Exegeza criticii biblice la Erasm era parte a Renascentia, o filosofie creștină susținută de filologie, de morala faptelor bune, de toleranță, de moderație, de educație și de cât mai multă iubire.
În schimb, Luther, cu chintalul său, după a treia halbă de bere blestema rațiunea ca ,,târfa diavolului’’, după ce înfuleca o pulpă de porc, mai scria despre uciderea ,,bestiei’’, adică distrugerea rațiunii de către credință. După a patra halbă de bere, Martin cerea interzicerea metafizicii, eticii, psihologiei aristotelice, pentru că îl consideră pe om mult prea capabil de fapte bune, în loc de a aștepta harul divin bând bere, mâncând carnea lui il fratello porco și distrugând biserica fratelui catolic ticălos.
Kanterian ne scrie că nu ar trebui să luăm în seamă scrierile ,,polemice’’ și cele ,,autentice’’, pe care el știe a le distinge. După ce și-a umplut burta mare de bere și de carne, Luther confirmă cum voința omului este supusă lui Satan și că ea are nevoie de harul divin, pentru a se ridica dincolo de ridicarea următoarei halbe. Luther visează printre aburii alcoolului la fiducia, un soi de credință specială, în timp ce-i blestemă trimițându-i în iad pe Platon și pe scriitorul obscur Pseudo-Dionisie. Ironic că nu l-a înțeles prea bine pe Pseudo-Dionisie, care în avântul negator spre abisul divin, nega toate atributele divine inclusiv imaginile, pe care Luther și urmașii le-au negat despre divinitate, alături de alte semne exterioare din serviciul religios.
Negațiile și problemele legate de ,,primul principiu’’ au fost blocate de avântul bisericii creștine. ,,Renascentia’’ le-a reluat, le-a renăscut și remodelat. Supraponderalul Luther rezervă rațiunii rolul de a ne aduce aminte cât de ticăloși suntem și că mai avem nevoie de o halbă, pentru a ne trece amarul examinării de sine. Mai multă rațiune strică, pentru că ea ar putea să ne împiedice în a ajunge la starea de grație harică, unde Domnul trimite duhul său și credința oricui dorește, chiar și hulpavului și băutorului avid de bere. Arbitrariu și la Domnul, arbitrariu irațional și la credincios. Dacă la Luther mai este permisă voința bună de a întinde halba comeseanului sperând la caritatea divină, la Calvin bietul om este prins în plasa alegerii arbitrare divine pentru totdeauna.
Distrugând în realitate toată construcția obiectivă dintre om și Dumnezeu, ceea ce Pseudo-Dionisie făcuse teoretic în teologia lui negativă, protestanții au redus judecata asupra vieții religioase la interioritatea subiectivistă, la adevărul din interiorul individului, la beția subiectului intrat în lumea ,,adevărului invincibil’’.
Fausto Sozzini, nepotul unui umanist, a contestat aproape tot ce susținea biserica, susținând simțul comun în judecarea Bibliei. Socinienii, adepții lui, au fost persecutați atât de catolici cât și de protestanți, fiind socotiți precursorii iluminiștilor radicali, iluminiștii radicali fiind precursorii stângiștilor de azi cu exagerările lor justițiaro-subiectiviste. Adică credințe ,,îndreptățite’’ precum credința de care vorbește umflatul de Luther. Sola Scriptura cum vrea mușchiul care ridică halba, tradiția Bisericii negată, autoritatea negată, negată și autoritatea ,,târfei’’, negarea a dus la proliferarea de credințe iraționale sau la încercarea de a redobândi autoritatea rațiunii, ca bază pentru o religie rațională.
Filosofia a fost respinsă după Luther ca având vreun rol în teologie. Pentru alți gânditori, filosofia are un rol pozitiv în teologie și putea fi conciliată cu credința religioasă. Pentru Pomponazzi probleme metafizice, precum imortalitatea sufletului, nu puteau fi soluționate de filosofie, ci doar crezute pe baza revelației. Teologia naturală creată cu ajutorul rațiunii poate sprijini teologia revelată, susținea Francesco Suarez.
