În 1912, când Italia își extindea teritoriul prin cucerirea Libiei, socialistul radical și revoluționar Benito Mussolini a contribuit prin retorica sa la excluderea din partid a socialiștilor moderați apropiați prim-ministrului Giolitti. Mussolini devenea astfel directorul ziarului socialist ,,Avanti!’’ și câștiga alături de socialiștii radicali alegerile din 1913. Frica de socialism a resuscitat conservatorii și naționaliștii, îngropând liberalismul italian și liberalismul lui Giolitti deși acesta fusese victorios în războiul de cucerire a Libiei din cadrul războiului italo-turc. O mișcare de reînnoire culturală a fost precondiție a apariției fascismului. Avangarda lui Prezzolini și Papini, Borgese slăvind un imperialism estetic dar opunându-se apoi fascismului, Croce dezbătând cu Gentile, primul opunându-se fascismului, Gentile fiind ministru într-un cabinet mussolinian, Oriani ridicând în slăvi eroii trecutului…Sursele care au îmbogățit fascismul au fost: marxiștii din jurul lui Mussolini, naționaliștii lui Corradini, legionarii lui D’Annunzio din expediția în Fiume (Rijeka de azi din Croația plus un teritoriu rural).
Mussolini marxistul
Tatăl lui Mussolini a avut inițial contact cu anarhiștii, dar ca și Andrea Costa, secretarul lui Bakunin, tatăl s-a apropiat de social-democrați și de marxism. Oricum Mussolini pozează în șef de bandă pe dealurile italiene, revoltat că mănâncă separat la masa săracilor fiind îndoctrinat cu idei socialiste de tatăl său. Mussolini spune în 1912 că socialismul național este o erezie, socialismul este universal fiind de fapt lupta internațională dintre exploatatori și exploatați. Teoria luptei de clasă fiind trăsătura fundamentală a timpului în care trăia marxistul Mussolini, intrarea în război a Italiei el a criticând-o prin Marx.
Pentru că armata slujește clasele exploatatoare, Mussolini făcea propagandă antimilitaristă, glorificând dezertarea. Mai mult, Mussolini susținea campaniile anticlericale, luptele și violențele țăranilor împotriva proprietarilor. Dacă aripa intransigentă a Partidului Socialist o numim comunism, atunci Mussolini a fost primul comunist european autentic, fiindcă scindările din mișcările socialiste au avut loc sub influența bolșevismului rus, care se formase în condiții deosebite. Pentru că în nicio țară europeană socialiștii nu se aflau atât de aproape de guvernare ca în Italia lui 1912. Mussolini s-a lăudat mai târziu, în 1921, ca deputat fascist, că a pus bazele comunismului italian.
Mussolini nu vrea să lase muncitorul din sindicate să-și urmeze propriile interese fiindcă devine mic-burghez, sindicatele trebuie supuse partidului socialist. Partidul trebuie să fie, așa cum și Lenin își dorea, o organizație de războinici. Mussolini vrea momentul revoluției, el vrea să folosească instituțiile democratice pentru a surveni acest moment, aliind muncitorii cu țăranii, chiar Marx susținând această posibilitate nemaiașteptând precondițiile economice.
,,Când vom începe marea noastră simfonie, orchestra va folosi instrumente de oțel’’, spune Mussolini, despre dorita revoluție socială. Mussolini voia o elită proletară formată din eroi și oameni puternici, învingători, impulsionând masele statice, amorfe, haotice și lașe. Asemenea și Lenin vorbea de clasa asuprită, care nedorind armele și lupta, ea merită mai multă asuprire.
Filosofia vieții, influentă la începutul secolului XX, este un element de vitalitate pentru revoluție și schimbare, respingând acel reformism pozitivist, pacifist, evoluționist. Mussolini vrea de la socialiști combativitate, acțiune, vrea ca socialismul să nu mai urmeze reformismul idilic, arcadian, pacifist. El urmează spusa lui Guyau: ,,a trăi nu înseamnă a calcula, ci a acționa’’, el continuă afirmând că însămânțarea este rănire și ,,nu există viață fără vărsare de sânge’’.
