Marxistul Adorno printre aspectele ,,noului radicalism de dreapta’’

În 1967, după zeci de ani de colectivizări în Europa și în Asia, cu un număr abia aproximat de morți, cu țărani urmăriți, bătuți, închiși, cu distrugerea organizării satului vechi pentru a face ,,noul om’’, marele filosof (neo)marxist Adorno spune: ,,atâta timp cât nu se ajunge cu adevărat la o colectivizare făcută în chip rațional și cu simț de răspundere’’, problema va fi negestionată în continuare, doar o soluție radicală o poate rezolva, nu una cu subvenții, artificială, și care ,,nu este ea însăși, în sine, problematică’’. Să înțelegem că după marxistul Adorno colectivizarea socialistă a fost făcută irațional de statele socialiste și că nu soluția colectivizării este în sinea ei problematică, nu, ea este doar accidental, întâmplător, problematică. Când milioane de țărani refuză colectivizarea, când chiar unele țări socialiste o fac în mod redus sau parțial, ce îi mai trebuie filosofului pentru a ține seama de realitatea refuzului culacilor, chiaburilor, țăranilor mijlocii sau cu mici proprietăți, țăranilor care refuză automatizarea lumii noi, moderne, care știu că fără pământ sunt nimic? Evident trebuie să-și dea jos ochelarii de cal procurați din studiul intens al sfintelor scripturi marxiste. Desigur că Adorno recunoaște frica de Est pentru că acolo traiul este mai scăzut, este libertatea lipsă, atenție la ,,frica de’’: adică în centru este o stare afectivă, nu o realitate din Est. La fel, și ,,sentimentul amenințării din exterior’’, doar un sentiment, după tancurile sovietice din Budapesta anului 1956.

Pentru că nu mai există partid comunist în Germania, comunismul pare ceva mitic, o sperietoare, ce ar stârni groaza, însă este vorba doar de o ,,flagrantă ignoranță’’, spune Adorno, când cineva care luptă în Congo contra comunismului, spune că trebuie luptat împotriva comunismului fiindcă așa apărăm democrația. Când acest cineva, ce luptă pentru americani în Războiul Rece contra congolezilor socialiști susținuți de URSS, este doar un mercenar numit Kongo-Müller, îl poți acuza de ignoranță flagrantă, firește este doar un mercenar, ce știe el! Dar dacă ,,ignorantul’’ este Karl Jaspers, care vorbește de lupta contra totalitarismului comunist pentru apărarea libertății politice din statele occidentale, atunci parcă nu mai este doar o ,,flagrantă ignoranță’’ (pe această temă vezi ,,situații-limită în politică la Karl Jaspers’’). Nu se poate să nu  remarcăm cât de lejer este tratat comunismul, care, în ciuda milioanelor trimise în gulaguri/lagăre, ucise, deportate, ar fi exagerat și manipulator să fie tratat ca o sperietoare, ca pe ceva ce aduce groaza, după Adorno. Ce ne spune aici filosoful? Este ignorant în mod flagrant? Este orb precum ,,zeii’’ care au iubit comunismul? Este complice? Iubește o iluzie criminală? Ce să mai zicem că Adorno mai pune o sperietoare alături de comunism: ,,intelectualul de stânga’’. Cu așa gândire de intelectual de stânga nu este de mirare că unii oameni, chiar și ignoranți, pot fi speriați astfel de intelectuali de stânga la fel de ignoranți ca și ignoranții speriați de ei.

