Leibniz trebuia să se fi născut în vremea noastră. În lumea noastră unde se spune că suntem cei mai longevivi, cei mai sănătoși, cei mai alfabetizați, cei mai tehnicizați, mai bine hrăniți, cei mai pacificați și pașnici de la începutul lumii, evident nu toți oamenii, dar ce mai contează, progresul modern a adus un optimism covârșitor în ciuda corului de Casandre, în ciuda pesimiștilor și încălzirii globale sau amenințării cu extincția umanității.
Leibniz: ,,toate devin mereu mai perfecte’’, ,,cunoașterea perfectă perfecționează voința’’. Leibniz respinge că pieirea umanității va opri perfecționarea, apariția unei alte umanități va prelua câștigul pentru eternitate al substanței, perfecțiunea nu piere, ea rămâne în univers. În secolul Războiului de 30 de ani, după un secol de conflicte religioase provocate de Reformă, Leibniz crede că ,,în lume este mai multă perfecțiune decât rău, ba chiar relele înseși sunt căi spre perfecțiuni mai mari’’. Așa ar fi crezut și despre Războaiele Mondiale, dictaturi, lagăre de exterminare? Probabil.
Leibniz creștinul care susținea că Domnul a făcut cea mai bună lume dintre toate cele posibile, ce ar fi zis despre ,,liberalii progresiști’’ de azi? Desigur, niște prilejuri care duc la perfecționarea adversarilor lor: ,,întotdeauna supraviețuiesc părți adormite în abisul lucrurilor, gata să fie trezite și împinse spre ceva mai mare și mai bun…spre o dezvoltare mai bună…progresul nu ajunge niciodată la capăt’’.
A fost Leibniz un progresist? A fost, dar când scrie că ,,necazurile sunt momente rele, dar că prin efectul lor sunt bune, pentru că sunt scurtături spre o perfecțiune mai mare’’, se înțelege că Leibniz crede cu tărie în perfecționare, răul nu este un prilej de concurență pentru cine este cea mai mare victimă (săracii? femeile? copiii? negrii? emigranții? minoritățile de diverse feluri?…), nu, Leibniz nu se joacă de-a exercițiul de dezvoltare personală, Leibniz nu este un ,,pozitiv’’ că-i la modă, nu-i un yesmen, sau un optimist că așa este bine, Leibniz este un metafizician optimist, crede în perfecționare pentru că mintea umană îl imită pe Principele divin, este imaginea Dumnezeului, Cel de o perfecțiune infinită.
Dar cine nu rezonează la metafizica leibniziană, îl poate citi trunchiat pe Leibniz, ca pe o cale de dezvoltare personală. Leibniz debordează de optimism, este enervant de optimist pentru unii cititori încât scrierile lui metafizice par exerciții spirituale pentru scriitor și pentru cititor, exersare pentru o viață mai bună, pentru perfecționare interioară: ,,bucuria este percepția perfecțiunii’’, nu departe de cum ar spune Spinoza, ,,bucuria este o trecere de la o perfecțiune mai mică la una mai mare’’. Bucuria este pentru Leibniz revărsarea unei stări bune peste una rea sau indiferentă, este ca un leac revărsat peste stările negative, peste ,,rănile interioare’’ ca să folosim o metaforă din jargonul dezvoltării personale prezente.
Ca și conatusul lui Spinoza, creatura acționează, este activă în măsura în care posedă perfecțiune, în măsura în care cunoaște, are idei clare și distincte, dimpotrivă, creatura suferă acțiunea altei creaturi când este confuză, când este imperfectă. Dar toate creaturile tind treptat către infinit, ajungând la diferite grade de cunoaștere și de perfecționare. De ce? Pentru că infinitul este în fiecare creatură.
Leibniz cunoscătorul calculul infinitezimal, vorbește de infinitul din plantă sau din animal, lumi neștiute sunt în fiecare vietate. În acest univers de o infinitate de infinituri, acțiunile frumoase au recompense care nu sunt evidente în realitate, la fel, și greșelile antrenează pedepse, conform unei naturi create de Dumnezeu arhitectul și legiuitorul unui univers care nu poate fi mai bun decât este.
