Are mult sens dorința lui Andrei Pleșu ca ,,Manifestul’’ să fie cunoscut mai bine, citirea lui nu m-a entuziasmat ca pe tânărul Radu Cosașu, dar prin el am înțeles mai bine ce s-a întâmplat după ,,căderea’’ comunismului, cum s-a reactivat marxismul, cum universitățile de frunte ale României, politica și societatea au importat masiv ideologie ,,eliberatoare’’ și ,,integratoare’’, de asemenea am înțeles cum a eșuat anticomunismul. Cele 7 probleme contemporane care pot primi elucidări prin lectura Manifestului sunt:
- Asaltul asupra familiei
- Atacul împotriva naționalității și socialismul internaționalist
- Legătura originară comunism-fascism și lumpenproletariatul comunist-fascist
- Eșecul anticomunismului și imposibilitatea de a condamna legal comunismul
- Intervenționismul statului în economie ca socialism comunist
- Socialismele și legătura originară comunism-creștinism.
- Lupta culturală: marxismul cultural și corectitudinea politică
1. ,,Desființarea familiei’’ (pp. 33-35, 52) este o idee care indignează criticii comunismului, chiar și pe unii comuniști. Comunismul doar face să elimine prostituția oficială și neoficială din familia burgheză unde burghezii își seduc soțiile, burghezii au la dispoziție femeile și fiicele proletarilor adică a celor dominați: astfel, teoria, cu eliberarea femeii din relațiile de putere și de autoritate care o abuzează, continuă ce spun cei doi filosofi în Manifest.
,,Lupta pentru drepturile femeilor și copiilor era parte integrantă în toate programele socialiste/comuniste’’, spune marxistul Ianoși. Socialiștii susțineau egalitatea dintre bărbat și femeie, în timpul mișcărilor revoluționare dinainte de 1848 apare și o feministă socialistă numită Flora Tristan (pp. 179, 168). Femeile comuniste nu mai sunt unelte de producție așa cum este femeia pentru burghez. Ca niște clarvăzători, Marx și Engels scriu: ,,burghezul vede în soția lui o simplă unealtă de producție’’, la fel și copiii, copiii nu vor mai fi exploatați, iar educația lor va fi socială, se înțelege va fi una marxist-comunistă. De fapt, va fi înlocuită educația burgheziei zdrobite cu educația comunistă eliberatoare, educația din familia comunistă va fi una socială. Iată așadar inundarea și suprimarea unei presupuse sfere private unde educația ar fi familială: nu există așa ceva, există doar educație social-comunistă. Recunoașteți cumva tendințele actuale susținute de statele ,,democratice’’ și de ong-uri de a educa familiile cu educație prostgresistă?
,,Frazeologia burgheză despre familie și educație, despre legătura intimă dintre părinți și copii devine cu atât mai dezgustătoare’’, cu cât pentru proletarii exploatați aceste legături se distrug și copiii sunt exploatați. Să acceptăm frazeologia marxistă militantă că familiile burgheze exploatează, că bunăstarea lor se întemeiază pe suferința celorlalți? Aceasta este oricum o imagine parțial falsă, ca orice imagine fixată asupra trecutului pentru a justifica o anumită viziune. Vă recomand în acest sens primele capitole din ,,10 mituri anticapitaliste’’ de Rainer Zitelmann, unde se pune în discuție această imagine sentimental-proletară despre suferința exploataților și capitalismul exploatator.
Dar să presupunem că este cum scriu Marx și Engels, de ce ar anula această exploatare relațiile intime din familia burgheză sau mic-burgheză ori din familia țăranului mic, mijlocaș, chiabur? Lăsând la o parte generalizările marxiste despre familia burgheză, cu toată spoiala lor de ,,socialism științific’’, nu au cum să cunoască cei doi filosofi toate familiile burgheze, dar atacarea familiei nu este doar atacarea familiei burgheze, este și atacarea altor forme tradiționale de familie, precum cea țărănească sau mic burgheză (înțeleg prin acest termen ce înțelegeau cei doi: un ,,confecționer’’ de textile cu câțiva angajați, adică aproape un proletar). Oare vă aduceți aminte când un politician progresist (Barna) critica ,,agenda’’ medievală a familiei care refuză revoluția sexuală a stângii din anii ’70?
