O vară pregătind toamna, Baudelaire este poetul crepusculului, căderii, umbrei, toamnei, nostalgiei după soarele înfocat deasupra mării, nostalgiei după miezul zilei de vară. Vremelnică este vara trecătoare, trecător este acumul toamnei dispărut în amintirea apusului frumos. Baudelaire este intens ca o vară fierbinte, deranjant ca o căldură abia suportabilă, Baudelaire șocantul, excentricul, condamnatul, scandalosul, detestabilul, antiprogresistul, anarhistul, iritat chiar și de emuli, Baudelaire nu poate fi cunoscut decât intrând într-un fel de crepuscul, unde nostalgia unei veri pierdute se întrepătrunde cu întunericul ultimei nopți, în care se cufundă și pleacă tot ceea ce vara a fost.
,,Și cerul privea hoitul superb cum se desfată
Îmbobocind asemeni unei flori…’’, nu este cazul să disperăm: hoitul trecutului, al verii prăbușite în uitare va îmboboci asemenea unei flori de toamnă…
Pentru o clipă, din vremelnicia trecerii și prăbușirii, sufletul își găsește libertatea în infinitatea mării, aspirația spre ideal și transcendență, doar o clipă, fiindcă degrabă oceanul sălbatic fierbe, urlă, vuiește parcă râzând sardonic, ocărând și rușinând omul, unde
,,în van gândirea voia să țină cârma-n mână,
Furtuna, ca pe o frunză, mă azvârlea în larg,
Iar inima mea, biată corabie bătrână,
Pe-o mare monstruoasă juca fără catarg!’’.
O mare monstruoasă este și epoca lui Baudelaire, secolul XIX, epocă amețită de beția credinței în progres. Înfumurarea modernității este de fapt ascunderea ,,decadenței’’, ,,putregaiului’’, progresul clamat este bezna adusă asupra cunoașterii, libertății, dragostei de frumos.
Baudelaire este antirousseauist și contra Luminilor, ce consideră omul ca fiind bun de la natură și perfectibil. Așteptarea ca istoria să aducă progresul are ca rezultat o decădere morală: războaiele mondiale, exterminările consecutive, etatismul și lagărele i-au dat cumva dreptate lui Baudelaire.
Omului modern i s-au încurcat în ,,nefericita-i scăfârlie’’ lucrurile de ordin material, cuceririle tehnice, cu cele de ordin spiritual, modernul fiind ,,americanizat’’ de filosofii lor industriași. Că omul nu a progresat, se vede în vaierele lui Beaudelaire că nu este suficient de productiv, că este cuprins de trândăvie, spleen, melancolie, plictiseală, aceeași procrastinare și ieri și azi și mâine.
Baudelaire ar fi condamnat azi pentru multe. Un aspect este critica lui vituperantă, nimicitoare: ,,D.X. este…pe deasupra un imbecil, ceea ce voi demonstra’’, Beaudelaire insulta, demola, buscula. Beaudelaire bate un belgian, apoi vrea să-i ceară scuze, dar nu-l găsește, Beaudelaire bate un cerșetor, cerșetorul se revoltă și-l bate pe Baudelaire de-l face ,,chisăliță’’, dar Baudelaire este satisfăcut: lecția lui și-a atins ținta, cerșetorul s-a ridicat și s-a revoltat.
Adevărul nu trebuie căutat în număr: Baudelaire nu poate vota decât pentru el, așa că nu votează, își exprimă neîncrederea în sufragiul universal, reproșează că votul aduce dictatori la putere. Democrația este ridiculizată, la fel și monarhia întemeiată pe sufragiu, Baudelaire, influențat de Joseph de Maistre, fiind antiegalitarist, susținând un guvernământ aristocratic. Baudelaire, ce se socotea un dandy, întreabă: ,,vă puteți închipui un Dandy vorbind poporului, altfel decât ca să-și bată joc de el?’’. Modernitatea? O babilonie, hărmălaie, harababură, vacarm, orașul modern este satanic și apocaliptic, Parisul, o ,,capitală abjectă’’, pe care totuși Beaudelaire o iubește, iar iubirea sa este autentică și nu oarbă. Și geniile, ca Hugo, sunt neghioabe și plictisitoare, Baudelaire este enervat de credințele lui Hugo în progres, sufragiu, ocultism etc.
Dacă geniul se închină ca un neghiob la neghiobiile modernității babilonice, atunci Baudelaire este îndreptățit să simtă cum arta se desacralizează, cum se prăbușește ,,aureola’’ artistului pe ,,macadam’’, termenul folosit de poet avea să facă și face carieră în modernitatea industrializată. Ce mai este un poet față de drumurile nesfârșite învelite în macadam, pe care roiesc mulțimile cu vacile sacre?
Negrul este culoarea epocii, hainele sobre ale oamenilor moderni arată doliul unei lumi suferinde, ce a pierdut ceva pentru totdeauna. Văduva este un ideal feminin pentru Baudelaire. Delacroix este un model de artist pentru Baudelaire, pentru că el este un înverșunat, un luptător sălbatic, în picturile lui este ,,infinitul în finit’’. În timp ce pictorul Vernet face ,,o masturbare febrilă și frecventă’’, nu pictură. Baudelaire denunță literatura militantă, artiștii progresiști, ce sunt de fapt conformiști, pedanți, trântori de cafenea, prinși de somnul decrepitudinii…Lui Manet, Baudelaire îi reproșează că este în pas cu progresul decrepit și somnambul. ,,Lui Baudelaire să-i tacă fleanca’’, spune iritat Van Gogh.