Adorno are o adevărată intuiție profundă și spune că intelectualii (de stânga) ar fi ținta urii pentru că nu se mai poate să fii antisemit și să ucizi evrei. Cu alte cuvinte, intelectualul (de stânga) este ținta urii unora pentru că aceștia nu-și mai pot vărsa ura asupra evreilor și nu pentru că intelectualul de stânga gândește așa de schematic/limitat, producând idei, pe care le poți deja anticipa după sfintele scripturi marxiste (vezi colectivismul). Intelectualul de stânga este și el o victimă, ce împărtășește această soartă cu evreul, și așa cum antisemitul este un irațional de condamnat și anti-intelectualul de stânga este de condamnat în ura sa irațională. Trebuie să recunoaștem aleasa sofisticărie intelectuală de stânga, ce face din intelectualul de stânga o victimă nevinovată ce și-a ,,păstrat libertatea de spirit’’. Adorno vrea ,,mijloace legale prin care un stat democratic să poată interveni’’ împotriva aluziilor ca tehnici sofistice din ziarele naționaliste, ,,aluzii’’ ce trebuie condamnate conform legilor contra neonazismului și antisemitismului. Această dorință a lui Adorno să fie anticamera interzicerii aluziilor critice contra intelectualului de stânga, sărmana victimă a ignoranței celorlalți, ce le încasează în locul evreilor? Nu putem iarăși să nu remarcăm că în timp ce vrea pedepsite aluziile (neo)naziste de până în 1967, Adorno debitează critici la adresa celor care văd o sperietoare în comunism, după ce milioane de oameni zac sub pământ, victime ale comunismului ,,bine făcător’’ și ,,aplicat irațional’’. Cum ar fi să spună cineva că este exagerat să vezi în național-socialism ceva de speriat? Este poate destul de explicit să fii condamnat conform legii, dar cu siguranță din acest motiv Adorno își scrie reflecțiile: pentru că neonazismul și național-socialismul sunt sperietori. Din cauza sperietorii naziste, Adorno a emigrat. Din cauza sperietorii comuniste, intelectualii ruși au emigrat în anii ’20.  Să zică o persoană că (neo)nazismul nu este decât o sperietoare de propagandă: ar fi ori ignorant ori fără libertatea de spirit pe care o are intelectualul (de stânga).  

Climatul este toxic, nu se pot purta discuții din cauza filosofiei existențiale, spune Adorno, neuitând să facă intelectualii din filosofia existențială răspunzători de antiintelectualism. Cu alte cuvinte, cei cu intelect veritabil sunt cei de stânga, filosofii existențiali sunt niște toxici vinovați de antiintelectualismul criticilor administrate intelectualilor (de stânga). Probabil ar fi vorba de moda existențialismului, filosofii ale existenței precum cele ale lui Heidegger sau Jaspers, nefiind prea accesibile ,,ignoranților’’ care aderă sau susțin dreapta, criticând cu ură stânga. În plus, la Jaspers este accentul pus pe rațiune, raportul rațiune-intelect apare analizat în mod extins în lucrările lui. De asemenea, Adorno și Jaspers au puncte comune în evaluările politicii și democrației (vest-)germane: alegătorii nu aleg liber când ,,aleg’’ în sistemul blocurilor politice (Adorno), oligarhiei partidelor (Jaspers), viața era mai bună în Germania până la război din cauza industriei militare. Însă, spre deosebire de antiamericanismul dreptei pe care Adorno îl consideră un adevăr în slujba unei ideologii false, Jaspers, deși critica habitatul vieții occidentale/americane, nu era antiamerican, dimpotrivă, vedea SUA ca hegemon în lupta contra ,,sperietorii’’ totalitariste a comunismului. Să nu uităm că unul dintre reproșurile adresate susținătorilor dreptei de Adorno este acela că aceștia nu recunosc crimele și vina pentru trecutul nazist. Or, un filosof al existenței, Jaspers, a ținut bine cunoscutele prelegeri despre culpa germană în ciuda dezaprobării unei părți din audiență. Probabil ar fi fost mai adecvat să se refere la o modă a existențialismului, ce ar susține iraționalitatea, respingerea dialogului rațional, antiintelectualismul. Chiar și așa, nu știm cum să împăcăm această propensiune spre iraționalitate a existențialismului și carnetul roșu de membru PCF al lui Sartre, unul dintre reprezentanții de marcă ai gândirii existențiale, care apăra comunismul spunând că ,,orice anticomunist este un câine’’ (vezi ,,Complicii’’, vol. 3, din ,,o istorie a comunismului’’ de Wolton). Să spui acest lucru, mai ales când comunismul este o ,,sperietoare’’. Însă probabil adevărul lui Adorno despre gândirea existențială antiintelectuală se termină în Alsacia, precum adevărurile, de care vorbea Pascal, pe crestele Pirineilor, iar dincolo de Pirinei/Alsacia sunt alte adevăruri.