Mereu se vor găsi marxiști ca evreul maghiar Ianoși, născut într-o familie burgheză, care să apere atacul marxist împotriva familiei burgheze. Ianoși citează din ,,Principiile comunismului’’, clarificarea cu privire la comunizarea femeii: legătura dintre cele două sexe va fi personală fără ca societatea să aibă un cuvânt de spus (p. 179): ce imagine ideală, o adevărată capsulă cu opiu mental când se susține așa ceva, pentru că legăturile ,,dintre sexe’’ sunt supuse multor presiuni sociale! Dacă cumva cei doi nu vor fi de acord cu ,,legătura personală’’ comunistă, vor fi ei supuși presiunilor sociale într-o presupusă societate comunistă? Vor fi.
Dacă Marx și Engels n-au reușit cu tovarășii comuniști această legătură ideală și eliberată de societate, dacă n-au reușit desființarea familiei burgheze, oricum atacarea familiei continuă, familia burgheză, tradițională este perimată, depășită, progresul este inevitabil în materie de legături dintre sexe/genuri. Ca încheiere la problema familiei, iată niște frumoase imagini ale unei cărți recente care are legătură cu asaltul asupra ,,familiei burgheze’’:
2. ,,Muncitorii nu au patrie’’ (pp. 35-36), Marx și Engels acceptă acuzația că desființarea patriei și naționalității este un scop al comunismului, alături de desființarea familiei burgheze ipocrite. Dar prima etapă a socialismului comunist este națională: proletarul cucerește puterea într-un stat național prin clasa sa formată la nivel național. Dar acțiunea unită a proletarilor din toate țările va desființa diferențele naționale, antagonismele, exploatările dintre națiuni (colonialismul).
Internaționalismul socialist este un pilon al unirii națiunilor în politica actuală, un altul este neoliberalismul. Acest socialism internaționalist este adversarul oricărei forme de naționalism, chiar și socialist, naționaliștii vor fi înfierați cu mânie proletară cu termeni peiorativi precum: ,,legionar’’, ,,fascist’’, ,,putinist’’, ,,izolaționist’’ etc. Desigur apariția socialismului internaționalist este reacție la capitalismul internaționalist, adică socialiștii internaționaliști n-au încotro decât să fie așa, nu este vina lor, este vina capitaliștilor înrobitori (pp. 179-180).
3. Legătura originară comunism-fascism: chiar dacă Radu Cosașu este îndreptățit să se enerveze de egalitatea afirmată dintre fascism și comunism, legătura este originară. Adică de la începutul comunismului și socialismului internaționalist. Socialismul național este prima etapă, spun Marx și Engels. Cei doi se delimitează de socialismele de diverse feluri care erau în secolul XIX, acestea uneori fiind adversare între ele. Oweniști, fourieriști, cartiști, reformiști, socialiști burghezi care susțin existența burgheziei în interesul muncitorimii, socialiști filantropi etc (pp. 50-53).
Marxistul Mussolini a fost socialist internaționalist, apoi socialist naționalist, s-a folosit de capitalul burgheziei, a susținut intervenția statului în toate activitățile, în activitățile educative sau economice, așa cum susțin în ,,Manifest’’ și Marx cu Engels intervenția statului în aceste activități (pp. 34, 38-39).
Fasciștii s-au sprijinit în secolul XX pe micul negustor, meșteșugarul, țăranul, micul industriaș. Meseriașii din diferite industrii erau organizați sub ,,influența unui noian de concepții corporatiste’’, scrie Engels (p. 83). Aceștia sunt reacționarii pomeniți în Manifest (p. 25) care luptă și împotriva burgheziei, ei se comportă revoluționar, dar nu sunt revoluționari, sunt conservatori pentru că vor să dea roata istoriei înapoi, spune Manifestul. Roata istoriei adică necesara victorie a burgheziei și apoi a proletariatului. Acești reacționari pot deveni proletari, așa cum comuniștii germani sperau că proletarii național-socialiști vor trece la ei în anii 1920-1930.