Socialismul va pune capăt prin luptă exploatării omului și va face trecerea la societatea celor liberi și egali prin trecerea mijloacelor de producție în mâinile proletariatului. Societatea socialistă va avea o viață mai intensă, mai frenetică dominată de ritmul mașinilor. Viitorul rămâne necunoscut lui Mussolini fiindu-i teamă de tentația socialismului visător al lui Fourier, dar găsind exagerate schematizările viitoare ale lui Marx. Pentru Mussolini revoluția socialistă trebuie să fie internațională, războiul mondial trebuie transformat într-unul civil, între clase, naționalismul este un fenomen de manevră al burgheziei contra revoluției socialiste.
Patria este o ficțiune mincinoasă, depășită istoric, proletarul n-are patrie, marxistul trebuie să distrugă ideologia patriei susținută de naționalismul burghez. În provincia Forli, Mussolini și socialiștii sprijină opoziția față de războiul de cucerire a Libiei, acest război burghez ce secătuia forța proletarilor de a se opune exploatării, opunând proletarii italieni contra celor turci și libieni, proletarii ucigându-se între ei, în loc să se unească contra asupritorilor.
Socialiștii și sindicaliștii formând fasciile
Poziția antirăzboi a socialiștilor eșuează, Mussolini mărturisește în rândurile scrise pentru ,,Avanti!’’ în 1914: șovăielile sale, interogațiile dacă să fie spectator sau actor în marea dramă a războiului. Socialiști de frunte vor intrarea în război, Mussolini încă este preocupat de neutralitate și formele ei, începând să părăsească poziția antirăzboi. Conducerea ziarului socialist ,,Avanti!’’ nu-l susține, Mussolini părăsește ziarul și își creează propria publicație, dar ziarul socialist părăsit îl acuză că este susținut financiar de burghezie. În noiembrie 1914, Mussolini avea să fie exclus din Partidul Socialist, fluierat și criticat de aproape toți socialiștii. În jurul lui avea să se formeze un mic grup.
Din octombrie 1914, când Mussolini încă șovăia, dintre sindicaliști și socialiști s-au desprins și format ,,fascii intervenționiste’’ conduse de Filippo Corridoni, Michele Bianchi, Cesare Rossi ș.a., iar în decembrie 1914 aceste fascii aveau să fuzioneze cu grupul din jurul lui Mussolini alcătuind ,,fascio d’azione rivoluzionaria’’. Mussolini voia o păstrare a idealurilor socialiste, dar și o revizuire a raportării lor la realitățile cu care socialiștii se confruntau.
Mussolini susține intrarea în război alături de Antantă, participă la manifestații pro-război, este înrolat, în timpul războiului fasciile slăbindu-și coeziunea. El critică violent revizionismul german, militarist. Social-democrația și socialismul fiind instrumente germane de a fura sufletul celorlalți, Marx și Engels fiind și ei niște naționaliști fanatici și militariști. Mussolini face trecerea spre apărarea latinilor, poporul italian fiind considerat inferior de germanii asupritori. Mussolini se vrea în spiritul lui Mazzini, revoluționarul italian, critică pe Lenin văzând un contrarevoluționar care face concesii Germaniei încheind pacea cu ea. Mussolini vrea lagăre pentru austrieci, susține izgonirea germanilor din Italia, în timp ce critică violențele revoluției lui Lenin.
După Primul Război Mondial
Cei întorși din război voiau rezultate practice, nu erau atrași nici de naționaliștii ce proslăveau victoria, nici de leniniști. Mussolini și-a dat seama că o revoluție în stil marxist este o amăgire, economia mondială nu se schimbă peste noapte, Partidul Socialist Italian nu poate face revoluția promisă. Imperativul timpului de după Primul Război era cooperarea. În martie 1919, foști intervenționiști de stânga puneau bazele unui socialism-național, fascismului, având în program schimbări sociale precum: reforma agrară, confiscarea bunurilor bisericii, susținerea republicii, desființarea senatului etc. Această mișcare având idoli social-democrați și marxiști precum Kurt Eisner.