În cadrul fascismului nu a existat o teorie închegată, spune Adorno, probabil are dreptate, deși în național-socialism și fascismul italian au existat construcții ideologice. Însă are  dreptate când spune că acțiunea, dominarea, puterea, au contat mai mult decât spiritul în mișcările fasciste. Propaganda din jurul persoanei cu autoritate care promite și convinge că indivizii slabi, dependenți de autoritate pot acționa, pot schimba, pot salva, această propagandă este cea esențială. Dar persoana dependentă de autoritate nu este ea cu conformismul și convențiile introduse de autoritate, de putere, și în comunism, și în dictaturi militare, și în regimurile autoritare și în societățile așa-zis liberale? Ce ne dezvăluie de fapt interpretarea omului dependent de autoritate în mișcarea (neo)nazistă? Milioanele de fanatici în slujba comunismului, maoismului, leninismului, stalinismului, nu doar fascismului. Această personalitate dependentă nu cumva are ceva din chipul omului, care se supune autorității, devenind dependentă de ea încât nici nu poate concepe că poate trăi în afara ocrotirii ei? Autoritate statală preaslăvită de mass-media, pe care dependenții o apără împotriva oricui vrea să o conteste, cu fanatismul celui care este contrariat că un german poate contesta autoritatea führerului.  

În așa-zisa democrație liberală, cetățenii ,,liberi’’, dependenți de stat și de guvernări, umflați de pâine și de circ, ies în stradă doar când autoritatea unor grupări ,,progresiste’’ sau ,,retrograde’’ îi influențează, când veniturile scad odată cu esența vieții de consumator,  când se reclamă extinderea/încălcarea drepturilor, altfel, în aproape tot timpul, cetățenii ,,liberi’’ fiind de fapt preasupuși ai statului, care are puterea fizică, coercitivă în diverse feluri, precum cea pecuniară, care are puterea prin cetățenii dependenți de autoritate, în uniforme și fără, care devin și sunt ceva prin autoritatea statului. În afară uniformei, postului, ei nefiind (aproape) nimic.

Nu este nevoie să fi extremist (neo)nazist, ca să fi extrem de preasupus statului, guvernării, administrației, dependent de autoritate, conformist și convențional. Adorno trimite la cartea sa despre personalitatea autoritară, în care vorbește de ,,tendințe autoritare, represive, reacționare’’ politic și economic, dar când era vorba de interesele acestor personalități, acești oameni nu mai erau contra ,,administrației Roosevelt’’ dacă aveau beneficii materiale, precum  medicamente mai ieftine. Aceasta arată prea-supunerea oricărui om în funcție de interese, dacă are avantaje, supunerea față de autoritate aparând: fie că este vorba de Roosevelt democratul ,,liberal’’, care i-a dat 1 000 de miliarde lui Stalin pentru a ajuta URSS să devină o superputere, fie că este vorba de Stalin, care și-a convins admiratorul Roosevelt bolnav, invalid, muribund, să călătorească mii de km pentru a-și liniști paranoia de dictator, fie că este vorba de Hitler.

Personalitatea dependentă de autoritate și de ideologia de dreapta are proiecții asupra celor cu care se luptă, prin urmare, nu cei care sunt ținta urii și luptei extremiștilor, ci extremiștii trebuie să fie înțeleși și schimbați, scrie Adorno. Adică nu trebuie schimbați sau înțeleși reprezentanții sperietorii comuniste: de la cei care torturează la simpatizați sau intelectuali marxiști. Sau nu trebuie schimbate sutele de politicieni submediocri și prostălăi din regimurile cvasi-liberale, ci doar cei care fac proiecții – ,,extremiștii’’. Trebuie să recunoaștem acest cuvânt (extremist) în propaganda actuală, cuvânt folosit, consacrat de stânga (neo)marxistă contra celor de dreapta, desigur extremismul de stânga nu există. Așa cum Adorno nu este îngrijorat de necesitatea imunizării maselor contra altui extremism decât cel de dreapta.

