Pierre Manent despre ,,rațiunea națiunilor’’: ,,umilirea reglementată’’ a națiunii europene, artificiul european și negarea creștinismului Europei

Națiunea surpată și Turnul Babel occidental

Națiunea, ca matcă unde omul european a progresat, ca loc unde omul, chiar cosmopolit, s-a format, construcția națiunii se surpă. Există ideea ispititoare în Europa că omenirea se îndreaptă spre o unificare. Omul format în democrație vede mereu asemănătorul, spune Tocqueville, această tendință îndrumând spre un umanitarism, ce-l consideră pe celălalt un același, un asemănător cu mine, aducând a indiferență cu privire la ce ne separă. Un umanitarism confuz cu privire la diferențe este refugiul, după ce ,,statul-națiune’’ în care omul european s-a format, se surpă. Statul-națiune era cel care proiecta diferitul, ca partener sau ca rival. Democrațiile surori, americană și europeană proiectează o democrație globală desprinsă de popoare diferite, suprimând diferențele colective. Prin forță (democrația americană), prin construcția comunității europene, cele două democrații construiesc cele două turnuri Babel ale democrației, fără a sesiza că separarea dintre grupurile umane este condiția diversității și libertății umane. Constructorii Turnurilor Babel gemene au ajuns să creadă că o clasă de mijloc uriașă va susține regula bunei guvernări, mondializând democrația, desprinsă de trecutul intolerant și oprimant. Orice diferență este neglijată, orice convertire anulată, nu există forme de viață mai bune sau mai rele, toate culturile sunt consacrate, nu există preferință, unitatea este scopul iar omenirea se autoadoră pentru această măreață mișcare de nivelare mondială. Dragostea pentru poporul diferit este hulită și respinsă, nici un popor nu mai este legitim când legitimă este doar generalitatea umană.

Straniu este că tocmai unde națiunea a apărut, s-a construit, ea tinde să fie negată: în Europa. Însă această respingere nu conștientizează că în trecut națiunea a fost cea care a mediat consimțământul între comunități de a se unifica. Respinsă fiind această posibilitate de unificare, unde va fi găsit consimțământul? La comunitățile dinaintea democrației? Națiunea a unificat timpul și spațiul unde individul s-a format, cine va unifica viața individului? Religiile și regiunile?

Democrația ca răzvrătire contra statului suveran și cele 3 cercuri ale ei

Democrația înseamnă egalitatea condițiilor, mișcarea spre egalizarea acestora. Trei cercuri pe axa timpului determină soarta democrației ca putere a poporului. Primul este cel de la 1848 la 1968, de la Marx la Sartre când democrația este o problemă socială: egalitatea condițiilor nu este realizată, o profundă inegalitate persistă. Al doilea cerc este tocquevillian, adică de la apariția democrației americane studiate de Tocquevillle până la 11 septembrie 2001, când democrația americană se dedică ,,apărării naționale’’, sacrificând creditul dat democrației americane pentru această apărare. Al treilea cerc este de la Leviathanul lui Hobbes până când va dispărea statul modern bazat pe națiune.

Statul modern este cel care este superior oricui: de la bogăție la competență intelectuală sau spirituală. Însă împotriva lui există o răzvrătire. De ce? Pentru că statul este cel care a fost mijlocul de a produce spațiul libertății, libertatea noastră egală, iar răzvrătirea este ca aruncarea instrumentului ce a asigurat acest spațiu, poate dintr-o temere liberală că statul cu puterea lui poate deveni oricând o amenințare la adresa libertății. Suntem învățați că prin conviețuire nu mai avem nevoie de puterea statului suveran. Democrația se opune statului pentru că democrația înseamnă egalizare, iar egalizarea respinge ultima mare diferență: superioritatea statului față de societate, față de orice și oricine. Doar suprimând această diferență, ajungem la egalitate.

O lovitură dată statului, superiorității lui, este abolirea pedepsei cu moartea. Statul nu mai are voie să ucidă pentru înfăptuirea justiției. Printre argumentele contra pedepsei cu moartea este cel contra coborârii statului la nivelul asasinului, odată ce mi se refuză mie, cel afectat de crimă, posibilitatea de a-mi face dreptate coborând la nivelul ucigașului. Statul nu-mi poate fi superior pe acest plan transformându-se el în asasinul asasinului pentru înfăptuirea justiției.

