Religia umanității cu buna vestire a identității comune ființelor umane, religia originată în universalismul Sfântului Pavel se confruntă cu exclusivismul identitar al poporului ales, cu pretenția Celuilalt de a nu fi identic cu cei care nu sunt de aceeași nație. O reluare de două mii de ani a reproșului paulin la adresa urmașilor lui Avraam: că nu urmează universalismului uman unde nu mai este nici elin, nici barbar, nici iudeu, nici bărbat, nici femeie, nici sclav…, ci toți sunt în Hristos.
Desigur în religia umanității lipsește Hristos, oferindu-se ca surogat comunitatea inimilor empatice. Dar Celălalt căruia i s-a luat apărarea după Auschwitz, acum pare să refuze religia umanității. Totuși luptătorii pentru Celălalt nu disperă, se găsește mereu un Celălalt pentru care să lupte: de la ,,noi toți suntem evrei germani’’ s-a ajuns la ,,noi toți suntem imigranți’’ și ,,străini, nu ne lăsați cu francezii’’, acești ,,mici albi’’ cărora le-a trecut timpul. ,,Nu ne lăsați singuri cu atâția fasciști’’ a spus recent în discursul ei intens aplaudat, ex-ministra Irene Montero din cabinetul socialist al lui Pedro Sanchez.
Progresiștii și-au găsit mereu un Celălalt. Celălalt are niște caracteristici comune: este mereu inocent, nevinovat, violențele Celuilalt sunt scuzabile, pentru că reacționează la excludere, la încălcarea drepturilor lui, la asasinarea fraților palestinieni, arabi, musulmani…Nemulțumiți de tații lor, de istoria țării lor, progresiștii se detribalizează, se europenizează, se mondializează, se planetarizează, se internaționalizează, se globalizează, toate niște remarcabile progrese. Exact invers de cum fac ,,sioniștii’’, pe care astfel de progresați îi acuză că lucrează pentru purificarea etnică precum Hitler.
Bunele intenții față de Celălalt deschid drumul către infernul ideologic: cultul toleranței pentru Celălalt, fervoarea egalității pentru Celălalt, obsesie a răului radical provenit din hipermnezia binomului arhetipal (nazist-victimă), plus jurământul de a preîntâmpina așa ceva. Hipermnezie și hiperselectare a stângii progresiste ignorând victimele mai multe făcute de comunist decât de nazist.
Infernul ideologic stângist îl idolatrizează pe Celălalt, care nu poate să fie dușman într-o confruntare, pentru că oricine se luptă cu Celălalt devine dușman al umanității. A fi în război cu dușmanul este o posibilitate umană, scrie filosoful Finkielkraut, cât de scandalos poate suna pentru progresații de stânga spre ,,pacea eternă’’ a fermei orwelliene a animalelor, unde unii (Ceilalți) sunt mai egali decât alții!
Pe de altă parte, războiul rasial de exterminare, când i se ridica dușmanului legitimitatea umană, este inadmisibil. În lupta dintre israelieni și palestinieni sunt patru războaie: războiul pentru suprimarea statului Israel, războiul pentru o Palestină independentă, războiul pentru apărarea statului evreu, războiul pentru anexarea unei părți cât mai mari din teritoriile cucerite în 1967, adică o continuare a cuceririi.
Israelul a devenit statul insolent cu religia umanității, religia Europei, ultima religie având ca zeu, avatarurile lui Celuilalt. În mod paradoxal, Europa s-a convertit la religia umanității conștientizând, pocăindu-se și ispășind pentru antievreismul său. A fost prima ispășire față de Celălalt, apoi Zeul Celălalt a avut diverse avataruri precum imigrantul, musulmanul sau palestinianul.
Israelul se comportă precum Celălalt, chiar dacă Israelul reprezintă statul-națiune, pe care credincioșii în religia umanității l-ar vrea depășit. Israelul se comportă precum Celălalt, victimă inocentă cu libertate absolută fără obligații. Precum copilul, alt idol al Occidentului, victimă inocentă, liberă absolut, fără obligații (Pascal Bruckner a scris despre acest alt idol).
Iudaismul este fără mea culpa, nu are conștiință vinovată, spune jurnalista, politiciana stângistă Barbara Spinelli, fiica unui comunist și a unei evreice socialiste. Așadar Israelul acționează după proiecția idolului stângii progresiste: victimă nevinovată, liberă absolut, urmând triumful propriilor țeluri.
Evreii fac traseul invers aspirațiilor stângii occidentale, ei își prețuiesc pământul, în timp ce la modă este nomadismul internaționalist. Din nomazi, evreii devin iubitori de glie, din iubitori de țară, europenii devin adulatori de organizații internaționaliste și globale, cheltuind milioane în propaganda pentru ele.
Evreii sunt o dezamăgire pentru stânga progresistă, stângiștii arătând nevoia de a rămâne amăgiți, au găsit alte avataruri ale Celuilalt. Dar mai mult, azi adversarii evreilor nu sunt printre cei care susțin statul-națiune, națiunea etnic pură, adversarii evreilor se află printre cei care susțin societatea metisată, amestecată etnic, viitorul urii este printre cei care jură să nu repete trecutul nazist, între partizanii Celuilalt, nu printre mic-burghezii care susțin: ,,întâi și-ntâi francezii’’. Propaganda anti-naționalistă de la români spune că este invers, că naționaliștii mărginiți sunt viitorul urii…am putea să luăm în seamă ce spune filosoful francez.
Viitorul urii este la internaționaliștii iubitori de Celălalt, pentru că ei au datoria de a-și zăngăni săbiile mereu în apărarea democrației de ,,fascism’’, făcând din Europa un ,,judecător penitent’’ (Camus). Judecătorul penitent se luptă cu hegemonia, cu războiul, cu fascismul, cu naționalismul, cu politica de forță, pentru ca răul radical să nu se mai întâmple. Dar oare luptătorii împotriva răului radical vor să ne ferească de răul radical sau doar folosesc această luptă pentru interesul propriu? Oare judecătorul penitent se autoflagelează în fața suferinței Celuilalt, pentru că știe că ar fi făcut și el aceleași lucruri, ca și antecesorii pe care îi condamnă? Și mai mult: pentru că de fapt europeanul judecător-penitent urmărește ce a vrut și bunicul condamnat: puterea, hegemonia, dominația, ascunse după încă o amăgire, Cealaltă amăgire, încă una deasupra iadului ideologic acoperit cu intenții bune.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Alain Finkielkraut, În numele Celuilalt. Reflecții asupra antisemitismului care vine, trad. Georgeta Vieru, Editura Hasefer, București, 2004
