Sfârșitul creștinătății înseamnă punctul terminus al civilizației clădite de creștinism vreme de 16 secole începând cu veacul al IV-lea. Nu se poate limita creștinismul doar la viața interioară a creștinului, cum face Mounier, decât cel mult pentru fiecare individ aparte, pentru că instituțiile creștinătății au avut efecte în lumea exterioară și au modelat civilizația. Dacă revoluțiile: engleză, olandeză, americană, încă se mai sprijineau pe creștinism, cea franceză devine antagonică creștinătății. Declinul creștinătății începuse.
Încercările zadarnice de a salva creștinismul: contra-revoluționarii, revoluția conservatoare
,,Secolele modernizării sunt o cruciadă contra creștinismului’’, scria Ortega y Gasset. Progresismul și materialismul modernizării au figura lui Antihrist, Apocalipsa este aproape, anunța Soloviov. La fel, Donoso Cortes vede în erorile moderne (democrația, libertatea individului, suveranitatea rațiunii) semnul lui Antihrist, prăbușirea creștinătății. Baudelaire denunța și el modernitatea, alături de Rene de la Tour de Pin cu discipolii săi Henri Massis și Charles Maurras. ,,Un pluton de soldați poate salva în ultima clipă Occidentul’’, scria Spengler, cel care anunța declinul Occidentului. Aceste cuvinte spengleriene fiind folosite de falanga lui Franco.
Dacă Revoluția Franceză era progresul modernist, iar revoluția socialistă din 1917 continua modernizarea, contra-revoluțiile, revoluțiile fasciste corporatiste ale lui Salazar, Franco și Mussolini au fost spasme ale creștinătății muribunde pentru că au încercat să salveze acel Occident care nu putea să mai fie salvat. O civilizație nu mai putea fi salvată de niște regimuri care au devenit respingătoare și pentru adepții lor. Regimurile corporatiste fasciste cu glorificarea morții și eroismului au fost un simptom pentru agonia și starea de muribund a Occidentului creștin. Aici nu intră regimul nazist, unul antitradiționalist, ce voia revenirea la păgânism, la zeii popoarelor germanice, divinități anterioare creștinismului.
Dar toate regimurile despotice, toate revoluțiile și contra-revoluțiile au fost urmarea negării ,,adevărului’’ (Masssis), efectul ajungerii civilizației creștine într-un haos nihilist (,,republica drepturilor omului este nihilistă’’, spunea revoluționarul Anarchasis Cloots). Astfel era utopică, inadecvată timpului, zadarnică, o revoluție conservatoare, precum cea din prima jumătate a secolului XX, din care făcea parte și un Jaspers cu critica sa conservatoare a culturii, dar care nu se amăgea că va schimba societatea, ci se adresa ca și creștinismul lui Mounier, doar fiecărui individ. Revenirea la valorile tradiționale, respingerea hedonismului vid, a materialismului, a progreselor susținând acest materialism, restaurarea artizanatului, agriculturii tradiționale contra modernizării, erau câteva din dezideratele zadarnice ale unei ,,revoluții conservatoare’’.
Inversiunea normativă
Dezvrăjirea lumii creștine s-a dezvrăjit ea însăși pentru că nu a dus la societăți ateiste, ci la noi idealuri și mituri. Colonialismul era cândva o mare aventură umană prețuită, azi este considerat abominabil și oribil. Homosexualitatea era disprețuită, azi este lăudată și la modă. Avortul condamnat cândva, azi este băgat în constituție, să convingi pe cineva să nu-l facă, poți fi pedepsit pentru delict de obstrucție. Pedofilia era privită cu resemnare ca un rău tolerat pentru salvarea familiilor și instituțiilor, azi este delictul cel mai criminal. Sinuciderea era reprobabilă, azi poți fi ajutat să mori liniștit. Modelul tradițional creștin este inversat, acesta este sfârșitul creștinismului.
O astfel de inversiune a fost când Tertulian, în secolul II după Hristos, lupta contra instituțiilor, strămoșilor, legilor, înțelepților, Antichității, necesității, zeilor…Sinuciderea, de exemplu, a înțeleptului Seneca era ceva onorabil, creștinismul a condamnat-o în orice caz posibil. Exoleții erau bărbații care se prostituau, împăratul creștin Teodosie îi condamnă alături de homosexuali pentru că renunțau la bărbăția lor. Jocurile Olimpice erau interzise în 392 mai ales din cauza nudității atleților, ocazie pentru fornicațiile intermasculine.
Creștinii se numeau moderni (modernus) în timp ce țăranii erau paganus, cei conservatori care țineau la formele vechii lumi. Marșul spre progres era inevitabil. Inversiunea inversiunii creștine a început odată cu 1789, cu Revoluția Franceză, această revoluție a fost începutul sfârșitului Creștinătății. Divorțul la liber a început din 1792, apărătorii moralei creștine, în ciuda unor aliați conjuncturali, dau înapoi și se apără zadarnic. Avortul, eutanasia, homosexualitatea sunt bătălii pierdute.