La teologul protestant Gerhard, metafizica ajută teologia naturală ca instrument de recunoaștere pentru adevărurile revelate, rațiunea ajutând la a respinge învățăturile false, contrare Scripturii. ,,Revelația nu contrazice rațiunea’’, o astfel de propoziție este revelată rațiunii, pentru că și rațiunea este un dar divin.
Protestantul Calixtus a reafirmat importanța Scripturii, dar ea este insuficientă pentru a susține revelația, așa încât reintroduce importanța tradiției bisericii creștine ca susținătoare a revelației. Calixtus a fost atacat vehement de teologii protestanți căutători de concordie a noii confesiuni, concordie bazată pe un sistem scolastic, rigid, contrar aspirațiilor inițiale. Ironie a sorții: ei repetau ce criticaseră la Biserica Romană.
Astfel, au apărut reacții la rigidizarea protestantă, precum pietismul sau accentuarea criticii credinței, a revelației, bazată pe noua știință. Exercițiul de erudiție umbrea cu interpretarea lui revelația, ajungând uneori în ceva asemănător scolasticismului disprețuit de Erasmus sau de Luther.
Pietismul era o reacție la teologia protestantă dependentă de filosofie, de rațiune, pietismul satisfăcea o nevoie de întoarcere la puritatea credinței. Acțiunea pioasă, preoția universală a creștinilor chemați să susțină spiritul dragostei, grija pastorală, revenirea la citirea textului biblic. Cunoașterea este ceva performativ, existențial, un pietist precum Spener vine pe urmele lui Thomas de Kempis, Tauler, ș.a., crezând că ortodoxia academică este intelectualitate goală. Și catolic și protestant, pietismul a încercat în zadar să salveze de rigiditatea credinței, ajungând uneori să devină la fel de instituționalizat și de rigid ca și ceea ce voia să depășească.
,,Noua știință’’ își avea originile în Evul Mediu: Bradwardine, arhiepiscop, filozof, matematician, susținea că adevărul este descoperit prin matematică. Oresmus concepea un univers ca un ceasornic, Cusanus și Bruno afirmau importanța matematicii în cunoașterea lumii. Pentru Melanchton, Dumnezeu este geometru. Copernic, Galileo, Kepler, Descartes susțineau că matematica sesizează structura lumii, dovezile matematice aducând cunoașterea apropiată de cea divină. La Descartes nu există în lume un loc pentru revelație, universul este o mașină formată din corpusculi cu întindere și mișcare.
Malebranche are un Dumnezeu ce se revelează mereu prin ocazii și în tot ce se întâmplă în univers, el având o întindere inteligibilă devenită sensibilă prin lumină și culoare. Astfel el a fost acuzat de spinozism.
La Spinoza cunoașterea este totul, iar revelația și credința nimic. Rațiunea și exercițiul ei cu ajutorul ,,Eticii’’ ar încerca să ofere o înlocuire zadarnică a credinței religioase sau, cum scrie Spinoza, doar pentru cei care o folosesc pentru a evita suferința pasiunilor, pentru mulți rămânând religia drept consolare. Textul spinozist nu este un text religios, nici măcar comparabil, el intră în tradiția exercițiilor spirituale, tradiție începând cu școlile filosofice antice.
Pascal folosește rațiunea în pariul său pentru mântuire, dar dă întâietate Dumnezeului Evangheliei cunoscut cu inima și mai puțin cu rațiunea. Dumnezeu este introdus în cunoașterea lui Newton ca emanând spațiul infinit, imobil, indestructibil, ca fiind cauză a gravitației. Dumnezeu percepe lucrurile prin spațiu ca sensorium Dei. Discursul despre Dumnezeu, plecând de la lucrurile fizice, aparține filosofiei naturale.
Leibniz respinge spațiul ca sensorium Dei fiindcă ar atribui părți lui Dumnezeu. El pune la temelia lumii, monadele ca centri de acțiune, indivizibili, cu percepție și voință, nici materiali, nici spirituali, filosoful încercând să reconcilieze știința, religia și metafizica. Leibniz încerca să apere cu rațiunea chiar existența miracolelor, să susțină revelația cu ajutorul teologiei naturale, metafizicii și științei. Alături de rațiune și de credință, Leibniz vorbește de iubirea creștină, de o practică creștină însoțită de caritate, înrudită cu pietismul contemporan cu Leibniz.