Economistul Ludwig von Mises spune că programul fasciștilor din 1919 ,,era vehement anticapitalist’’, fasciștii salvând de la pieire modelul socialist al breslelor căruia i-au aplicat eticheta de ,,corporatism’’. ,,Fascismul și nazismul au fost dictaturi socialiste’’, comuniștii prin propagandă au schimbat semnificația termenului de fascism, care era de fapt ,,o varietate a socialismului italian’’. Și fascismul și național-socialismul și socialismul bolșevic au practic economia dirijată, intervenția statului în economie…(Von Mises, ,,Socialismul’’, pp. 538, 542-545).
Economistul Keynes a scris că teoria sa despre binefacerile intervenției statului în economie s-ar aplica mai bine în regimul național-socialist al lui Hitler.
Istoricul Nolte are dreptate: fascismul a fost un antimarxism care a preluat din marxism, fascismul fiind uneori ,,îmbibat cu ideile adversarului’’.
Nu în cele din urmă lumpenproletariatul: acel proletariat ce nu are conștiința clasei lui, ,,putregaiul pasiv al păturilor celor de mai jos este târât de revoluția comunistă uneori, alteori devine reacționar’’ (Manifestul, p. 25). Acest lumpenproletariat a fost cel pe care comunistul Lucrețiu Pătrășcanu îl vedea în rândurile legionarilor. A dispărut lumpenproletariatul? Nu. A fost înjurat și batjocorit când manifesta în rândurile PSD-ului prin București, pe când psdiștii erau ,,ciuma roșie’’. După ce psdiștii au fost revopsiți în culoarea europeană multicoloră, lumpenproletariatul a fost văzut în manifestațiile ,,hauriste’’, care a fost batjocorit din nou de niște ,,elitiști’’ știutori râzând de lumpenproletari, probabil uneori fiind mai proști ca ei. ,,Putregaiul’’ lui Marx și Engels: non-clasații, declasații vor rămâne în istorie și se vor reînrola mereu, unde vor avea o speranță sau un interes.
4. Eșecul anticomunismului este evident și doar orbii intelectual se pot face că nu-l văd. El are multiple cauze: victoria țărilor comuniste la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, colaborarea partidelor comuniste din Occident cu țările comuniste, sprijinul acordat țărilor comuniste de către unii intelectuali de marcă din Occident (Sartre, Malraux etc.), studiul marxismului ca opium al intelectualilor occidentali dezamăgiți de imperfecțiunile capitalismului, ascensiunea egalitarismului, a feminismului (socialista feministă Flora Tristan a fost contemporana lui Marx, prima ,,feministă’’ – Ion Ianoși, p. 168), eliberarea copilului prin drepturile lui de familia oprimatoare, educarea și ,,protejarea’’ copilului de către stat, comuniștii rămași la putere după ,,căderea comunismului’’ în statele din Estul Europei, statele postcomuniste susținute de serviciile de ,,securitate’’ represive urmașe ale celor dinainte de 1989, statele postcomuniste nu au făcut lustrație, nu au condamnat comunismul decât cel mult declarativ, occidentalii nu au fost de acord cu un ,,Proces al comunismului’’ la Moscova așa cum i-a propus Bukovski lui Thatcher, foști comuniști practicând anticomunismul (p. 161) la modă și astfel discreditându-l, intelectuali disidenți precum Adam Michnik colaborând cu comuniștii în tranziția către democrație, reapariția marxiștilor în Estul Europei, moda marxistoidă de protejare a năpăstuiților sorții importată din Occident, practicată social, politic, predată în universitățile noastre de către profesori prostgresiști și publicată în mass-media (exemplu: manelele nu pot fi huiduite decât de rasiști, spun laolaltă corecții politic din universități și din societate), noua retorică antifascistă cu vânătoarea de legionari (unii legionari au făcut parte din mișcările de rezistență anticomunistă, de aici, discreditarea implicită a anticomunismului), politicieni din partide la putere, precum Victoria Stoiciu, predicând anti-anticomunismul, membri de marcă în Consiliul European precum președintele Comisiei Europene Barroso sau șeful ecologiștilor Cohn-Bendit au fost marxiști în tinerețe, Consiliul Europei, după opoziția repetată a socialiștilor și comuniștilor, a condamnat formal comunismul, în timp ce marxismul și comunismul nu au același tratament legal cu fascismul…
Dacă vă uitați cine sunt colaboratorii cărții despre transsexualismul marxist (vezi poza), veți vedea 5 ,,comuniști declarați’’, o troțkistă, o feministă marxistă… Astfel, mai este cu putință condamnarea oficială și legală a comunismului când minoritățile sexuale îl practică? Dacă niște partide ,,extremiste’’ vor face asta, pun pariu cu oricine că politicieni prostgresiști, pe care îi cunoașteți bine, vor sări în apărarea comuniștilor marxiști transsexuali! Cum spune Manifestul: ,,deosebirile de sex și de vârstă își pierd valabilitatea socială când este vorba de clasa muncitoare’’ (p. 21), desigur este vina procesului capitalist de producție pentru această nediferențiere. Cum spunea Groys, într-o carte despre (post)comunism, dialectica marxistă include totul, inclusiv și antimarxismul, dialectica comunistă include totul: chiar și temporara sa autosuprimare, chiar și anticomunismul cu distrugerea lui lentă de către ,,liberali’’, prostgresiști’’, ,,stângiști’’, ,,socialiști’’ etc. Astfel anticomunismul a murit în brațele celui care l-a provocat: comunismul. Adio anticomunism!
5. Iată ce propun tovarășii Marx și Engels legat de statul proletar (pp. 29, 38-39, 92): centralizarea în mâinile statului a tuturor uneltelor de producție desigur măsura de centralizare se poate face ,,doar printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate și a relațiilor de producție’’, cunoaștem din istorie și din mărturia a mii de oameni, unii apropiați, această încălcare a dreptului la proprietate, a relațiilor de producție. ,,Expropierea proprietății funciare’’ pentru ,,acoperirea cheltuielilor de stat’’. ,,Impozit progresiv ridicat’’, cunoaștem și acest impozit practicat de guvernele pseudo-liberale adică socialiste din Occident (Italia, Spania, Germania țări conduse de partide socialiste/social-democrate au astfel de impozite progresive, taxe pe riscul de îmbogățire burgheză).
Desființarea dreptului de moștenire ca să nu se îmbogățească ,,burghejii’’ prin naștere, adică să o ia fiul ,,bogat’’ de la zero ca fiul sărac a lu’ tata Cole ce și-a băut toată viața și avutul. Confiscarea proprietății ,,rebelilor’’, se înțeleg proprietățile tuturor dușmanilor proletariatului, adversari reali sau imaginari. Creditul centralizat în mâinile băncii de stat ce va avea monopol.
Mijloacele de transport vor fi de stat, gratuități pentru săraci în transporturi de orice fel, fabrici de stat, armată industrială, lucrători organizați ca-ntr-o armată în agricultură, unirea celor două armate care lucrează și în industrie și în agricultură: azi lucrătorul pune cucuruz, mâine înfiletează șuruburi. Școală gratuită, copiii nu mai sunt exploatați, dar elevii învață și muncesc în industrie și în agricultură, vă mai amintiți oameni buni practica agricolă din timpul comunismului? Credeați că este la ,,tătuca’’ Ceaușescu? Nee, este de la tătuca Marx: dar nu este mai bine să duci adolescenții la cules de cucuruz și de pătlăgele în loc să-i lași la Beach Please organizat de Selly, zis și ,,Ceaușescu’’?
