Cum nu ne descurcăm cu un leș
În fața trupului încremenit pe catafalc, oamenii nu prea se descurcă: stânjeniți, afectați, neștiind ce atitudine să adopte, desigur ei ar vrea sa fie în altă parte, nicidecum să-și vadă viitorul încremenit dintr-odată într-un coșciug. Nici autoritățile, nici politicienii, nici cetățenii, nici camarazii de front comun nu au vrut să fie lângă coșciugul lui Ion Iliescu (1930-2025).
Președintele-adolescent ascuns în Cotroceni
Dacă este adevărat că președintele ales de milioane de români a stat ascuns în palat, împiedicând discursurile camarazilor lui Iliescu și spunând că va ține el un discurs, pe care nu l-a mai ținut, atunci se confirmă imaginea de președinte imatur pe care nu doar eu o am despre el (stângăcii rizibile la întâlnirile oficiale precum pierderea caștii la conferința de presă în Austria, o ia în altă direcție tot în Austria, face o piruetă în Moldova, el spune despre drona lui Putin: ,,.pentru că avea ceva înăuntrul ei care, nepunând mâna pe ea, nu putem ști ce avea înăuntru”, se sperie de salutul gărzii căreia îi întorsese spatele, precum Mr. Bean…).
Aș fi vrut un președinte care i-ar fi lăsat pe camarazii lui Iliescu să vorbească ce doreau, apoi ultimul să aibă cuvântul “omul de stat”, care pe lângă discursul pregătit, ar fi trebuit să reacționeze ad-hoc la elogiile camarazilor lui Iliescu. Un discurs în stil occidental începând cu aprecieri la adresa defunctului (integrarea euroatlantică), apoi continuând cu multele lucruri negative postdecembriste…
Astfel, vocea președintelui Dan ar fi fost vocea mulțimilor nemulțumite de Iliescu, de starea statului și a societății. Președintele Dan înlocuia măcar cu un discurs nemulțumirea față de tergiversarea proceselor Revoluției și Mineriadei din iunie 1990, procese tergiversate de o justiția coruptă, determinată de oameni cu carnet roșu, o justiție prinsă în plasa de interese ale celor care au avut și au puterea. Dar președintele Dan nu are puterea spirituală, retorica, forța de a convinge așa cum Iliescu a reușit să convingă masele și mulți politicieni să-l urmeze. Președintele Dan, această soluție conjuncturală a oligarhiei PSDPNL pentru întâia demnitate a statului român, chiar pare să se comporte ca o soluție de avarie pentru oligarhia pomenită. Dacă președintele Dan, aflat în juniorat la Cotroceni, s-ar fi dus pe ascuns la catafalcul lui Iliescu, el nu ar fi văzut trupul încremenit ascuns în coșciug, trupul lui Iliescu era ascuns precum trecutul încremenit care nu mai este decât prin efectele lui asupra noastră, efecte cvasi-invizibile, aproape doar gândite pentru mulți români, efecte ale trecutului cu care președintele Dan nu s-a descurcat până acum.
Legea 215/2016: merită un președinte funeralii naționale?
Legea din 2016 a fost votată de oligarhia PSDPNL. Conform ei, un Johannis, președintele nevolnic de azi de la Cotroceni sau un Băsescu ar merita funeralii naționale. Când predici egalitarismul care a avut și are consecințe negative în societate, apoi declari că unii sunt mai egali decât alții, ne putem gândi la funeraliile celor mai egali decât alții: Lenin, Stalin sau Brejnev.
Când promovezi egalitarismul mediocru și abolirea privilegiilor, să faci o înmormântare specială pentru un președinte, un om ales de obicei de o minoritate din totalul votanților, un om de obicei cu mai puține merite decât alți cetățeni, oricum fără o superioritate netă, toate acestea ne arată pur și simplu o lege în contradicție cu politica oficială egalitaristă, promovând mediocritatea, dar și potrivită politicii obișnuite, adică o lege manipulatorie.
Legea 215/2016 este o lege stupidă care susține că după moarte un cadavru este mai valoros decât altul pentru că trupul însuflețit a fost președinte pentru o perioadă. Legea are doar un caracter propagandistic și electoral. Dacă democrația noastră, pardon regimul nostru hibrid, va avea parte de un om excepțional, atunci spontan, unii oameni, și poate autoritățile, îi vor recunoaște meritele la catafalc. Legea 215/2016 ar trebui abrogată.
