Economistul Keynes a fost ,,un etatist machiavelnic fermecător, dar vrăjit de putere’’. Teoria sa susține o planificare central moderată a economiei și ar fi eficientă dacă statul ar fi condus de economiști sau de tehnocrați ca el. Keynes nu admitea critica lui Hayek despre panta alunecoasă pe care planificarea centrală și etatismul conduc la totalitarism, la subordonarea economiei și societății de către stat.
Marxiștii keynesieni, precum Joan Robinson, trebuiau să-și subordoneze ideile pozițiilor de putere, politicienii cu mintea deschisă către chestiuni de ordin moral planificând activitățile economice, Keynes fiind el însuși planificator guvernamental pe timp de război în Imperiul Britanic. Opunându-se controlului economic de către stat, hayekienii și misesienii au fost influențați de carisma lui Keynes, unii dintre ei devenind keynesieni. Singurul neinfluențat a rămas Ludwig von Mises, însă acesta nu făcea parte din mediul academic important. Chiar și Hayek a fost influențat de carisma lui Keynes.
Astfel, Rothbard ca urmaș al Școlii Austriece de Economie arată cum slab pregătitul în economie Keynes a reușit prin carisma sa să atragă economiști mai pregătiți decât el, promovându-și teoria nefastă despre rolul pozitiv al statului în economie. Deși a atacat o lucrare a lui Keynes, Hayek a evitat să atace Tratatul principal al lui Keynes pentru a nu interfera asupra efortului keynesian de război al Marii Britanii. Efort keynesian, pe care și statul sovietic al lui Stalin și statul național-socialist al lui Hitler l-au făcut pentru înarmarea și pregătirea de ultimul mare război mondial.
Rothbard nu-l consideră pe Keynes un ,,cărturar strălucit’’ cum îl numea Hayek, ci un slab cititor de literatură economică. Un ins din elita britanică, protejat al lui Alfred Marshall, Keynes era un om inteligent, carismatic, manipulator, arogant, egolatru, cu o încredere în sine exagerată, cu o voință de putere ascunsă în dorința de a fi deschizător de drumuri în științele sociale și în politică. El a fost deschizător de drum camuflând vechile erori etatiste și inflaționiste într-un jargon pseudo-științific modern prezentându-l descoperire științifică. De fapt el a știut să țină pasul cu valul imens de socialism, de etatism și de centralizare economică de la începutul secolului XX.
El a eliminat vechiul rol al științei economice de a se opune planificărilor etatiste și inflaționiste, conducând o generație de economiști implicați în poziții de putere academică și politică. Keynes concepe un aparat de stat format dintr-o elită de cunoscători, un fel de versiune științifică modernă a regilor-filosofi ai lui Platon. Un Roosevelt, ascultând de teoreticieni, era un exemplu contemporan lui. Această elită ghidată de economiștii keynesieni gestionează economia scăzând rata dobânzii, determinând resursele necesare sporirii factorilor de producție și veniturile de bază ale proprietarilor acestor factori. Când guvernul controlează investițiile publice în mijloacele de producție, el devine și proprietarul a ceea ce s-a investit, investiția publică fiind o formă de socialism, în care mijlocul de producție se află în mâinile guvernării, susțin Hazlitt și Rothbard. Socialismul este tocmai controlarea de către guvern a mijloacelor de producție și a proprietății. Ar fi o confuzie să considerăm keynesianismul ca o alternativă de piață mai liberă față de socialism.
În anii 1920-1940, era la modă sistemul în care guvernul domina pe ,,plan economic național’’, expresia lui Sir Oswald Mosley, fondatorul fascismului britanic. Keynes scria într-o introducere la ediția germană a unei traduceri din 1936, că teoria sa se potrivește mai bine unui stat totalitar, precum era cel național-socialist.
Deși susținerea unei economii controlate de stat l-ar apropia de comuniști, Keynes condamna mitocănia proletară, susținând burghezia educată și aristocrația. El critica socialismul Partidului Laburist britanic care lupta alături de mitocănia proletară. Deși îi admira pe tinerii comuniști pentru lupta lor, le respingea puritanismul, iar după vizita din 1925 în Rusia sovietică, Keynes condamna comunismul datorită terorii și exterminărilor, unde bestialitatea rusului se aliase cu cea evreiască. Rothbard îl acuză pe Keynes de antisemitism, Keynes vorbind de repulsia europenilor față de evreii ce nu pot fi integrați în Occident. Dar pomenește și de ipocrizia lui Keynes, care era atras și-i susținea pe evreii bancheri sau oameni politici dispuși să-i facă favoruri, precum mentorul său politic Samuel Montagu sau bancherul politician Carl Melchior.