Leibniz ar fi aderat și la un multivers teoretizat de unii fizicieni, dar nu ar fi renunțat la cauzele finale. Cauza finală a voinței noastre fiind Ființa Perfectă, Dumnezeu ,,stăpânul nostru…scop al voinței noastre și care singur poate constitui fericirea noastră’’ în cetatea divină a spiritelor, în ,,republica desăvârșită a spiritelor’’, ,,Cetatea lui Dumnezeu’’ .
Progresul leibnizian nu se limitează la această lume pentru că înseamnă a neglija infiniturile din ea studiate de științe, privite de arte, căutate de filosofi și de oamenii religioși. Spiritele se perfecționează în aceste căutări, sprijinindu-se peste timp unele pe celelalte ca-ntr-o prietenie bazată pe desăvârșirea virtuților: curajul de a cerceta suportând îndoielile și criticile, perseverența în a continua în ciuda erorilor și greșelilor repetate.
Leibniz păstrează credința în om și în orice există, orice existent natural este altceva decât o mașină, chiar dacă universul este înțeles ca o mașinărie. ,,Mașinile naturale’’ nu pot fi nimicite, sunt transformabile, au infinitul în ele, oamenii au spirite ce nu sunt simple instrumente precum mașinile făcute de om, ci partenerii de conversație cu spiritul divin. Toate pot deveni instrumente, nu și spiritele.
Chiar dacă este o imperfecțiune originară în spirite și în toate creaturile, chiar dacă a existat și există răul, deși păcatul sau suferința sunt în univers, din ele iese un bine mai mare pentru că acesta este cursul cel mai desăvârșit al lucrurilor în care și ticăloșii și răul și suferința pot fi, doar un Dumnezeu putea să gândească lumea în așa fel încât ea să fie cea mai desăvârșită incluzând și imperfecțiunea și răul și ticăloșii.
Trecem astfel peste viziunea îngustă care raportează răul doar la om, lumea nu este doar pentru noi făcută de Dumnezeu, universul este făcut încât să se acorde cu existența noastră. Într-o ordine sunt prinse toate evenimentele, nimic nu se întâmplă fără să fie lipsit de ordine. Frumusețea și bunătatea universului nu sunt himere din imaginația omului, cum ar spune un Spinoza, cu care Leibniz s-a întâlnit la Haga, ci sunt chiar în ordinea bună și frumoasă a lucrurilor urmând o legitate bună și nu doar voinței arbitrare a divinității care nu ar respecta nici o lege sau regulă.
Astfel înțelegem optimismul exagerat al lui Leibniz pus la adăpostul unor reguli și legi bune, pe care însuși Dumnezeu trebuie să le respecte, nu numai lucrurile sau spiritele umane. În ciuda imensului rău, desăvârșirea și perfecționarea sunt pentru că Dumnezeu le vrea conform unor legi bune care ordonează opera sa bună și frumoasă.
Leibniz avertizează față de eliminarea cauzelor finale din înțelegerea lucrurilor, reducând explicarea lucrurilor la cauzele mecanice, este ca și cum binele și frumosul nu mai pot fi decât himerele minții noastre, implicând o ruptură a moralei și vieții bune de știința cu explicațiile ei cauzale, o ruptură a dezvoltării personale optimiste de ordinea lucrurilor ce nu are legătură cu aceste proiecții mentale.
Cauzalitatea finală și cea mecanică nu sunt decât doar două moduri de a înțelege sau explica lucrurile, în schimb, Dumnezeu cunoaște lucrurile într-o infinitate de moduri, de aceea Leibniz nu poate fi decât prudent în ce privește capacitatea noastră de a cunoaște, dar optimist în ce privește ordinea lucrurilor cunoscute într-un mod infinit de Dumnezeu.
Cunosc limitat de durerea mea, de suferința, de răul din lume dar pot fi încredințat că sunt în cea mai bună variantă de lume cea în care pot ajunge la un bine, la desăvârșire, să fug de rău, să lupt cu el. Este un bine mai mare când faci binele într-o lume ca un paradis? Sau când scrii cu picioarele neavând mâini, când înțelegi valoarea vieții nepierzând nicio oră din ea, acea viața retezată de milioane de ori prin război, exterminare, revoluție, represiune, persecutare, intoleranță, fanatism, crimă, gelozie, furie…?