Mussolini era într-o poziția fragilă, dacă înainte de război avea influență în rândul maselor, acum rămăseseră doar contactele cu cercurile politice și militare. El se aliază cu o facțiune militară numită ,,arditi’’ care incendiază sediul lui ,,Avanti!’’, pentru că socialiștii propuseseră schimburi de teritorii, în timp ce ,,arditi’’ glorificau morții căzuți în tranșee pentru teritoriile obținute de Italia. În 1919, Mussolini eșuând să facă o coaliție de stânga, este învins în alegeri, în timp ce Partidul Socialist devine cel mai reprezentat în Parlament. Mussolini pare un mort politic în timp ce naționalismul și scriitorul D’Annunzio ajung în centrul atenției.
Naționalismul
În timp ce socialiștii deschid lucrările parlamentului, naționaliștii vânează deputați socialiști și-i maltratează pe unii dintre ei. Socialismul este sperietoare pentru burghezia italiană, ce susține naționalismul antisocialist, antiinternaționalist. Naționalismul vrea să fie pentru întreaga națiune italiană, ceea ce socialismul este pentru proletariat, astfel se vrea trecerea pe un plan superior exploatării. Naționalistul Enrico Corradini spune că primul socialism este în Biblie, prima dreptate pentru cel sărac, prima trufie a umililor contra celor mândri, le găsim în ea. Opusă Bibliei este Roma antică și visul imperial.
,,Squadre azzurre’’ sunt gărzile albastre naționaliste care controlau străzile Romei. De naționaliști s-au apropiat ușor socialiștii eretici după războiul din Libia, denunțat de socialiștii din partid, acești socialiști, desprinși de Partidul Socialist, susținând cucerirea orașului Fiume de D’Annunzio.
Gabriele D’Annunzio cucerind și conducând statul-liber Fiume
Poetul națiunii, aventurierul medaliat în război, punând în aplicare planuri de război după bunul plac, marele om comandând maselor în război, continuând marea beție a războiului, când unii ofițeri i-au cerut să preia controlul asupra orașului ocupat de trupele Antantei.
Poetul militar, după un marș, ocupă orașul fără luptă, trupele aliate retrăgându-se, iar ,,comandante’’ conduce Fiume aproape un an. În fața palatului său, mitinguri repetate cu oameni având cranii pe uniforme, legionari răspunzând că ,,Italia este a noastră’’ la întrebările poetului conducător, care exulta: ,,aceasta este viața care izbucnește. Aceasta este viața care fierbe’’. Apoi legionarii lui D’Annunzio sărbătoreau viața cu fiicele orașului Fiume.
Noutatea vieții este la Fiume, spune D’Annunzio, acolo sunt zării unei noi ere mondiale. Poetul amestecă retorica antislavă cu cea de luptător alături de cei liberi și săraci contra națiunilor acumulatoare de bogății redate prin numele de ,,Versailles’’.
Se proclamă cea mai modernă constituție a momentului unde femeile sunt emancipate, iar muzica este o instituție religioasă și socială, muzica apărând poate pentru prima și singura oară într-o constituție. D’Annunzio este influențat de idei ale sindicalismului anarhist, intrând în contact cu revoluționari, precum anarhistul Enrico Malatesta, unii dintre ofițerii din Fiume devenind comuniști.
Se plănuiește un marș asupra Romei pentru instaurarea republicii. Poetul și legionarii săi furnizează pentru fascii stilul de viață și de vorbire, strigătul de luptă (,,eia, eia, eia, alala’’), strigând în cor: ,,uno per tutti, tutti per uno’’, urlând ,,Italia o morte’’.
În 1920, Fiume este asaltat de trupele italiene, iar D’Annunzio se refugiază lângă lacul Garda, legionarii săi împrăștiindu-se în Italia, unii criticându-l sau ajungând alături de Mussolini. Mussolini fiind alături de poet, privindu-l ca și comandant al său. În această perioadă, Mussolini îl reevaluează pe Stirner, se apropie de o poziție anarhistă spunând în aprilie 1920: ,,Jos cu statul în toate formele și întruchipările sale…cu statul burghez și socialist’’, el consolându-se cu ,,absurda religie a anarhiei’’.