Christian Wolff susține că orice este revelat este necesar de cunoscut, dar nu poate fi cunoscut prin mijloace naturale, nu ar fi revelat ce ar putea fi cunoscut diferit. Lumea este revelația măreției divine, iar inexprimabila înțelepciune se revelează pentru a atrage omul către perfecționare. Boyle combina o filosofie folosind argumentele științifice, abordarea experimentală cu credința creștină, pentru a respinge filosofia intelectelor atee corupte de patimi.
Fizico-teologia a proliferat în secolul XVIII, Herder vorbind de circa 50 de sisteme fizico-teologice, în care teologia naturală se combina cu știința pentru a umple golul unui univers mecanic, un gol între rațiunea omului și revelația Creatorului.
Locke resimte și el distanța dintre credința în revelație și rațiunea care judecă revelația, oricum dovezile pentru revelație vor fi cel mult ceva care aduc o probabilitate. Consimțământul nostru neținând de această probabilitate, ci de credința că Dumnezeu nu ne înșeală. Revelația este certitudinea neîndoielnică, evidența excepțională că ne aflăm în fața unei mărturii divine, căreia îi dăm asentimentul nostru total prin credință. Oricum, și revelația și rațiunea sunt daruri divine.
Dacă Locke repudia autoritatea exterioară pentru găsirea căii spre cer, Toland respingea orice autoritate exterioară, doar rațiunea verifică credibilitatea revelației, a miracolelor sau a Scripturilor. Pentru Tindal revelația este adevărată doar dacă concordă cu rațiunea.
Hume critică fizico-teologia, ce nu poate trece dincolo de experiență și care antropomorfizează ființa necunoscută a divinității. În ciuda fizico-teologilor, totul rămâne în lume: ghicitură, mister, enigmă. Rațiunea, ce vrea să judece totul, este de fapt sclava pasiunilor, având rezultate modeste, toate căutările și rezultatele ei sunt puse sub semnul întrebării.
Dacă Hume era onest în a critica teologia și rațiunea, materialiștii de la La Mettrie la baronul d’Holbach foloseau rațiunea și știința pentru a nega valoarea religiei, ajungând la un dogmatism precum cel religios.
În fața tenebrelor ce învăluiau problema religiei, a teologiei în modernitate, sub asediul materialismului, Kant a construit un bastion pentru a apăra religia lovită din multe părți. Putem și trebuie să credem în Dumnezeu, chiar dacă nu putem cunoaște dacă El există, pentru că Dumnezeu: desăvârșește cunoașterea umană oferindu-i intelectului direcție și rațiunii unitate, se prezintă ca necesar pentru credința morală ca fiind Binele suprem, implică obligația legii morale, provoacă revoluția în dispoziția morală a omului, a omului ce urmărește ,,maxima sfințeniei’’ în fața unui Dumnezeu ca rațiune moral-practică, ca subiect constrângător.
Într-o reflecție târzie, Kant scria că este imposibil ca o persoană să fie fericită fără religie. Filosofia este un exercițiu de dezvoltare personală, de consolare. Ca metafizică ea este bastion, turn de apărare al religiei împotriva sofismelor, împotriva iluziilor produse de siguranța de sine teologică.
Filosofia apără religia de ea însăși, apără religia de cei care profită de autoamăgirile ei, de filosofiile materialiste și antireligioase, filosofia protejează de distrugere fericirea omului religios, fericirea ce ține de religie, filosofia vrea să țină la distanță ravagiile produse de necredință în morală, de lipsa rațiunii în viața practică.
Filosofiile se luptă între ele pentru a salva sau a distruge religia, morala, autoritatea credinței și a revelației. Rațiunea se sfâșie pe sine pentru a salva, a distruge și a se salva de autodistrugere într-o dramatică luptă spirituală.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Edward Kanterian, Între credință și rațiune: drama filosofiei de la Erasmus la Kant, trad. Otniel-Laurean Vereș, pref., control științific Florin George Călin, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2023