La sfârșitul Antichității Plutarh anunța că ,,Marele Pan a murit’’ sau Priap, Pan și Priap au revenit în timpul modern al inversiunii inversiunii. Sinuciderea, prostituția masculină, homosexualitatea sunt la liber. Omul postmodern, eliberat de credințe, nu crede în fidelitate sau în stabilitate familială. Morala creștină cu valorile ei devine ruptă de legile țărilor ,,moderne’’.
În cazul pedofiliei, Biserica însăși preia criminalizarea din statele moderne și damnează preoții pedofili, Biserica este acuzată că nu a coabitat la timp cu noua morală. Biserica este dominată de circumstanțele exterioare create de noua inversiune valorică și face penitență forțată. Ea nu mai este mai importantă decât individul, fiind abandonat holismul tradițional al bisericii mai importante decât individul. Individul cu nevoile lui este preeminent: dacă el vrea parteneriat civil sau căsătorie cu o persoană de același sex, atunci biserica se supune, așa cum se întâmplă deja în unele biserici protestante.
Așa cum creștinismul modernus a lichidat lumea păgână, la fel moravurile creștine se lichefiază și sunt dizolvate de noua lume asemănătoare cu cea păgână.
Inversiune ontologică
Poate exista o inversiune precum cea a lui Akhenaton, dar fără a fi ontologică, ea dispare în timp. Moise distrugând vițeii de aur ai evreilor a făcut o inversiune ontologică către monoteism. După Max Weber, cosmoteismul și politeismul destituite de monoteism stau mereu la pândă pentru a reapărea. Ar părea că monoteismul, religiile revelate poartă în ele ca mod de salvare alternativa păgână a cosmoteismului și politeismului.
Creștinismul nu este înlocuit de ateism, ci de o morală stoică, de păgânism și de spiritualități asiatice. Raționalismul Luminilor usucă tot ce atinge (Jacobi), nu pentru că alungă sentimentul religios, ci pentru că distruge tradițiile, prejudecățile, credințele religioase, ce sunt un temei în societate. Deja în secolul XIX, un Schopenhauer credea că spiritualitatea asiatică va transforma Europa. Oferta religioasă asiatică este atrăgătoare pentru că rezonează cu preocupările ecologiste, spiritualitatea asiatică valorizând ființele și natura, iar scopul eliminării suferinței este ca o dezvoltare personală pentru europeanul sensibil care ia ce-i poftește inima din religia asiatică și lasă la o parte ce nu-i convine.
Divinizarea naturii și panteismul satisfac bine pretenția egalitaristă imperioasă în prezent. Sacrul este aici, în viața terestră, în natură, în oameni: spațiul este esențial, lumea de aici este adevărata reședință. Timpul nu mai este important, cum este pentru monoteist, pentru credinciosul în Unul Dumnezeu, lumea este o trecere, un culoar către dincolo, străin de orice patrie, aspirația lui este spre Dincolo.
Pentru filosoful Otto Marquard împărăția lui Dumnezeu a fost urmată de cea a omului și aceasta este urmată de împărăția naturii. Pentru filosoful Klages, istoria este lupta dintre spiritul rațional, principiul masculin și cel feminin, sufletul, viața. Primul a măsurat, a stăpânit natura, al doilea este apropiat de natură, de ritmurile ei.
Ecologia este noua religie, este noua credință, certitudinile științifice produc convingeri iraționale asemănătoare religiei, de exemplu, unii ongiști se cred salvatorii planetei. Dogma ecologică nu poate fi chestionată, cine se îndoiește de ea este socotit nebun, nociv. Pământul-Mamă, Gaia prețuită de John Gray, este zeitatea păgână a religiei ecologice, o formă postmodernă de panteism. Grija față de pământ se manifestă prin măsurarea emisiilor de carbon, indivizii umani trebuie să se supună măsurătorilor și planificărilor cerute de guverne, sacrificiile lor fiind necesare religiei Pământului-Mamă.
După sfârșitul Creștinătății: un palimpsest
Când creștinii luau templele păgânilor și le transformau în biserici, se întâmpla ca o nouă religie să se formeze peste cea veche ca-ntr-un un palimpsest unde se scrie peste o scriere mai veche (Jan Assman). La fel și principiile vechilor credințe creștine. Ele intră în palimpsestul ideologiei drepturilor omului. Aceasta ideologie ce se pretinde singura adevărată este moștenitoarea universalismului creștin al oamenilor egali în fața Domnului, dar acest universalism este lovit odată cu lovitura dată universalismelor, în mersul istoriei adevărurile sunt spulberate, devenind doar speranțe sau făgăduințe (Ricoeur).