Mussolini se declară scârbit de toate creștinismele de la Isus la Marx, privind cu simpatie elanul vieții în formele păgâne ale forței și temerității. Mussolini vede o situație precum cea de la apusul Imperiului Roman, întrebându-se dacă va câștiga galileul mongol (Lenin – pe numele lui Ulianov, în mare parte de origine calmîcă).
1920-1921: revoluția socialistă și contra-revoluția fascistă
După ce muncitorii ocupă fabricile, Mussolini salută aceste mișcări. Dar consiliile de muncitori, ce conduc fabricile, numindu-se și soviete, nu posedau suficiente cunoștințe legate de producție, astfel procesul de producție stagna pierzând comenzi. Ligile de muncă arborau steaguri roșii, erau exclusiviste, practicau boicotul, iar masele proletare ajungeau la opoziții fără sens precum a nu plăti asigurări sociale. Deși socialiștii încă erau confirmați în alegeri ca având o treime din voturi, reacțiile au apărut. Susținute de diverse grupări sociale de la agrarieni la naționaliști, de forțe de ordine, au apărut reacțiile violente ale unor detașamente de acțiune, formate din ardiți, din ofițeri, din bărbați cu spirit de sacrificiu, brutali, cinici, cu dispreț față de moarte. Aceste detașamente distrugeau camerele de muncă, casele populare, administrațiile socialiste, oriunde era vreo provocare, erau organizate expediții punitive.
Reacția socialistă a fost slabă, iar ea nu făcea decât să prilejuiască alte expediții de pedepsire. Violențele accidentale sau anarhiste au fost atribuite socialiștilor, iar violența, ca reacție a detașamentelor fasciste, a fost tot mai susținută de italieni. Violența fascistă a fost împletită cu lupta între naționalități, precum în Trieste, unde se întâlneau slavi. După Nolte, contra-revoluția fascistă nu a fost susținută de o parte din burghezie, nu a fost dusă pentru a împiedica revoluția, ci istoricul împărtășește teza antifascistă: fasciștii au intervenit când revoluția era deja terminată, socialiștii italieni nu erau dispuși la schimbări radicale ca în Rusia.
Nu Mussolini a condus fascismul contrarevoluționar până în 1921, ci fascismul modelează un nou Mussolini. Mussolini privește critic fascismul, critică cu teamă propria creație, el observă cum bolșevismul horcăie lovit mortal de fascism. Fasciile trebuie să lupte cavalerește, iar socialiștilor nu trebuie să li se refuze dreptul la manifestație politică, scrie Mussolini. Când fasciștii îl aclamă în Bologna eliberată de socialiști, în aprilie 1921, Mussolini recunoaște că mișcarea a depășit cadrul gândit de el. Fascismul a ajutat socialismul, l-a adus pe calea cea bună, respingând primejdia social-comunistă.
Mussolini contra fasciilor, revoluția fascistă nu este o revoluție conservatoare
Mussolini vrea în continuare o revoluție agrară. Mussolini interzice fasciilor să mai atace organizații economice și corporații, pe cât poate, pentru că ele acționează uneori independent. Fasciile protestează, se organizează un congres la care Mussolini nu este invitat, fasciile domină mai multe regiuni și nu au nevoie de el.
În 1921, Mussolini se arată surprins de opoziție, el susține că fie va corecta fascismul, fie va fi imposibil fascismul. Când fascismul nu mai este eliberare, el devine tiranie, când este doar în interesul unora și nu protectorul patriei. Mussolini se retrage din conducere, socialiștii exultă, dar opozanții din fascii înțeleg fascinația exercitată de Mussolini asupra maselor. Opozanții din fascii cheamă la o înțelegere cu Mussolini, care este ,,uns duce al fascismului’’. De fapt, un neofascism care nu mai avea nimic revoluționar sau contrarevoluționar, nu mai era socialist, ci naționalist. Mussolini reneagă vechiul fascism ce părea de stânga, acceptând restaurația, nu revoluția.