Camarazii lui Iliescu
În afara legii 215/2016, cel mai mare partid postdecembrist nu a fost în stare să-i ofere mare lucru fondatorului fără de care azi acest partid nu ar fi fost la guvernare: fără Iliescu, PSD-ul ar fi fost doar un partid torpilat de problemele sociale și economice. Acest partid, care scotea mii de oameni la manifestații futile, a arătat până unde se întinde gratitudinea și până unde ingratitudinea ,,camarazilor’’. Tovarășii social-democrați, tovarășii socialiști au fost aproape toți pe măsura caracterului lor submediocru.
USR-ul: ,,adio Iliescu, dar rămân cu PSD la guvernare!’’
Băieții de la USR, campioni în ipocrizie, în politicile de stânga europene, egalitariste, unele inspirate și de marxism, au reacționat negativ la organizarea de funeralii naționale omului inculpat pentru crime împotriva umanității. Usriștii au produs niște flatus vocis, cuvinte goale, prin care au încercat să exprime nemulțumirea populară față de starea de lucruri, față de justiția infectă și impotentă, față de neajunsurile din societate pentru care sunt blamați cei care au avut puterea după 1989: Iliescu, serviciile, oligarhia PSDPNL, cu care USR-ul înfometat de funcții s-a înhăitat…”cineva e supi” scria un usrist după ce PSD-ul, crescut pe spatele lui Iliescu, s-a supărat. După ce și psdiștii și usriștii au făcut câteva fițe ieftine pentru electorat, împreună s-au întors în iatacul cald din Palatul Victoria.
Mantaua lui Iliescu
Sub mantaua uriașă a socialistului internaționalist Ion Iliescu a crescut FSN/FDSN/PDSR/PSD-ul. Convertit de voie, de nevoie la capitalism și la democrație cvasi-liberală, Iliescu zicea în anii ’90 că a fost aplicat prost comunismul, dar de fapt comunismul este bun. Iliescu nu a zis cine știe ce grozăvenie, au zis-o gânditori occidentali, profesori din Vest: o parte din mulții stângiști din Occident sau de la noi sperând in continuare în marxism, în socialismul-comunist-internaționalist.
Sub mantaua uriașă a lui Iliescu au renăscut serviciile, au fost pedepsiți și achitați oameni ai regimului comunist, securiștii și comuniștii s-au privatizat, cum a scris istoricul Marius Oprea: “comunismul nu a pierit, s-a privatizat”. Iliescu respingea că nu a fost revoluție în 1989 și regreta iunie 1990, după spusele jurnalistei Sorina Ruxandra Matei. Cred și eu, având peste 80% din voturi, Iliescu îi putea lăsa un an să urle în piață, dar tentația de a duce revoluția mai departe, de a zdrobi și “legionarii” din Piață era prea mare. O mare eroare. Nu doar el a fost în eroare, milioane de români, mulți jurnaliști, precum CTP, susținător al lui Iliescu atunci în primăvara lui 1990, acum mare predicator al democrației, dar rămânând același vânător de lejionari.
Tolontan despre Iliescu
Acest jurnalist, bănuit de conexiuni cu serviciile, bine plătit in perioada postdecembristă, a scris un articol despre cum Iliescu în decembrie era îngrijorat de democrația viciată devenită între timp regim hibrid. Apoi Tolontan a mai publicat un articol despre plăcerile sportive ale lui Iliescu. Au fost doar încercări nereușite de a arunca lumină asupra unui președinte acuzat de crime împotriva umanității.
Sorina Ruxandra Matei
Jurnalista atașată de presă la Cotroceni, cunoscându-l îndeaproape pe Iliescu, a vorbit despre implicarea personală a lui Iliescu în integrarea în NATO. Iliescu, filorusul în 1990, a înțeles dezideratele politicii și ale societății postdecembriste.
Guvernul
Trebuie să recunoaștem: marele Bolovan din fruntea guvernului a încercat să respecte legea. După câteva zile stânjenitoare, guvernanții patriei au vârât cadavrul în pământ și au scăpat de el printre pachetele de tăieri, pentru că niciun bolovan de conducător nu-și dorea un asemenea subiect fierbinte precum Ion Iliescu la suprafața pământului.
Cetățenii barbari
Îi înțeleg pe cei care se bucură de moartea altuia, precum un Marian Moroșanu, zis ,,Ceaușescu’’, care a fost bătut de mineri în iunie 1990, de polițiști, arestat de statul român, rămas cu handicap, ,,Ceaușescu’’ sărbătorind cu șampanie moartea lui Iliescu pe 5 august 2025 în fața Spitalului SRI.
