,,Eu vă cer să mă pierdeți pe mine și să vă găsiți pe voi’’, această cerință este opusul venerării maestrului Socrate, pe care discipolii l-au urmat, este opusul sacrificării vieții pentru mântuire și Mântuitor. Credincioșii nu se caută pe ei înșiși, ei caută în maestrul înțelept, în profet, mântuirea și izbăvirea, însă Nietzsche nu-i vrea decât pe cei care îl neagă, nu vrea venerația ce l-ar transforma într-o ,,statuie’’ prăbușită peste adulatori sau manipulatori. Cunoscătorul trebuie să-și iubească adversarii și să-și urască prietenii, iar dacă Nietzsche este maestrul-prieten, coroana lui trebuie smulsă și aruncată, iar el, învățătorul, depășit. Dionysos se întoarce după ce este negat, distrus, este o afirmare a vieții preluând în ea moartea și distrugerea.
Boala, bolile, de care Nietzsche a suferit mulți ani, în boală sfârșindu-și viața, au fost prilej de a cunoaște decadența: un om bolnav și decadent alege mereu mijloacele care-i dezavantajează viața, cel care este sănătos, nu decadent, folosește boala ca mijloc de a-și stimula energic viața. Opoziția viață decadentă, bolnavă-viață sănătoasă a stat la baza reevaluării valorilor, valorile decadente și bolnave fiind opuse celor sănătoase, aristocratice, creatoare, celor aflate în slujba vieții. Nietzsche recuză dualismul cartezian materie-spirit, jucându-se cu legăturile și influențele trup-spirit.
Nietzsche nu uită să-și menționeze originile sănătoase în nobilimea poloneză, dar și tatăl său morbid și mort de tânăr, un pastor, semn al decadenței, decadență pe care filosoful susține că ar fi depășit-o prin marele ,,Da’’ adresat vieții, prin destinalul nume de rege dat de tatăl lui, ce-i transforma ziua de naștere într-un festin, într-o sărbătoare în care se celebra nașterea regelui dar și a lui. Născut și celebrat sub semnul regal, Nietzsche ține la a fi stăpân pe instinctele joase și oarbe, rămânând la înălțimea misiunii sale, inclusiv de a nu ceda virtuții decadente a compasiunii.
Celor plini de compasiune și grabnici în a ajuta aproapele, el le reproșează lipsa de rușine ce dă buzna în viața unui destin, poate chiar un mare destin, el acuză lipsa de finețe în a prețui omul cu singurătatea lui rănită ce n-are nevoie de compasiune, compătimitorul trebuie să respecte privilegiul unui om de a-și purta vinovăția grea. Compasiunea plebee nu sesizează aceste aspecte ale vieții, ea este depășită de virtutea nobilă de a nu se lăsa ispitită de graba de a ajuta, compasiunea fiind o ispitire pentru Zarathustra.
Un fatum asemănător cu fatalismul rus se consideră marele înțelept conceput de Nietzsche, de fapt, el însuși, ce nu răspunde la răzbunări, ce nu vrea represalii, ce nu înțelege dorința de egalitate în drepturi, vrând să înlăture resentimentul ca o trăsătură a bolii decadenței celui care urăște, invidiază, vrea răzbunare pentru situația sa. Totul se schimbă când viața este trăită ca un fatum, ca un destin, când omul se crede o necesitate, nu un accident. Necesitatea de a trăi și a înțelege ce crește, ce devine în sine omul.
Nietzsche a înțeles că în el crește sarcina uriașă, ce-l depășește, și depășindu-l l-a atras în devenirea necesară de sine, acea sarcină a ,,reevaluării tuturor valorilor’’, ceva prea mult pentru un om, chiar fiind el un Nietzsche, ce se depășește pe sine prin creație. Cel care-și înțelege necesitatea devenirii de sine nu este preocupat de ,,poză’’, de a părea ceva măreț, toți oamenii, care vor să pară cumva, sunt falși. Nici nu se încurcă cu minciunile oamenilor, care par măreți, falsificând toate în politică, în societate, în educație…Amor fati, ,,iubește necesitatea’’ devenirii prin care omul se depășește pe sine. Fatum-ul devenirii este ca o eliberare pe care o trăiește cel care ajunge la ,,marea înțelepciune’’. Înțelepciunea opusă resentimentului profund, poftei de răzbunare adâncă, sădită în cel de jos, care se răzbună prin religie, precum cea creștină, răzbunarea continuând și azi manifestată prin ideologiile vindicative active în epoca noastră.