Revoluția fascistă nu este conservatoare, o revoluție conservatoare este când un sistem sau o clasă dominantă își elimină adversarii și limitează drepturile celor supuși, nici nu este o revoluție a conservatorilor adică a unei clase ce fusese deposedată de putere dar pe care o recâștigă prin forță. Revoluția fascistă, chiar și ajutată de conservatori, a fost purtată și împotriva conservatorilor, revoluția fascistă a oscilat între polul claselor de jos și sistemul claselor de sus.
Preluarea puterii, marșul asupra Romei
În 1922 puterea este preluată de fasciile, pe care Mussolini le încurajează să dea lovituri adversarilor: expulzarea personalităților critice, a socialiștilor, unii refugiindu-se, funcționarii socialiști fiind siliți prin violență să demisioneze, mii de cămăși negre ocupă orașe forțând prefecții să demisioneze (cum spunea Rolland comunistul, fasciștii utilizează metodele bolșevice).
Guvernul lui Luigi Facta era paralizat de antagonismul antifasciști-filofasciști din guvern, neluând măsuri contra squadrelor fasciste, ce violentau antifasciștii. Comuniștii credeau naiv că burghezia se sufoca pe sine prin reacțiune, creând condiții pentru revoluția comunistă. Popularii preotului Don Sturzo nu voiau alianță cu socialiștii, fiindu-le mai frică de socialiști decât de fasciști. Alții credeau că fascismul poate fi îmblânzit.
Când Italo Balbo a mărșăluit ocupând Ravenna, el a pârjolit regiunea, bătând oameni. Atunci comuniștii, anarhiștii, reformiștii au provocat grevă generală pentru a reaminti guvernului că trebuie să protejeze cetățenii. Așa fasciștilor li s-a oferit ocazia să-i zdrobească pe subversivii pentru statul italian, oprind greva generală prin violență. Fasciștii și poliția colaborând contra greviștilor. Pentru a preîntâmpina o reconciliere națională, pentru a nu a ajunge la putere din nou Giolitti, ce dăduse ordin să se tragă în D’Annunzio, pentru ca revoluția fascistă să nu aibă loc cu vărsare de sânge, Mussolini a pregătit marșul asupra Romei. El a dat asigurări regelui, Vaticanului, armatei, de loialele sale intenții.
Puterea este preluată de fascii în diverse orașe, uneori sărbătorind cu șampanie alături de autoritățile locale, ca la Trieste. În unele locuri, cămășile albastre ale naționaliștilor colaborează cu cele negre ale fasciștilor. Gri-verzii din armată fraternizează cu cămășile negre. Cei 40 000 din marșul asupra Romei, slab înarmați, unii cu ciomege, aminteau mai mult de bande de haiduci, nu de armată. Ei n-aveau nici o șansă în fața a 28 000 de soldați conduși de un evreu antifascist, dar care se temea de revoluția socialistă. Regele refuză instituirea stării de asediu. Mussolini era la cheremul sorții și întâmplării. În vagonul de dormit ajunge la Roma Mussolini înaintea legionarilor săi, ce ajung după o zi în Roma devastând sediile unor ziare critice.
Mussolini formează un cabinet cu naționaliști, populari, liberali, conservatori din armată. Atunci, în dorința de stabilitate, Mussolini era susținut de Giolitti, liberalul Orlando sau filosoful Croce. Ziarele opoziției apăreau în continuare, nu erau tribunale speciale, Mussolini vrând să paralizeze opoziția, nu să o elimine. Milițiile escadroanelor fasciste cu violența lor fiind un atu din mâneca lui Mussolini.
Uciderea deputatului socialist Matteotti ca simbol al rezistenței și opoziției a provocat un val antifascist, simbolurile partidului dispăreau, ziarele criticau regimul criminal, Mussolini din nou era la un pas să piardă puterea prin arestarea lui. Mussolini voia să câștige cooperarea opoziției, criticând excesele fascismului, ce împiedică reînnoirea spirituală a Italiei. Ținut în șah de opoziție, Mussolini nu a căzut pentru că a fost susținut de rege, de Vatican, de senat, de marea industrie având frica confruntării cu socialiștii și comuniștii.
