe contra democrației și pentru distrugerea capitalismului. În săptămânile de alianță roș-brună mor sute de militanți comuniști și naziști, alianța fiind denunțată de național-socialiști, ce-i acuză pe comuniști că vor să antreneze mișcarea sub stăpânirea bolșevismului evreu.

Cele două mișcări nu se unesc conjunctural, ci din cauza afinităților. La origine, național-socialismul este o mișcare a țăranilor, muncitorilor, micilor burghezi, marginalizaților de capitalism încât caracterizarea de ,,proletariat’’ nu era departe de adevăr. Programul partidului din 1920 era predominant de stânga: participarea muncitorilor la profitul întreprinderii, pensionare avantajoasă, naționalizarea marilor întreprinderi. Național-socialiștii aveau în comun cu comuniștii  ura față de democrația liberală cu libertățile ei. De asemenea, burghezia era considerată vinovata pentru relele din societatea modernă, discursul fiind impregnat de eliberări de sub jugul dominației străine, al capitalismului, pieței mondiale etc., discurs asemănător Internaționalei comuniste. Hitler vrând să construiască o comunitate populară, solidară și fraternă, amintind de societatea egalitară a lui Marx.

Afinitățile comunism-național-socialism au stat la baza următoarelor colaborări. Celebra incendiere a Reichstagului a fost făcută și pusă în scenă având în fundal colaborarea regimurilor din Germania nazistă și Rusia comunistă. Jean Valtin, Ruth Fischer, doi comuniști, denunțând negocierile secrete dintre reprezentanții celor două regimuri. Acuzații comuniști sunt achitați, se fac schimburi cu germani arestați de Stalin, dar mai important, vinovat de eșecul în acuzarea comuniștilor pentru incendiere este SA condus de Röhm, de care Hitler va scăpa în Noaptea cuțitelor lungi.

Un act oficial, ce nu a apărut din neant, ci având la bază afinitățile și colaborările roșu-brune este cunoscutul Pact germano-sovietic din august 1939, pe care Stalin îl explică, conform notelor lui Gheorghi Dimitrov, aflat în vizită la Kremlin. Activistul comunist Gheorghi Dimitrov, membru de marcă al mișcării comuniste,  fusese eliberat de un tribunal nazist în 1933, după ce fusese acuzat de implicare în incendierea Reichstagului. Dimitrov beneficiază în cadrul procesului de mărturia lui Andre Malraux, scriitor folosit de URSS, pentru a susține cauza comunismului. 

Dimitrov notează vorbele mărețului Stalin: războiul început în 1939 se duce între țările capitaliste, care se vor slăbi reciproc. Nu ar fi rău dacă țările bogate ar fi zdruncinate de Germania, Hitler, fără să vrea, zdruncinând sistemul capitalist. Comuniștii din toate țările trebuie să se opună guvernelor și războiului. Polonia este un stat fascist care apasă jugul asupra ucrainienilor, bielorușilor etc. Dacă Polonia este distrusă va fi un stat fascist mai puțin și apare eventualitatea răspândirii sistemului socialist, Stalin anticipând ce se va întâmpla după război.

Epurarea făcută de Stalin, conform sloganului: ,,partidul este mai puternic epurându-se’’, nu a iertat nici Partidul Comunist German. Stalin a lichidat 60 de cadre din KPD, iar Hitler 80. Epurarea este menită a ascunde colaborarea cu național-socialiștii, dar și eroarea de a sprijini venirea partidului lui Hitler la putere, sprijin acordat sub directiva Moscovei. Hugo Eberlein, fondator al KPD și membru al Comintern, fuge în URSS din cauza represiunii naziste. El este arestat în 1937, reținut până în 1938, torturat 10 zile, cerându-i-se să recunoască că este spion și troțkist. Este condamnat la 15 ani închisoare în Gulag. În 1941 avea să fie împușcat.

Dincolo de propaganda și de istoria scrisă de istoricii influențați de ideologii și de naționalisme, în care comunismul apare ca total opus național-socialismului, evenimentele istorice, opiniile și mărturiile politicienilor de atunci, ideile din programele partidelor dar și ale criticilor, nu pot fi ignorate într-o înțelegere amplă a trecutului și prezentului unde eticheta comunist, socialist, naționalist, nazist, fascist sunt folosite superficial și după interes propagandistic. Profesorul de la Princeton, Jan-Werner Müller, în cartea sa despre populism, spune că socialismul nu trebuie să fie înțeles luând în considerare național-socialismul, profesorul făcând apel la aproape toți istoricii și politologii care au vorbit despre socialism (p. 41). Adică un sofism cu apel la autoritate plus un alt sofism cu apel la un grup numeros, excepțiile nu se iau în calcul, firește. Când ai un scaun cald într-o universitate și într-o știință influențată de stânga guralivă, este mai bine să urmezi trendul și nu excepțiile, uitând că acum peste un secol și bolșevicii erau o excepție, apoi au ajuns să scrie istoria, inclusiv istoriile și teoriile istoricilor, politologilor, care cred că spun adevărul și sunt plini de probitate științifică.

scris de Cătălin Spătaru

Sursă:

Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului: încercare de investigare istorică, Vol. 3: Complicii, trad. Wilhelm Tauwinkl, Editura Humanitas, București, 2020, pp. 76, 81, 84, 92, 94-97, 106-108, 165-167, 179-181, 426-427, 444, 447.