Dacă titlul avea și un semn de întrebare, o întrebare cu răspunsul prezent în ea, la sfârșitul textului lui Calvino nu mai este un semn de întrebare. Mai mult, apare altă întrebare: încă era Calvino un stalinist în 1979, când scria articolul?
Articolul a apărut în ziarul de stânga La Repubblica, într-un grupaj de articole unde se celebra nașterea marelui vojd Stalin. Deși Stalin este socotit cel mai mare criminal de comunistul Djilas, cu un număr de crime care-l depășește pe cel al lui Hitler, probabil fiind concurat doar de Mao, georgianul Koba avea parte de celebrări în ziarele occidentale. Aveți vreun ziar care celebrează nașterea lui Hitler sau măcar a lui Mussolini? (italianul părând un junior în represiune pe lângă Djugașvili).
Până în 1979, deja Soljenițîn își publicase Gulagul în Occident, Budapesta și Praga fuseseră călcate de tancurile sovietice, șenilele treziseră câțiva intelectuali marxiști, aceștia trecând de la mirajul sovietic la alte comunisme (maoism, castrism…).
,,Stalinismul se considera necesar, lucrurile nu puteau merge altfel decât merseseră, chiar dacă istoria nu avea chip prea plăcut’’. Această ,,definiție’’ a lui Calvino poate fi caracteristică discursului lui Calvino după circa 20 de ani, de când zice el că ar fi devenit ,,antistalinist’’. A fi antistalinist fiind tot o confirmare a propriilor convingeri. Stalinismul și antistalinismul fac parte din Calvino, din cursul vieții lui așa cum în stalinismul, ca un fluviu imens al comunismului, se revărsau ,,curentele istoriei’’. Nu conta că erau victime nenumărate târâte în fluviu și înecate de aceste ,,curente’’, victime pe care Calvino le pomenește în treacăt, pentru că ele făceau parte din necesitatea tragediei umane.
Stalinismul era promisiunea revoluției, era cucerirea libertăților democratice de proletariat. Stalinismul era fluviul care a învins nazi-fascismul. Stalinismul era credința oarbă a unor generații care-și astupau ochii, pentru că experiențele victimelor stalinismului aveau o transmisibilitate slabă. Stalinismul era necesitatea istoriei, era linia istoriei fără alternativă. Stalinismul continua proiectul iluminist de a supune ,,mecanismul societății’’ intelectualilor comuniști.
Deși Stalin a trădat această linie iluministă, Calvino este încă nostalgic după ,,miracolul Revoluției Ruse’’, când existau intelectualii inventivi convergenți cu proletariatul urmând ,,exigența de înnoire’’. După 60 de ani, Calvino are aceeași venerație în fața revoluției socialiste, deși se putea documenta despre cât era proletariatul dornic de înnoire când răbda de foame mai rău ca în timpul țarismului.
Stalinismul părea a fi fost primatul practicii împotriva ideologiei, când de fapt, era forța de a ideologiza ,,realitatea’’. În URSS, comunismul ajunsese la ,,seninătate și înțelepciune matură’’. Ca și ideologia care se proiectează asupra realității pentru a o înlocui, Calvino avea nevoie de un echilibru natural, pe care îl proiecta asupra sovietelor socialiste. Un adevărat exercițiu mental al acestui intelectual pentru a dobândi echilibru interior. Probabil, și cu articolul scris în 1979 încearcă, la fel, să-și dobândească echilibrul întorcându-se la nașterea lui Stalin și la stalinismul de a cărui susținere abia se simte vinovat.
Adevărata vină este aceea că nu a recunoscut realitatea pe care o presimțea și de care se apăra printr-un limbaj senin și zâmbitor. În spatele limbajului dulceag era de fapt ascunsă tragedia. Tancurile sovietice în Budapesta i-au trezit pe unii, alții s-au refugiat în opiumul maoist. Calvino s-a detașat de politică, dezamăgit de deziluzia stalinist-comunistă. Dar din stalinism rămâne ceva: o necesitate însușită de Calvino pentru că trăsăturile caracterului său se potriveau componentelor epocii staliniste. Forța lentă, calmă, fără fanatism, eliberarea prin autodisciplină, autoconstrucție. Toate acestea par a fi din nou proiecții ale lui Calvino asupra stalinismului. Care eliberare? Dacă gulagurile nu au fost produsul forței fanatice a stalinismului, atunci ce au fost? Doar administrarea deținuților și deportaților?
Dulcegăria care ascundea tragedia pare să-l însoțească pe Calvino și după zeci de ani de la așa-zisa detașare de comunism. Calvino ar putea fi introdus între complicii comunismului de Thierry Wolton. În 1952, după ce nenumărați oameni fuseseră exterminați de ,,necesitatea’’ stalinismului, Calvino scria senin și zâmbitor despre URSS-ul vizitat de el. Probabil el fiind într-una din numeroasele vizite trucate de comuniști, pentru a li se face propagandă în Vest de intelectualii orbi.
Calvino este măcar onest că-și asumă trecutul stalinist, dar el aproape nu regretă nimic, doar o detașare de autoînșelarea lui, plus păstrarea unei necesare părți din viața lui: era necesar să fie stalinist și antistalinist, ambele i se potrivesc și îi confirmă caracterul. Ambele în 1979 încă erau în el.
Nici vorbă să fie o ruptură ca la Koestler sau ca la alți intelectuali, care au respins comunismul denunțându-i răul intrinsec, minciuna, viclenia, nimicirea și corupția. Nu, Calvino este unul dintre multele exemple care ne fac să înțelegem de ce comunismul este încă viu, de ce socialismul stă pe piedestal pentru mulți și de ce nu putem să-i criticăm doar pe Putin sau pe ruși pentru recuperarea Vojdului. O parte din Occident a fost solidar cu stalinismul. Calvino ne readuce aminte de această complicitate.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Italo Calvino, Provocarea Labirintului. Eseuri, trad., note, cronologie de Oana Boșca-Mălin, Smaranda Bratu Elian, pref. Laura Di Nicola, Humanitas, București, 2023