Îmi pare rău pentru cei care au huiduit leșul, cadavrul, trupul mort, le înțeleg disperarea, dar huiduielile trebuie adresate guvernanților vii, politicienilor în viață, nu trupurilor lor moarte. Iliescu nu mai este trupul lui în descompunere: să pedepsești un cadavru ține de un regim barbar (jignesc mulți barbari care aveau tabuuri legate de mort și de moarte). Să arunci cu vorbe în trupul închis într-o cutie de lemn este un simptom pentru modul deplorabil de guvernare, de judecare, de raportare la oameni, mod construit în România în ultimele decenii. Cum, în societatea noastră modernă, huiduim leșul ca în Evul Mediu? Evident jignesc și medievalii prin comparația mea, pentru ei moartea era un tabu mai mare decât pentru o societate prostgresistă ca a noastră, care nu mai stă cu mortul în casă din rațiuni igienice, care ignoră moartea, care este stânjenită de trupul mort, care se iluzionează că scapă mental de mortul stânjenitor și de trecutul în care ne-a marcat viețile odată cu înmormântarea.
,,Ceremonie privată” sau cum autoritățile își fac singure înmormântări ca să se dea importante măcar după moarte
Poate unii oameni nu au huiduit neapărat leșul lui Iliescu, ci autoritățile statului care își înmormântează conducătorii pentru a-și da singure valoare, într-o lume în care statul este doar un ,,rău necesar”, pentru unii chiar nenecesar. Poate era vorba de efectele legii stupide, despre care am pomenit anterior. Imaginea autorităților statului aproape singure la înmormânatarea unui fost președinte ar trebui să le dea de gândit proștilor care ne conduc, dar ei sunt doar proști, nu gândesc prea mult.
Iunie 1990-iunie 2025
Soarta este ironică de multe ori cu noi indiferent cine suntem. Astfel de coincidențe sunt doar întâmplări pentru unii, semne pentru cei nedreptățiți în această lume. În 9 iunie 2025, Iliescu a fost internat pentru ultima oară la spitalul SRI-ului, SRI-ul, pe care Iliescu l-a înființat în 1990 schimbând numele Securității. La spitalul SRI, Iliescu a fost îngrijit de militarul Gheorghiță slujitorul devotat al statului român din timpul Pandemiei.
Nu doar la noi o tranziție cu schelete în dulap
Am comparat tranziția din Germania federală și Romania postcomunistă în cartea mea “Situații-limita în politică la Karl Jaspers”. Și în regimul vest-german erau politicieni național-socialiști în ciuda denazificării și în regimurile comuniste, comuniștii au rămas la putere. Bronislaw Wildstein a scris pe larg situația din Polonia în cartea ,,Un trecut care se încăpățânează să nu mai treacă” sau Thierry Wolton în volumul 3 din “Istoria mondială a comunismului”. Aproape au fost ceva obișnuit Iliescu și socialiștii lui convertiți la capitalism și democrație cvasi-liberală. Dar această structură tranzitorie de la dictatură la democrație nu este nici o scuzare a lui Iliescu sau a PSD-ului pentru ce au făcut în România. Oricum, în ce privește libertatea de exprimare, față de azi, politicienii erau înjurați la greu în anii ’90, chiar în mass-media. Azi, cenzura în mass-media, tipică unui regim dictatorial, este mai mare, desigur la extinderea cenzurii a contribuit și auto-cenzura cetățenilor servili, indiferenți sau stupizi.
Încheierea adevărată este moartea
Autoritățile statului român au băgat trupul lui Iliescu în mormânt, dar trecutul nu este înmormântat, efectele lui sunt în noi și printre noi. Statul român democratic a fost incapabil să-l condamne pe Iliescu. Statul român democratic nu a vrut să-l condamne pe Iliescu. Prin stat român înțeleg pe toți cei care au avut putere judecătorească, putere executivă, putere legislativă, pe cei care au sprijinit aceste puteri: de la oamenii din servicii la cei din conducerea armatei și poliției. Statul român a fost incapabil să organizeze o înmormântare pe măsura primului președinte democratic de după Ceaușescu pentru că milioane de români nu doreau să vadă cum autoritățile statului respectă o lege dată pentru glorificarea postmortem a conducătorilor. Autoritățile au fost aproape singure în a face înmormântarea primului președinte. Formalismul mort al respectării unei legi stupide s-a potrivit bine cu trupul rece al președintelui Iliescu. Iliescu a grațiat camarazi de front comun, cei de sub mantaua lui l-au grațiat până la moarte. Istoria? Într-o cultură unde istoria este legiferată, nu avem prea mari speranțe legate de istoria ca instanță liberă în judecarea trecutului. Vor rămâne doar amintirile noastre și înțelegerea lor până când intrăm la 2 metri sub pământ.
scris de Cătălin Spătaru