Națiunea prăbușită, înlocuită cu artificiul european și cu artificiul guvernanței/guvernantei providențiale

11 septembrie este exprimarea eșecului credinței exagerate în comunicare, în dreptul la diferență, diferențe privite mai mult estetic sau turistic, și nu temeinic. Nu comunicarea cu slogane trâmbițate este temeiul înțelegerii, ci comunitatea pe baza căreia comunicăm, comprehensiunea reciprocă are la bază valorizarea unor regimuri politice asemănătoare și unor experiențe apropiate. Res publica, treburile publice au fost rezolvate în Europa modernă pe baza statului-națiune, așa cum cetatea a fost fundamentul unității în Grecia antică. Statul suveran și guvernarea reprezentativă sunt două construcții, ce au permis maselor să trăiască în civilizație și libertate, însă războaiele europene, ce au devenit mondiale, au făcut statul tot mai puțin suveran, iar guvernarea tot mai puțin reprezentativă.

În absența suveranului, politica este dominată de oligarhii, o idee recurentă în reflecția asupra politicii occidentale. Artificiile politice sunt tot mai artificiale, chiar și funcționale, ele sunt străine de cetățeni și mai puțin ,,politice’’. O construcție artificială, un artificiu este cel european. Artificiul s-a desprins de politica națională căpătând o viață proprie, o idee cu legitimitate proprie, cu ,,mecanisme instituționale’’, ce determină aspectele vieții europenilor.

Un alt artificiu este statul-providență: statul plin de solicitudine pentru nevoile sociale, având ca efect declinul responsabilității individuale, inclusiv declinul aspectului social al acestei responsabilități. Cu alte cuvinte, statul providențial prin grija față de nevoile umane s-ar dori o perfecționare a statului reprezentativ, din păcate, cetățenii se plâng de reprezentanții lor din fruntea statului-providență. Este ca o reîntoarcere a plângerilor cetățenilor furioși din perioada interbelică. Dar întoarcerea este în cadrul unui stat-grijuliu cu drepturile cetățenilor. Este posibilă ipoteza, ca această plângere a lipsei de reprezentare să fie de fapt: ,,angoasa de a nu mai fi reprezentabil – de a nu mai fi un popor sau de a fi din ce în ce mai puțin un popor, în sensul social sau național al termenului’’. Limbajul ar fi o dovadă: se vorbește doar despre excluși, adică neprotejați de statul protector. Excluderea este doar individuală: chiar dacă strigă înspre reprezentanții lui politici, insul va obține doar ,,ecoul singurătății sale exasperate’’. În rest, totul este bine și frumos cu o guvernare înlocuită cu guvernanță, sau mai bine zis o guvernantă democratică, grijulie față de drepturi și nevoi, dar care nu mai guvernează și nu mai reprezintă.

Națiunile leneșe politic și inerte spiritual își pierd capacitatea de a se mișca, satisfăcute de bucuria de a avea drepturi, satisfacere cât mai minuțioasă. Popoarele par să moară descompunându-se în indivizii-copii crescuți cu grijă față de nevoile și drepturile lor. Mulțimile, popoarele, devin instrumentele propriilor instrumente, artificii politice, ce nu mai sunt politice, precum guvernanța (guvernanta) politică formată din agenții multe, administrații fără sfârșit, curți de justiție în piramide și comisii plus comiții fără număr, un adevărat ,,despotism luminat’’, ce sub aparența grijii providențiale fixează minuțios modul de viață înlănțuit în binefăcătoare reguli de drept. De aici și ciudățenia: regulile universale de drept sau principiile etice, ca aplicații scoase din drepturile universale umane, sunt fundamentul tacit al Occidentului, însă acest ,,radicalism etic’’ se apropie de inamicul său – ,,fundamentalismul religios’’. De ce? Pentru că ambele conferă justețe acțiunii prin conformarea ei la regulile legale, lipsindu-se de deliberarea politică, de legitimarea ei rațională. Astfel, nu există comprehensiune reciprocă între cei care nu acceptă decât drepturile omului și cei care urmează doar poruncile și drepturile date de Zeu.

Un caz al lipsei deliberării este extinderea mecanică a Europei, care pe orice convenționalisme s-ar aproba, precum cadrul geografic, nu  face decât să dezvăluie lipsa de semnificație politică și urmarea unei finalități fără țintă a artificiului european. Artificiu european lipsit de libertate politică în cazul extinderii fără finalitate, fără țintă, fără deliberare civică, departe de ,,politica mare’’, când de Gaulle respingea candidatura britanicilor ca fiind nesinceră. De Gaulle a avut dreptate. Marea Britanie n-a fost nici măcar cu ea sinceră dacă vrea cu adevărat să fie parte a Europei. Însă în Europa este loc pentru oricine, oricum nu are vreun scop, este doar un artificiu.