6. Marx și Engels susțin că nu voiau să dea numele de socialism comunismului teoretizat și practicat. Și aceasta pentru că voiau să se detașeze de socialismele din epoca primei jumătăți a secolului XIX (pp. 40-52, 106-107, 116-117): socialismul creștin, feudal, mic-burghez, al țăranilor împroprietăriți, socialismul burghez, conservator, precum la Proudhon, unul dintre părinții socialismului și anarhismului, socialismul burghezilor filantropi, apărătorilor de animale, ,,reformatorii de cafenea’’, socialismele critico-utopice precum al lui Fourier sau Owen.
Fourieriștii sau oweniștii purtând în epocă de obicei numele de ,,socialiști’’. Aceste socialisme sunt numite utopice, deși Fourier și Owen au creat niște forme de organizare socialiste, dar și critice. Aceste socialisme se potrivesc cel mai bine cu socialismele actuale din SUA și Europa: ele sunt critice la adresa capitalismului, au țel ,,să îmbunătățească situația tuturor membrilor societății’’, așa cum scrie în Manifestul Comunist. Ele sunt utopice pentru că ,,parazitează trupul’’ capitalismului. Socialismul comunist pare a fi cel autentic și revoluționar dintre toate socialismele (Cătălin Avramescu, p. 128).
Dar socialismul întrupat în statul comunist a fost un dezastru de la Lenin la Pol Pot. Socialismul din timpul nostru este mai blând, el vrea să îmbunătățească viața tuturor, părând ca o ,,evanghelie socială’’, expresie a lui Marx pentru a desemna socialismele din timpul lui.
,,Socialismul creștin’’ este ,,agheasma cu care popa sfințește necazul aristocratului’’. Creștinismul a tunat și fulgerat împotriva proprietății private, căsătoriei, statului, susținând celibatul, caritatea, cerșetoria, viața solitară…socialismul creștin este înrudit cu socialismul feudal, fiind alături de alte socialisme conservatoare, niște socialisme reacționare (pp. 42, 47, 53). Weitling era unul dintre comuniștii Ligii Drepților care se va transforma în 1847 în Liga comuniștilor sub influența lui Marx și Engels. Acest Weitling vorbea de comunism ca o întoarcere la creștinismul primitiv. Comuniștii Kriege și Harring predicau în America de Sud în numele Ligii celor Drepți un comunism exaltat, sentimental (pp. 86-87, 89). Faptul că după un secol în America Latină, Evanghelia lui Christos s-a unit cu evanghelia socială a socialismului marxist în ,,Teologia eliberării’’ nu a fost o întâmplare, ci o repetare a legăturii originare a comunismului marxist cu comunismul creștin, în ciuda unei rupturi a primului cu ,,ideile tradiționale’’ (p. 37, vezi și Wolton, ,,O istorie mondială a comunismului’’, vol. 3, ,,Complicii’’, pp 578-589).
7. Ideile și cultura sunt burgheze. Libertatea, cultura, dreptul sunt ,,produse ale relațiilor burgheze de producție și de proprietate’’, ele vor dispărea odată cu schimbarea condițiilor materiale de viață, odată cu desființarea proprietății private burgheze (pp. 32-33). Marxiștii Gramsci, Lukacs, marxiștii de la Școala de la Frankfurt au fost considerați promotorii luptei socialiste pe terenul culturii. ,,Marxismul cultural’’ este socotit o teorie conspiraționistă de către stânga ,,liberală’’ într-un articol de pe Wikipedia, ca dovadă a luptei marxiste pe terenul culturii.
Acest marxism cultural înseamnă schimbarea revoluționară pe terenul culturii prin distrugerea ierarhiilor, culturii tradiționale, influenței religiei…un alt efect al marxismului cultural fiind limbajul corect politic, susțin disidenții anticomuniști Vladimir Bukovski, Bronislaw Wildstein (,,Un trecut care se încăpățânează să nu mai treacă’’, pp. 166-167) și jurnalistul Michael Knowles în ,,Fără cuvinte. Controlezi limbajul, controlezi mintea’’, pp. 40-41.