Una dintre perfecțiuni este existența, este ,,este-le’’, această existență minunată prin ea însăși pe care dezvoltatorii personali din epoca noastră vor să ne-o reamintească, în zadar, pentru că am și uitat-o acoperind-o cu afectele și afecțiunile noastre.
Dar Leibniz ne reamintește cum ar fi să fim măcar precum el: ,,nu cunosc pe nimeni mai fericit decât mine, deoarece Dumnezeu m-a înzestrat cu capacitatea de a înțelege, de aceea nu invidiez nici un rege….Dumnezeu…mi-a destinat mintea unor imense bucurii’’. Parcă n-am auzit nici un om din această cea mai bună epocă vorbind așa, chiar înlăturându-l pe Dumnezeu dacă ne deranjează. N-am auzit nici un om din această epocă cea mai dotată material, tehnologic, cea mai alfabetizată, comodă, sănătoasă fizic, vorbind precum Leibniz: nimeni nu-i mai fericit decât el, nimic nu-l face mai fericit când are înțelegerea, cunoașterea, nu invidiază pe nimeni, nici pe cei glorioși, pentru că el înțelege, iar mintea lui este îndreptată spre nenumărate bucurii. În plus, libertatea vine din cunoaștere, cu atât este mai liber un om cu cât înțelege mai multe cu mintea curată și liniștită. De unde și-o fi procurat Leibniz această minte și această înțelegere, pe care nici tămăduitorii de suflete din timpul nostru nu le au?
Marele dar divin este bunăvoința, o voință bună este calea posibilă spre fericire, ,,a vrea înseamnă să te bucuri de existența a ceva’’, dar epoca noastră este plină de atâtea daruri încât pare să nu aibă nevoie de darul divin al voinței bune de care vorbește Leibniz.
Toate gândurile lui Leibniz de până acum pot fi socotite părțile unui amplu exercițiu spiritual de îmbunătățire a vieții interioare. Exercițiul spiritual leibnizian se adresează apoi frustratului: frustratul poate să-și schimbe viziunea gândind că tot ce există este bun, bun în sine și bun pentru el, iar dacă nu sunt încă bune, toate se vor schimba treptat într-un bine viitor. Dacă nu dă roade acest exercițiu, atunci cei nemulțumiți de cum este lumea poate devin împăcați cu guvernarea lumii de către un Dumnezeu și astfel vor ajunge la singura stare îndreptățită. Acea liniște interioară potrivită cu armonia universală a lucrurilor, o armonie interioară strâns legată de armonia universului guvernat de divinitate.
Adevăratul progres este cel infinit către armonia universală, către rațiunea supremă divină din ea, acest progres nu se termină niciodată, opera lui Leibniz fiind doar un stadiu în efortul de a clădi o armonie interioară inclusă în armonia universală a celei mai bune dintre toate lumile posibile.
Cea mai bună lume este cea în care oamenii au posibilitatea de a atinge armonia interioară, și prin Leibniz, iar când nu o ating, pot da vina ușor pe țapii ispășitori la modă în fiecare epocă. Acești țapi ispășitori ,,răi’’ devin astfel un sens pentru lupta unor oameni și calea spre a fi mulțumiți de activitatea lor ,,bună’’.
Exercițiul spiritual cu Leibniz se încheie aici în lumea cea mai bună a oamenilor, dar pentru ca lumea să fie cea mai bună în continuare el trebuie reluat: doar cunoașterea ne aduce libertate, doar înțelegerea ne aduce fericire.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Gottfried Wilhelm Leibniz, Metafizica, coord. trad. și note de Adrian Niță, trad. Rucsandra Dascălu, Dana Dinu, Magdalena Indrieș, Delia Șerbescu, Elena Emilia Ștefan, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2015, pp. 170, 179, 189, 192-193, 225-226, 279, 283, 294, 357, 361, 381, 397, 405-406, 408, 436, 440, 470, 472, 478, 479, 488, 496, 498, 500, 502, 506-507