Obsesia obiectivității în zona religiosului și filosoficului, a echivalării credinței cu cunoașterea, a dus la distrugerea misterului. Adevărul nefiind dezvăluirea care distruge misterul, ci revelația care-l îndreptățește (W. Benjamin). Filantropia, pasiunea omului de a ajuta, este o morală golită de caritatea creștină, un palimpsest al modernității peste morala creștină.
Teologul creștin W. Rauschenbusch (1861-1918) scria că Isus a murit pentru păcatele colective: fanatismul, militarismul, disprețul de clasă, individualismul, capitalismul, naționalismul. Binele fiind întrupat în pacifism, colectivism, socialism, internaționalism.
În prezent o morală protestantă desfigurată îi domină pe americani, în ea păcatele capitale fiind: intoleranța, puterea, militarismul, opresiunea. Mișcarea Woke seamănă cu biserica care excomunică oponenții, violența ei maniheistă vede în omul alb sursa răului. În epoca modernității târzii pare că utopia comunistă nu a înlocuit creștinismul, ci grija post-evanghelică față de omul cu stomacul sensibil și cu grija față de natură. Această grijă este un umanitarism, nu este umanism, această grijă față de om a împiedicat desfășurarea eliberării de toate tabuurile din anii ’60-’70, anii Revoluției sexuale și ai emancipării femeii. Cei care invocau dreptul la pedofilie au devenit dascăli de virtute (vezi cazul marxistului ecologist Daniel Cohn-Bendit). Elitele reclamau dreptul la pedofilie acum 40 de ani, în prezent fac paradă de virtute sancționându-i drastic pe pedofili.
Noua morală este o filantropie plângăcioasă, victimizatoare, emotivă, sentimentală, dezafectând adevărul, fiind agnostică, suntem ca niște budiști, nu știm adevărul, dar practicăm binele. Creștinismul este transmutat în câmpul distribuției sociale, în exigența justițiară, în toleranța egală față de imigranți, în milostenia măsurată în maldărul de haine donat, această mașinărie socială ce parodiază creștinismul în care umanitarismul e plin de virtuți ce au luat-o razna (Chesterton). Civilizația noastră este un avatar monstruos al creștinismului, civilizația pervertind și mortificând mesajul creștin (Ellul).
Morala cu reziduri evanghelice este apărată de stat și valorizată de elite, asigurând prin influență sancționarea celor care nu sunt de acord cu ea. Morala prezentului este una păzită și furnizată de stat, de animatorii din mass-media. Morala prezentă este de la stat, așa cum era în Imperiul Roman. Din nou situația din păgânismul greco-roman: statul dă morala, așa este în Occident unde morala inundă școlile, familiile, platourile de televiziune, mediul social…Morala din prezent este separată de religia creștină, morala reciclează învățături creștine pentru a se alătura religiei ecologiste a Pământului-Mamă.
Noul timp al creștinătății disparente
Scriitoarea belgiană critică tendința din bisericile creștine de a lua partea învingătorului de frica pieirii: organizarea de manifestări la modă despre teologie și ,,Gaia’’, rugăciuni publice de căință pentru că nu li s-a acordat lesbienelor dreptul de a fi mame.
Biserica nu mai este misionară, nu mai convinge, ea încearcă soluții statale de tipul legilor care interzic și impun ceva contra convingerii oamenilor, cum este interzicerea avortului. Ea trebuie să convingă de sacralitatea embrionului, altfel totul este acțiune de stat dictatorial.
Creștinismul în forma instituțiilor politice puternice a inspirat ura (Tocqueville), creștinii poate ar fi trebuit să aibă puterea celor fără putere, discreția inspirată de Dumnezeu (Mounier), să fie doar modele fără a avea puterea (Camus).
Deși biserica catolică este în minoritate, opinia publică nu o iubește, ea se comportă prin reprezentanții ei de parcă ar fi majoritari, fiind nevoită de stat să fie tolerantă, dar ea rămâne inaptă de primenire morală.
Nici creștinii, ce sar în apărarea familiei tradiționale, nu par convinși că vor schimba ceva și nici ei nu ar mai vrea să trăiască în creștinismul primar. Creștinii mai pot fi ,,agenții secreți’’ ai lui Dumnezeu, rugându-se dimpreună cu Lucian Blaga: ,,oprește Doamne ceasul cu care ne măsori destrămarea’’…
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Chantal Delsol, Sfârșitul Creștinătății: inversiunea normativă și noul timp, trad. și prefață de Teodor Baconschi, Editura Spandugino, București, 2023, pp. 20-31, 35, 41-43, 46, 48, 50-61, 67, 71- 73, 75-81, 88, 90-91, 93, 95-96, 98, 100-102, 110-122.