Statul totalitar și înnoirea Italiei
Chiar dacă nu cunoaștem adevărata față a lui Mussolini, presupunând că avea una, el probabil voia să fie conducătorul, nu dictatorul unei democrații sociale. În 1925, el remarcând cu tristețe instaurarea unui totalitarism fascist, ca o acceptare inevitabilă, prin apropierea nedorită de monarhie și de forțele conservatoare. Din acest an, el nu s-a mai opus acționismului total fascist, acționism cerut de extremiștii mișcării, căruia Mussolini încercase să i se opună. Opoziția era stupidă, națiunea trebuia transformată într-un bloc de granit, așa vorbea Mussolini.
De la enunțuri anarhiste, Mussolini a ajuns la ,,totul pentru stat, nimic în afara acestuia, nimic împotriva acestuia’’. Legile fasciste supreme transformă statul într-un monolit, iar Mussolini clamează că știe de orice foșnet din ultima parohie.
Corporatismul statului fascist înseamnă că partidul-stat pune la dispoziția conducătorului toate corpurile: politice, economice, poporul, muncitorii devenind o masă care ascultă de conducătorul corpului.
Deși antireligios, Mussolini a ajuns pe o poziție de respect față de Biserica Catolică încheind Tratatele laterane recunoscute de Italia de după război. Opoziția bisericii s-a rezumat la enciclice, care nu au avut efect. Totalitarismul fascist, după dobândirea puterii prin violență, nu a atras mult atenția presei internaționale, pentru că teroarea era aplicată simpatizaților socialiștilor și comuniștilor.
După constituirea ideologiei din 1932, cei înscriși în partid primeau ,,Doctrina fascismului’’ de Mussolini și o pușcă. Vorbele lui Mussolini care cheamă la o transformare a Italiei, ținând snopi de grâu în mâini, au ecou în popor.
,,Dictatura dezvoltării’’ are ceva din stânga, Mussolini era etichetat ca un tătuc-dictator bun, dând interviuri presei internaționale din poziția primului harnic al țării, având un program lung de muncă, el lăudându-se că în doi ani a răspuns cererilor a 2 milioane de italieni. Mussolini vrea să depășească contradicția marxistă capital-muncă, capitalul și munca au aceleași drepturi și aceleași obligații. El vede în URSS un triumf al fascismului și în viitorul Europei transformarea într-un continent fascist.
Fascismul nu este doar dezvoltarea unei țări, el este un crez, este o religie, spune Mussolini. În 1934, vrea transformarea Italiei într-o națiune militaristă și războinică. Mussolini nu vrea ruptura de englezi și francezi, care văd în fascism o rețetă contra problemelor culturii vestice.
Mussolini vede bine național-socialismul german ca fiind cu totul rasist, contra a tot și a toți, contra creștinismului, latinității, umanității. Odată cu cucerirea brutală a Etiopiei, Mussolini anunța renașterea Imperiului, crescând frenezia maselor. După cucerirea Etiopiei, relațiile italo-germane încep să se strângă împotriva națiunilor vestice. Stima directă a lui Hitler, ce-l considera cel mai mare lider al lumii, l-a cucerit pe Mussolini.
Politica rasistă și evreii
Politica rasistă debutează în 1938, după remarci rasiste făcute de Mussolini de-a lungul timpului, dar și poziționări împotriva antisemitismului. Femei evreice au jucat roluri importante în viața lui Mussolini, printre fondatorii fascismului găsindu-se evreul Enrico Rocca sau teoreticianul corporatismului Gino Arias. De asemenea, Cesare Goldmann a fost un mason evreu care a susținut ziarul lui Mussolini. În fascismul italian nu există o adversitate obligatorie cu iudaismul, nu exista un antisemitism relevant în ciuda participării evreilor la viața spirituală și politică italiană, având însă o bază mică de 70.000 de evrei, ce trăiau în Italia.