Dogmele stângii au schimbat dreptul, legile, invadând spațiul privat al familiei ,,burgheze’’ (vezi Philippe Nemo ,,Regresiunea intelectuală a Franței’’). Socialiștii nu au putut afecta proprietatea privată decât parțial, atunci au compensat afectând spațiul privat, limbajul privat, mintea fiecăruia fiind supusă autocenzurării pentru a nu suporta sancțiuni financiare, profesionale, judiciare.
Comentariu la comentariile din volumul Manifestului
Mihai Zamfir s-a înșelat când în 1998 scria că Manifestul Comunist va fi citit ca un manifest romantic chemând la luptă pentru a doborî orânduirea socială a burgheziei (pp. 229-230). Romantismul este istorie, marxismul, socialismul și socialismul comunist, nu. Doar dacă privim lupta pentru cauze vecine cu visul, cu coșmarul, ca fiind ceva romantic mai putem vorbi de ceva romantic în lupta socialismului de azi, luptă ce va continua.
Analizând prefețele, Cristian Preda găsește 7 teze (pp. 225-226) printre care victoria neîndoielnică a comuniștilor, adică a ,,groparilor lumii vechi’’, ,,crearea națiunilor’’ fiind pentru ei doar un scop intermediar. La fel și lupta pentru deziderate socialiste, precum reducerea zilei de muncă: comuniștii nu se pot folosi până la sfârșit de ,,mașina de stat burgheză’’, ei trebuie să o distrugă prin revoluție. Prefețele mi se par mai mult propagandă comunistă adresată polonezilor, rușilor, italienilor…nu ceva de luat în serios. Propagandă către obștea țărănească rusă ce ar putea trece direct la ,,dezvoltarea comunistă’’ a proprietății comune, Marx și Engels chipurile se întrebau asupra acestei posibilități îndemnând la schimbarea revoluționară a obștii ,,străvechi’’ (pp. 71-72).
Ironia sorții este aceea că în 1893, Engels se întreba din nou, dacă Italia va da un nou revoluționar ce va schimba lumea aducând o nouă eră, precum au făcut un Dante sau renascentiștii din Peninsulă. Revoluționarul socialist și marxist a venit peste vreo 25 de ani: Mussolini care a trecut de la marxism și socialism internaționalist la socialismul naționalist, un revoluționar reacționar, un contra-revoluționar, unde ,,revoluționarul’’ ar fi prin convenția comunistă: comunistul internaționalist.
Comentariul lui Dan Perjovschi și Scrisoarea din 1988 a lui Dan Petrescu pot fi conexate. Tineri italieni de stânga anticapitaliști înainte de 1989, profesori americani universitari care spun că marxismul a fost aplicat prost în țările comuniste, un artist german vestic regretând lumea socialistă, sunt întâlnirile lui Perjovschi cu intelighenția vestică visând la paradisul marxist cu mașinile scumpe lăsate de ei în parcare (pp. 200-201). ,,Cu toții s-au băgat până în gât în treaba asta, iar acum toți se spală pe mâini’’ (Besancon), și Vestul și Estul politic și intelectual au susținut direct sau indirect comunismul, apoi nimeni nu vrea să-și asume vinovăția. În 1988, Dan Petrescu făcea un apel zadarnic la asumarea responsabilității (p. 209).
Câtă a fost, asumarea a pierit prin întoarcerea evangheliei socialismului eliberând și sprijinind oropsiții reali sau închipuiți ai sorții, prin reproliferarea vechilor comuniști la capitalismul pe care îl vor ,,îndreptat’’. ,,Suntem nevinovați’’ scrie un grafitti de pe statuile celor doi comuniști din Berlin în ton cu atitudinea generalizată în trecerea timpului după 1989.