Religia: Israelul, Islamul, creștinismul Europei și vacuitatea umanismului european

Este un laș, cel care nu privește cei doi poli ai vieții umane: politica și religia, spune Voltaire. Manent privește curajos problema inevitabilă a religiei în res publica. Europa nu este în război cu islamul, însă trebuie subliniate diferențele radicale. Islamul este un imens imperiu fără împărat, existând o identitate religioasă neînsoțită de o formă politică. Mișcările naționaliste cu ideea de națiune arabă au fost lipsite de fecunditate. Islamul nu are o transformare precum cea a creștinismului din Europa. În obiectivitatea sa, islamul impune Europei să-și investigheze propria ființă, europenii căutând în subiectivitatea lor artificială să găsească obiectivitatea unei identități lipsă. Islamul pare să fie adversarul, având un chip al întrebării, ce-l frământă pe european.

O altă provocare este Israelul. În timp ce, Europa caută un fundament într-o umanitate și un umanism dincolo de frontierele națiunilor, într-o deschidere față de celălalt fără limite, Israelul își afirmă existența ca stat-națiune, statul-națiune, pe care europenii ar vrea să-l depășească. Este ca o mișcare inversă: în timp ce  evreii trăiau universalul, fiind un popor ca nici un altul printre străini, europenii erau divizați în statele-națiuni rivale. Sionismul, ca mișcare de creare a statului Israel, a fost o ruptură de exigența rabinilor ortodocși: întemeierea fără forța armelor până nu apare epoca mesianică. Sionismul a dus la întemeierea unui stat, ce la început avea o guvernare amestecând socialismul, sindicalismul, naționalismul. Și mai ales, sionismul este o reacție la eșecul liberalismului (Leo Strauss). Statul liberal nu putea să intre în sfera privată și să creeze discriminări, astfel încât să protejeze anumite grupuri expuse discriminărilor precum cele ale evreilor. Astfel statul liberal actual nu este cel clasic, în cel actual, avem un regim disciplinar, al corectitudinii politice, ca luptă împotriva tuturor discriminărilor în cadrul statului-guvernanță/guvernantă. Toți copiii supuși guvernantei-stat sunt asemănători și este interzis, rușinos, rău, să numim diferențele. Astfel Israelul a fost creat și pentru a proteja evreii neprotejați de discriminări în statul liberal incorect politic. În Israel, în ciuda abandonării de către mulți evrei a formelor de viață tradiționale, nu s-a abolit dependența cetățenilor evrei moderni față de identitatea religioasă a Israelului și față de Tora. Statul Israel ca stat-națiune, legat de fundamente religioase, este încă o interogare asupra identității Europei.

Afirmarea statului laic european ca afirmare a neutralității religioase este de fapt o afirmare a ,,transcendenței’’ statului ca braț secular al națiunii. Dar când brațul secular nu mai este legat de trupul comunității sacre al nației, al națiunii, este el mai mult decât un instrument al guvernanței sau guvernantei artificiale? Un instrument atașat unui trup expandat al umanității generale lipsite de conținut, umanitate zadarnică ca țel pentru Europa, când este ruptă de popor sau de binele omului. Ascunsă după o umanitate abstractă, un umanism gol și fals cosmopolit, Europa este chestionată astfel de afirmarea statului-națiune Israel, dar și de imperiul fără împărat al islamului, pentru care Europa are identitate, dar este și un teritoriu bun pentru dhijad. Deși vrea să fie teritoriul umanității fără diferențe, nici islamul, nici Israelul nu consideră Europa ca fiind ,,umanitatea’’.

Poate spune Europa în afara deschiderii fără limite față de alteritatea Celuilalt, că este creștină? Nu. Dar nici nu poate spune că ,,Europa nu este creștină’’. Chiar dacă Europa trădează, abandonează, neagă națiunea, creștinismul, în ciuda negării ce duce la o vacuitate, trădarea trădează ascunsul din ,,umanitatea’’ sa. Caracterul creștin al Europei este deschis oricui, chiar și celui care nu crede. Vacuitatea europeană dincolo de religie sau de națiune este fără formă, iar o lume politică fără formă nu este trăibilă. Viața umană are nevoie de forme. Promisiunea comuniunii din proiectul creștin preluată de imperiul creștin, de biserica creștină devenită și ea imperiu, a fost apoi preluată de națiunea creștină, absorbind biserica în națiune până a transformat națiunea în biserică. Umilirea, șubrezirea națiunii înseamnă sfârșitul ei? Ce va fi pus în locul ei? O comunitate, pe care ezităm să o numim, ce separă biserica de națiune, ce continuă poate marea aventură europeană, în a cărei poveste încercarea de a lega libertatea de comunitate nu se va sfârși.  

scris de Cătălin Spătaru

sursă:

Pierre Manent, Rațiunea Națiunilor. Reflecții asupra democrației în Europa, trad. și postfață de Cristian Preda, Nemira, București, 2007, pp. 8-9, 11-19, 21, 24-31, 37-37, 46-49, 53-73, 82-84, 87-88, 92-95, 100, 105-111.