Legile discriminatorii aveau la bază puritatea rasială de la baza imperiului. Evreii nu puteau avea mai mult de 100 de angajați, mai mult de 50 de ha, dar erau exceptați evreii fasciști, evreii legionari de la Fiume, cei care luptaseră pentru Italia în Primul Război Mondial. Evreii nu se puteau căsători cu italienii, însă nici un funcționar italian nu se putea căsători cu nici un străin. Conform jurnalului lui Ciano, ginerele lui Mussolini, măsurile au fost nepopulare, socotindu-și socrul ca lipsit de simțul măsurii.
Național-fascismul
Nu este doar naționalism, este pretenția de distrugere a unui stat vecin, ce ar amenința propriul stat. Astfel era Rusia pentru Hitler sau Iugoslavia pentru Mussolini, din care a ocupat acele teritorii, ce au aparținut într-un trecut temporar statului venețian. Național-fascismul a fost incapabil să constituie uniuni solidare între țări străine.
Republica Socială Italiană
După arestarea lui Mussolini în 1943, apoi eliberarea lui înfăptuită de Skorzeny, Mussolini conduce Republica Socială Italiană, unde fasciștii deveniseră ținte ale comandourilor, filosoful Giovanni Gentile fiind una dintre victime. Mussolini este preocupat de reformarea muncii, în timp ce republica se dezintegrează. El vrea consilii ale muncitorilor, consilii desființate în 1925 prin cuplarea lor cu conducerea întreprinderii, unde desigur conducătorii dominau. Mussolini vrea coparticiparea la câștigul unei firme, muncitorii să participe la viața politică, doar cei care muncesc să participe la viața politică, tolerarea unui partid de opoziție. El vrea ca Republica Socială să fie împlinirea a ce a fost scris pe drapelele socialiste de 40 de ani, republica socială nemaifiind continuarea fascismului.
Pentru adversari, Mussolini părăsit de armată, monarhie, capitaliști, nu mai avea decât să curteze muncitorii. Dar nu era și revenirea socialistului Mussolini după ce proiectul fascist eșuase? Mussolini a fost marxist, ca o precondiție și un complement pentru fascistul de mai târziu. Când fascismul apunea, socialistul din el a revenit, dar rămâneau elemente fasciste în el, precum înființarea unui Inspectorat general al rasei, susținerea anticomunismului, blamarea italienilor, care s-au predat ca niște lași, ei fiind urmașii sclavilor Romei.
Dottrina
Statul fascist este forma, legea interioară, disciplină interioară și exterioară a fiecărui om, pătrunzând și determinând în profunzime personalitatea omului. Între Marx și Nietzsche, pe baza ideologului Giovanni Gentile, doctrina vrea să-și caute fundamentul, precum Hitler, dând timpul înapoi, înaintea creștinismului. Revenirea la idealul imperial roman înseamnă anticreștinism și antisemitism (Evola).
,,Îmi este egal’’, maximă stoică rostită de escadroanele fasciilor violente, este manifestarea unei educații destinate luptei și riscurilor, fiind incompatibilă cu siguranța vieții și raționalismul lumii moderne. Politicile demografice slujesc statului ca voință de putere și de dominație, imperialismul cuceritor fiind o dovadă a vitalității statului, statul care le rezolvă pe toate.
Mussolini a considerat că există o continuitate cu Garibadi și Mazzini, socotind fascismul ca înfăptuire în continuare a Risorgimento-ului. În 1932, în fața marșului cămășilor roșii ale garibaldienilor, Mussolini spune că pe aceeași linie sunt cămășile negre cu cele roșii.
Fapta înaintea doctrinei
Agresarea anarhiștilor în 1919, devastarea sediului ziarului socialist ,,Avanti!’’, mărșăluind cu drapelul negru al ardiți-lor, aclamându-l pe Mussolini până când le spune câteva cuvinte, formând deja în același an 100 de fascii, aceasta este mișcarea ce număra 40 000 de oameni, al cărei cuvânt era dat de ziarul lui Mussolini ,,Popolo d’Italia’’.