Radu Cosașu amintește de devenirea sa ca marxist după ce a citit Manifestul nefiind interesat să citească criticii marxismului precum Hitler, Nae Ionescu, ,,Căpitanul’’ (pp. 142-143). Un evreu ca Radu Cosașu să scrie așa ceva acum, în Romania anului 2025, în toiul luptei antilejionare, ar fi surprinzător, dar motivul stă în principal în experiența de viață și înțelegerea lui Radu Cosașu. Înfuriat de incultura celor care cred că evreii au adus comunismul în România, Cosașu amintește de sora sa sionist-marxistă ce i-a vorbit de realizarea comunismului în Israel. Kibuțurile evreiești sunt apropiate de socialismul utopic înfierat de Manifest, dar kibuțurile nu sunt majoritare în Israel, dimpotrivă, ele sunt cam 4-5%, dar sunt descrise laudativ de Cosașu (pp. 144-147, 149). Este important să remarcăm că pe scară mică, cine se prezintă pozitiv este de fapt acel socialism considerat utopic de cei doi revoluționari ai politicii, Marx și Engels.
Dacă un Cosașu are o experiență a comunismului român, fiul lui, care studiază în Franța Manifestul cu Che Guevarra la capul patului, nu are așa ceva. Oricum și Radu Cosașu îl privește pe Marx ca nefiind de acord cu minciuna comunistă, pe care Lenin ar fi recunoscut-o înainte de sfârșit (pp. 157-158). Așa să fie? L-ar fi renegat Marx pe Stalin?
Cătălin Avramescu observă că unele observații ale celor doi filosofi sunt mai degrabă reacționare și conservatoare (p. 132). De exemplu, omul ca anexă a mașinii, această eliberare de mașină a omului a făcut carieră lungă începând cu anarhiștii luddiți până în secolul XX cu critica conservatoare a tehnicii sau în secolului XXI cu critica anarhistă a controlului prin tehnică exercitat de stat asupra cetățeanului, rob al tehnologiei. Așa cum evoluția tehnicii are ceva necesar, la fel și schimbarea istorică, socială și economică are ceva necesar, fără explicație sau fără o cauzalitate suficientă, ducând la schimbarea violentă, nu altfel, în țări precum Germania (p. 137). Într-adevăr, Manifestul este mai mult program revoluționar apărut în anul 1848, anul revoluțiilor europene.
Marxistul maghiar evreu Ion Ianoși propune un studiu ,,fără ură și părtinire’’ (Tacitus), considerând Manifestul într-o tradiție a însănătoșirii omului și societății de la Biblie, Platon, Diogene până la Morus, Campanella sau Münzer (pp. 164, 167). Pentru un Manifest care declară război culturii și religiei este cam multă așezare în zona tradiției culturale, dar Ianoși face mai degrabă o apologie decât o judecată sobră. Mai degrabă Ianoși se putea axa doar pe tradiția socialistă și revoluționară din cultura europeană, pe care o cunoștea bine, din care a ieșit și s-a remarcat socialismul comunist marxist (pp. 168-171).
Ianoși respinge retroversiunile totalitare atribuite lui Marx și lui Engels (p. 173). Ianoși spune că nu proprietatea, ci pe cea burgheză, voiau comuniștii să o desființeze, desigur ,,comunizând-o’’. Dar nu sunt în Manifest, în programul comunist de măsuri: expropierile, confiscările? Nu sunt uneltele de producție, ,,toate’’, în mâinile statului proletar? (pp. 38-39) Nu este rezumatul teoriei comuniste : ,,desființarea proprietății private’’ (p. 29)?
Ianoși susține că Marx s-ar fi delimitat de socialismele ce susțineau un egalitarism primitiv sau un ascetism general (p. 170), dar legătura cu ele nu poate fi suprimată și nici influențele desființate. Ianoși susține că Marx și Engels ar fi voit să desființeze doar libertatea, proprietatea și familia burgheze (pp. 176, 178), adică libertatea exploatării burgheze, dar când scrii în program că vrei să confiști proprietățile rebelilor, să expropiezi proprietatea în genere (p. 38), doar despre libertatea burghezilor și proprietatea lor vorbesc cei doi filosofi?
Ianoși admite lipsurile celor doi filosofi prin accentuarea luptei sociale, ce prin mijloace violente a devenit un scop în sine, cum a fost un scop în sine ,,încălcarea despotică a dreptului la proprietate’’. De asemenea, promovarea unui internaționalism ce a neglijat drepturile naționale (p. 180). Dar astfel de ,,derapaje’’ erau obișnuite în epocă, deci trebuie să-i înțelegem pe cei doi filosofi care nu puteau anticipa răsturnările ,,viclene’’ din viitor (p. 182).