Keynes urma teoria Banking School în a susține că boom-ul și declinul economic erau provocate de speculațiile antreprenoriale, explicație susținută și de J. S. Mill și de Alfred Marshall. Keynes susține că iraționalitatea, umorile psihice, spiritul animalic, optimismul și pesimismul antreprenorului, care investește prea mult producând inflație sau investește prea puțin producând șomaj și recesiune, sunt cauzele ciclurilor de creștere și de declin economic. Adepții Currency School, precum Ricardo, susțineau că expansiunea/contracția creditului și a ofertei monetare sunt produse de banca centrală, ca primă cauză a boom-ului sau declinului economic. Acest rol negativ al Băncii Centrale este susținut și de Rothbard.
Rothbard critică poziția keynesiană cu privire la economisire: cel care economisește ar fi o frână în calea investițiilor, după Keynes, el vrând o reducere a ratei dobânzii la 0 pentru a stimula investițiile, în timp ce Rothbard pe urmele lui Adam Smith și David Ricardo, vede în economisire o acumulare a capitalului pentru a fi investit.
Keynes a pornit o campanie de distrugere a reputației profesorului său Arthur Pigou, care-i respinsese tratatul despre bani. El știa că Pigou era succesorul lui Marshall și rivalul principal la conducerea Școlii de Economie de la Cambridge, iar pentru el, cine conducea școala dobândea o influență majoră în lume. Keynes îi reproșa lui Pigou ceea ce ce Pigou nu scrisese, neiertându-l pe Pigou pentru că i-a socotit cunoscuta ,,Teorie generală’’ o ,,salată de denaturări’’.
Keynes și-a ridiculizat colegii de facultate în fața studenților pe care i-a atras prin laude excesive, luându-i ca aliați în lupta contra adversarilor doctrinari, determinându-i să-i provoace pe aceștia. Astfel a pățit-o fostul prieten al lui Keynes, timidul profesor Dennis Robertson fiind ,,torturat diabolic’’ de discipolii malițioși ai lui Keynes. După cum îl prezintă Rothbard pe Keynes, în ciuda poate a unor exagerări, nu poți să nu te gândești la faptul că teoria intervenționistă a lui Keynes i se potrivește perfect economistului în discuție. Guvernanții știu că ,,adevărul’’ se impune prin persuadare manipulatorie, luându-și un grup de susținători (politicieni, jurnaliști, formatori de opinie) ca aliați în această impunere, susținătorii părtași la politicile intervenționiste ale guvernului fiind convinși că fac ce trebuie, ce este ,,bine’’.
Cum minte statul, minte și Keynes fudulindu-se că este primul care a încercat să explice șomajul și să-i dea atenție. De fapt, Școala Austriacă de Economie explicase șomajul prin creșterea salariilor peste nivelul liber al pieței datorită sindicatelor și intervenției statului. Keynes cunoștea membrii Școlii Austriece, fiindcă Hayek fusese adus la London School of Economics (LSE), unde a polemizat cu Keynes.
Dacă la început, economiștii de la LSE au fost adepții lui Hayek, ei au trecut apoi la adversarul lui Hayek: Keynes. Lionel Robbins audient al lui von Mises, l-a adus pe Hayek la LSE, a tradus cărți ale Școlii Austriece, apoi în timpul războiului, fiind coleg cu Keynes la un departament de planificare economică, a devenit keynesian.
Teoriile lui Keynes au devenit influente pentru că au fost o mană cerească pentru guvernele lumii predispuse la cheltuieli. Intelectualii erau convinși că Marea Depresiune arată că un capitalism de tip laissez-faire nu funcționează și atunci este nevoie de guvernele care să facă cheltuieli peste cheltuieli pentru a salva economia de viciile capitalismului sălbatic, dar generând deficite lipsite de moderație.
Din cauza credințelor în necesitatea intervenției statului în economie, credințe exprimate în comunism, în fascism, în socialismele populare și în prezent, economia de piață pare eclipsată de un etatism cu o înșelătoare aparență de binefacere, binefacerile ,,stabilității, ,,siguranței’’, eliminării inegalităților, ascunzând transformarea cetățenilor în servi asistați.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Murray N. Rothbard, Keynes, Omul, trad. Gabriel Mursa, Editura Liberalis, Rediu, Breazu, 2013, pp. 37, 55-56, 60-61, 65-71, 74-85, 87-93.