Dar Baudelaire nu tace: jumătate din artă este modernitatea, însemnând ceea ce este tranzitoriu, fugitiv, contingent, obsesia înnoirii, cealaltă jumătate este eternul, este imuabilul, este frumusețea permanentă cu care Baudelaire încerca să reziste lumii moderne materialiste.
Frumosul este ciudatul, bizarul, uimitorul, dar nu și invers, ceea ce este uimitor, bizar nu este mereu și frumos, de aici confuzia modernilor, care cer să fie surprinși cu bizarerii artificiale, dar care nu sunt frumoase.
În politică, Baudelaire a fost sub influența lui Proudhon, un socialist libertar, un anarhist de stânga, apoi poetul a devenit un anarhist de dreapta, denunțând nebunia poporului și a burgheziei. Deși a scris în ziare socialiste, Baudelaire nu putea fi un socialist, pentru că el ridica în slăvi vinul, care stimulează revolta.
Baudelaire se declara un dandy: un om dezinvolt, semeț, individualist, conversând spiritual, elegant, hoinar, moștenitor al curteanului din Vechiul Regim, detestând utilitarismul modern ca fiind ceva hidos, celebrând superioritatea unei aristocrații spirituale, localnic și cosmopolit, sociabil și insolent, el este ultimul erou în epoca decadenței. Compagnon, bine progresat spiritual, este afectat de ,,bădărănia crasă’’ a lui Baudelaire față de femei, neputând să treacă peste ea fără a cita din ,,rachetele’’ lui Baudelaire lansate către femei: ,,a iubi femeile inteligente e o plăcere de pederast’’ sau că George Sand este o latrină. Pentru un om ca Baudelaire, încredințat de universalitatea răului, astfel de cugetări nu erau scandaloase, pentru Compagnon și noi, încredințați iluzoriu de universalitatea binelui, ele ne par ,,bădărane’’.
Ziarele sunt ,,o beție de atrocitate universală’’, nu te poți atinge de un ziar fără scârbă: nimic nou sub soare. Ziarele au contribuit la amestecul, apoi la victoria utilului, tehnicilor, cultului materiei, la abolirea transcendenței și alungarea frumosului din viața modernilor. Dar Baudelaire susținea micul ziar contra jurnalismului distructiv, micul ziar fiind precum blogurile azi, spune Compagnon: ,,fără ele, ne-ar veni uneori chef să dispărem. Oriunde în afara lumii numerice’’.
Ca și ziarul pe care-l critică, dar îl și folosește, Baudelaire face la fel și cu fotografia, o altă ocupație modernă. Fotografia reprezentativă a cărții este rodul folosirii ei de către poet. Fotografia desacralizează raportul omului cu imaginea, fotografia este pur materialistă și burgheză, încă un semn al unei epoci decadente și lipsite de ideal. Fotografia aduce imagini celebrate de mulțimile idolatre, ștergând urmele din imagini, ce trimit la divin, la sacru, fotografia prezentându-se ca un vițel de aur al modernității, vițelul în care omenirea își contemplă chipul ei de Narcis, ea crezându-se un Narcis frumos, dar în fotografie se vede doar un vițel de aur falsificat. Industria fotografiei va afecta profund arta, pentru că se va socoti o înlocuitoare a ei. Și chiar dacă poezia este opusă progresului tehnologic, ce a adus vițelul de aur al fotografiei, și poetul a lăsat 15 fotografii, dar rămase la fel de depărtate de poezia lui. Imagini la care cineva se poate uita cu atenție acum, doar din cauza creației sale.
Imaginea captată de mașină fiind la fel de importantă ca gunoiul și noroiul Parisului, căruia Beaudelaire îi spune: ,,tu mi-ai dat noroiul tău și eu l-am preschimbat în aur’’. Imaginea nu are importanță, dacă imaginația nu o ,,preschimbă în aur’’.
Baudelaire se ruga să devină erou și sfânt, nu a devenit nici unul din ei. Baudelaire a cunoscut ,,bucuria de a coborî’’ prin animalitate și ispita satanică, a cunoscut-o nu numai la el, ci la modernitatea, ce-și ignoră coborârea cu bucuria iluzorie a progresului tehnologic, singurul progres al ei.
Baudelaire a recunoscut decadența în epocă și în ființa lui. Baudelaire a trăit spleen-ul: ,,la ce bun asta sau cealaltă?’’, o interogare intensă asupra vieții la care poetul se simțea condamnat, deși trăia neîncetat în pragul sinuciderii. Chiar dacă viața lui a fost ratată, cum consideră comunistul Sartre, Baudelaire a plătit prețul eșuării vieții pentru a plăsmui o operă. Viața ratată a devenit o operă ,,sublimă’’ într-o epocă și într-o lume cărora poetul li s-a opus. Opoziția lui va rămâne mereu o alternativă pentru cei nevrăjiți de vițeii de aur ai modernității.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Antoine Compagnon, O vară cu Baudelaire, trad. Simona Modreanu, Cartea Românească Educațional, Iași, 2020, pp. 6-8, 14, 18-23, 27-28, 32-38, 41-43, 47-48, 50-51, 54-56, 58, 60-62, 66-69, 71, 73-75, 77, 79-82, 85-86, 89-92, 97-99, 103, 112, 116-117, 120.