Chiar și privind finalul ,,exaltat’’ cu ,,să tremure clasele dominante în fața unei revoluții comuniste’’, Ianoși se leagă de literele scrise cu majuscule de la ,,Revoluție Comunistă’’, o maximalizare care exagerează pentru că în epocă era ceva obișnuit să scrii astfel de manifeste, și dacă era la modă, evident cei doi erau nevinovați. Oare la fel, marxistul Ianoși i-ar fi scuzat pe legionarii care chemau la violență, pentru că statul român era violent cu supușii lui și violența era ceva obișnuit în epocă?
Chiar dacă revoluția așteptată s-a declanșat în multiple feluri, a izbucnit și Revoluția Socialistă, ce vrea să ne spună Ianoși este faptul că am greșit când citim Manifestul plecând de la ce s-a întâmplat după el. Când Manifestul se încheie cu: țelurile comuniștilor ,,pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii orânduiri sociale’’, comuniștii făcând o lume a lor (p. 56), nici gând să aibă vreo legătură cu viitorul revoluțiilor, statelor socialiste și comuniste care au produs milioane, zeci de milioane, după unii 100 000 000 de oameni morți, nici nu se știe câți cu exactitate, îngrășând pământul după doborârea orânduirii sociale.
Marx și Engels sunt nevinovați, ei doar au fost doar niște profeți mesianici îmbinând realismul cu romantismul, știința cu visele, își încheie marxistul Ianoși apologia din 1998 la 150 de ani de la apariția Manifestului comuniștilor. Pentru reala sa contribuție la propășirea socialismului, comunismului și marxismului în lumea capitalistă el ar trebui premiat post-mortem.
Încheiere
Ca niște iubitori de înțelepciune, filosofii au făcut bine că mai mult au interpretat lumea decât au vrut să o schimbe, așa cum a vrut să o schimbe Marx. Participarea filosofului la politică a furnizat dovezi de prostie (vezi cazul comunistului Sartre). În schimb, a face filosofie ca exercițiu spiritual, ca exercițiu de transformare personală, a încerca să educi omul pentru a se modela prin sine, filosoful adresându-se fiecăruia în parte, a fost o sarcină ce respecta libertatea fiecărui om. Să spui că ,,nu vrem să schimbăm decât libertatea, proprietatea sau familia burgheză’’, înseamnă să îl crezi prost și ușor de amăgit pe cititorul iluzionat de viitorul luminos din lumea proletarilor, pe cititorul dezgustat de lumea rea în care trăia.
Manifestul este mai mult un manifest propagandistic, de convingere a unor grupuri în ce privește misiunea pe care o aveau de îndeplinit, o misiune deja necesară plecând de la desfășurarea istoriei. Manifestul este mai puțin filosofie, mai mult religie fără zei și politică.
Când cei doi autori vorbesc că anumite capitole din Manifest nu mai sunt adevărate în ,,mod absolut’’ este clar că filosofii socialiști-comuniști credeau întru totul în ce propovăduiesc în ,,evanghelia lor socială’’.
De la Socrate ironicul și Diogene sarcasticul până la Marx și Engels, care credeau în mod absolut în ce predicau, este o cale lungă a gândirii filosofice. Calea de la ruptura trecerii din perioada axială, de la mythos la logos, de la gândirea absolutizatoare din jurul credinței la gândirea supusă îndoielilor, până la gândirea care nu mai are îndoieli, amestecată într-un melanj de știință, de filosofie și de religie, melanj numit marxism, ,,socialism științific’’, direcționat de o gândire militantă distructivă.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, ed. îngrijită de Cristian Preda, comentarii de Cătălin Avramescu, Radu Cosașu, Ion Ianoși, Iulia Motoc, Dan Perjovschi, Dan Petrescu, Cristian Preda, Mihai Zamfir, Nemira&Co, București, 2006