Squadrele de acțiune formate în 1920 erau miliții cetățenești, ce ajutau poliția, având nume și stindard propriu. Cămășile negre erau cămășile de muncă ale celor care erau organizați în ligi și care vor fi agresați de escadroanele fasciste, în timp ce Mussolini eticheta în această practică agresivă fascismul ca fiind o mișcare de stânga. Fasciile aveau una sau mai multe escadroane sau brigăzi de luptă. Ele trebuiau să realizeze ,,dreptatea absolută’’ prin deviza ,,ochi pentru ochi’’ aplicată dușmanilor Italiei.
De asemenea, fasciile aveau grupuri competente în anumite profesii având ca sarcină spargerea grevelor. Din 1921, un fost sindicalist a întemeiat sindicalismul fascist. Fasciștii înlăturau conducătorii de sindicat, iar sindicaliștii nu aveau decât să se încadreze în noua formă de organizare, în care nu s-au mai organizat greve.
În Bologna unde se proclamase sovietul, nemaifiind permis drapelul național, revoluția era lovită de contra-revoluția unor italieni, ce se simțeau amenințați de revoluția socialistă, de comunismul internaționalist, fără a fi manipulați de cineva sau de vreun stat. Aici se înfăptuia ceva ce ar putea fi socotit fascist într-un mod practic elementar. Dar începând cu Bologna, apoi la Cremona, a început să se manifeste latura coregrafică a manifestărilor, la care Mussolini ținea. El acuza că democrația a răpit ,,stilul’’, adică culoarea, surpriza, elementul mistic.
Violența, religia, muzica sunt corzi ale lirei, pe care Mussolini cânta cu ,,stil’’ maselor pentru a urma fascismul. Nu numai masele l-au susținut, ci a fost susținut și de francmasoni, cel puțin 5 fiind în Marele Consiliu fascist, sume mari de bani provenind de la francmasonerie. Fasciile s-au înmulțit, și de la fasciile universitare la cele de femei, tânărul fascist jura să îndeplinească ordinele Ducelui și să slujească revoluția fascistă, la nevoie, chiar cu sângele lui. Din 1931, în ,,sabato fascista’’adulții erau educați militar și politic, iar realizările erau notate într-un libret personal de apreciere a stării fizice și de pregătire a cetățeanului. Copiii de la 8 ani aveau parte de o educație premilitară pentru a fi bine pregătiți în vederea practicii fasciste.
Mussolini comparat cu Hitler și Lenin
În timp ce Hitler și Lenin au rămas la convingerile lor stabile, Mussolini a fost cel mai schimbător și divers, cel mai uman dintre caracterele totalitare ale epocii, într-un sens, mai liberal decât ceilalți, n-a fost cel mai important dintre dictatorii epocii, dar a fost mai uman decât ceilalți, spune Nolte.
Mussolini este o figură care a trăit ambele sisteme dominante ale epocii: socialismul marxist și naționalismul socialist. El a contribuit la realizarea revoluției fasciste după eșecul celei socialiste alături de camarazii socialiști, care înțeleseseră ca și el, că revoluția socialistă nu mai era posibilă în Italia. Și chiar dacă ar fi fost posibilă, rezultatul ar fi fost același: ,,totul pentru stat, nimic în afara acestuia, nimic împotriva acestuia’’.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Ernst Nolte, Fascismul în epoca sa: action francaise, fascismul italian, național-socialismul, trad. Viorel Bucur, Editura Vivaldi, București, 2009, pp. 358-361, 363-366, 368-379, 383-387, 391-394, 404-414, 419-421, 426-434, 436-446, 453-476, 480-518, 520-521, 523-526, 528-532, 534-536, 538-549, 556-558, 562-563, 565, 569-574, 576, 578-585, 588, 590, 593, 598, 1075-1076, 1078-1079
Pingback: Nolte despre național-socialism, Hitler și fascism | lumeninmundo
Pingback: Franco Volpi și ,,Nihilismul’’: de la Stirner și Nietzsche la Heidegger și Severino | lumeninmundo