Astfel, interpretarea lui Adorno vrea să fie ca un vaccin contra manipulării, conținând virusul aparent mort al marxismului manipulator sau fragmente din el. ,,Nimeni nu vrea să fie…fraierul’’ neonaziștilor, așa că își face vaccinul criticii dreptei și se trezește sănătos, eliberat și bolnav de marxism. Desigur, eu doar spun o minciună, Adorno nu vrea să lupte contra minciunilor cu minciuni, el luptă cu rațiunea, ,,cu adevărul genuin, neideologizat’’. Eu mă întreb dacă filosoful Adorno este doar limitat intelectual în credința lui irațională că se află pe o poziție ,,neideologizată’’ cu colectivizarea lui socialistă, cu personalitatea lui dependentă de autoritate doar în nazism, cu comunismul ce este o sperietoare etc. Și mai ales cu pretenția de a furniza ,,adevărul genuin, neideologizat’’. Probabil scepticii de la Pyrrhon la Sextus s-ar amuza teribil de această promisiune a adevărului genuin, promisiune la fel de bombastică precum propaganda neonazistă sau precum propaganda din democrațiile cvasi-liberale, ce vor binele cetățeanului/binele tuturor și alte prostii de acest tip. Dar ce știu ei, filosofii sceptici supuși ideologiei democrației sclavagiste și conștiinței de clasă? Niște ideologizați.

Marea eliberare a adevărului va veni o dată cu socialismul comunist, la care un Badiou încă speră în următoarele  secole. Adorno promite, ca și ideologii neonaziști, ,,adevărul’’, dar adevărul lui este unul cu forță, cu putere.  Este un adevăr bun de folosit împotriva amenințării neonaziste, dreptei radicale, nu un adevăr genuin, neideologizat. Așa este folosit de istoricul Volker Weiss, care vede obiectul furiei dreptei germane în stânga ecologistă, ca o nouă sperietoare, după ce stânga a fost decenii în mare parte neputincioasă. Acest istoric confirmă că a fost doar o sperietoare ,,comunismul’’ și că aproape plânge de neputința stângii. Unde a fost neputincioasă? Dacă luăm 2016 ca reper, ca an din care citează un politician de dreapta german îngrijorat de ,,sperietoarea’’ stângii ecologiste, stângă născută din revoltele din 1968, atunci în ultimele două decenii (1998-2017) avem timp de 15 ani guverne germane cu trandafirul roșu german (SPD). Sau poate se referă la Partidul Democrației Socialiste, unde unii membri au fost acuzați de legături cu STASI, acest partid urmând partidului socialist unic din RDG. Într-adevăr această stângă nu a dus-o prea bine până în 2016 și nici după, dar supraviețuiește în așteptarea unui timp mai bun.

Dacă ne-am referi la neputința stângii, luând cazul României, ,,fixația’’ asupra stângii nu există decât cultural, politic ea este redusă. Comuniștii, securiștii, neomarxiștii au puterea și s-au impus de la limbajul corect politic la economie (securiști, comuniști deveniți capitaliști, pomeni socialiste cu ghiotura pentru cei care nu fac nimic) și la oligarhia de partide, condusă de ei. Trandafirul roșu este mereu în pole position. SRI-ul predă arhivele lu’ Secu’ după mulți ani de ,,libertate’’, spălate și trunchiate, torționarii lui Gheorghe Ursu sunt achitați…nu mai insistăm. Ca și în cazul uitării crimelor național-socialiste, la fel se uită și de crimele comuniste în statul cvasi-liberal, cu ajutorul trandafirului roș-albastru, SRISECU’, magistraților cu carnet roșu etc. Și mai nou, ecologiștii închid termocentrale explicându-le bieților șomeri români ,,de ce’’, ecologiști sprijiniți cu fonduri din Germania și Cehia. Dar n-avem fixație, doar lamentație, oligarhia roșie conducând în continuare.

Oricum ar fi, scrierile stângiștilor sunt instructive: ei vor să ne arate fiara fascistă, de dreapta, național-socialistă, radicală, extremistă, în oglinda ,,genuină’’ a analizei lor, și ne arată chipul lor în primul rând, apoi chipul nostru, al tuturor, în orice sistem am fi și de orice orientare, ideologizați, servi și atât.

scris de Cătălin Spătaru

Sursă:

Theodor W. Adorno, Aspecte ale noului radicalism de dreapta: o conferință, trad. Paul Gabriel Sandu, Curtea Veche, București, 2021, pp. 9, 12, 24-36, 41-43, 60-62    

Lasă un răspuns