Nietzsche ne reamintește că ,,lupta pentru drepturi egale este un simptom de boală’’, o răzbunare resentimentară. Astfel e cazul femeii emancipate care pierzându-și rangul prim în războiul sexelor nu face decât să caute răzbunare contra femeii sănătoase, care-și păstrează primul rang în războiul sexelor. În această afacere, bărbatul este mereu doar un mijloc, un pretext și pentru femeia sănătoasă, adică cea născătoare, și pentru femeia ,,emancipată’’ luptătoare pentru pantaloni, educație gimnazială și turmă electorală.
Emancipările ideologice hrănesc cu resentimente gloatele de care Nietzsche simțea aversiune pentru că singurătatea, întoarcerea la sine, sunt exerciții de însănătoșire, de curățire interioară, doar așa umanitatea omului poate intra în depășirea de sine. În esența omului Nietzsche este depășirea de sine prin care a devenit ceea ce este. El este prin acest avânt al depășirii până la a ajunge vecin cu vulturii, cu zăpada pe culmile înalte, cum spune Zarathustra, doar acest avânt îl face să uite că totuși în copilărie a fost atent la transcendență, Dumnezeu etc., lucru negat în Ecce homo (despre rugăciunile lui Nietzsche puberul sau Treimea copilului Nietzsche, vezi Sue Prideaux, Sunt dinamită! Viața lui Nietzsche, trad. Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom, Iași, 2020, pp. 32, 34).
Dumnezeu, transcendența, fiind considerate ca piedici pe calea devenirii spre virtu, spre maximul de putere, de virtute, spune filosoful. Fiind un drumeț exersat, făcând multe ascensiuni pe munți, Nietzsche folosește plimbarea ca sursă a gândurilor autentice și ca ingredient al devenirii.
Gândurile demne de a fi crezute s-au născut în plimbări și în aer liber, este un păcat împotriva spiritului să șezi răbdător producând idei. Locul, clima, stomacul, hrana, fiziologia și locuirea au rolurile lor în devenirea omului. A le trata fără importanța cuvenită poate fi distructiv pentru misiunea omului. Locul unei vieți creatoare pentru Nietzsche nu poate fi orașul german ,,acest viciu construit’’ cu clima lui nordică. Pentru solitudine și pentru acceptarea locului, omul ar cheltui prea multă energie pentru a ține la distanță efectele viciului construit și ale climei.
Recreația este la fel de esențială în devenirea de sine, iar lectura este parte din ea. Cultura germană este o neînțelegere, singura care poate recrea este cea franceză. Pascal este ,,iubit’’ de Nietzsche ca victimă a creștinismului, distrus trupește și psihic de religia creștină. Heine este un german acceptat de Nietzsche ca exemplu de re-creație sau abisurile lui ,,Manfred’’ de Byron, pentru care a scris o contra-uvertură împotriva lui Schumann cu uvertura lui de ,,saxon dulceag’’. Nici Faust, nici sălbaticul Shakespeare nu sunt acceptați de Nietzsche în compararea cu abisurile lui Manfred sau cu francezii de la Moliere la Bourget.
Cititul este recreație pentru că Nietzsche vrea să gândească, nu să frunzărească cărți, să răspundă la stimuli cum fac cărturarii, aceștia doar reacționează la ce citesc, ei devenind prin reacțiile lor doar ființe reactive, deci decadenți.
Germanii au ruinat cultura iar Wagner a devenit unul dintre ei, adeptul lui Wagner, Baudelaire recunoscând decadența într-o pleiadă de artiști ai timpului. Fără muzica wagneriană, Nietzsche nu și-a fi suportat tinerețea, și la urma urmei și el și Wagner sunt niște neînțelegeri printre germani. Schütz, Bach, Händel, Liszt, la ei, Nietzsche nu face nici o deosebire între lacrimi și muzică, nu poate fi fericire fără muzică.
În devenirea de sine cărțile sunt ceva diferențiat de autor, susține Nietzsche. Oricum cărțile lui Nietzsche nu sunt înțelese nici de ,,cornutele învățate’’. Faimosul supraom este un exemplu de neînțelegere. Nici erou, nici sfânt, nici ideal, nici geniu, nici evoluție darwinistă, mai degrabă un Cesare Borgia. Supraomul este creația unui antimăgar prin definiție, unui ,,monstru în istoria omenirii’’, unui Antichrist, el nu poate fi ceva redus la obișnuințele cunoașterii. Supraomul nu este ceea ce poate concepe o cornută gânditoare, acele suflete ce se consideră frumoase însă sunt depravate și ipocrite.
Stilul nietzschean, care arată ce se poate face cu limba germană și psihologia dezvoltată în texte, cheamă la a-l urma pe autorul mereu voalat, chemarea ce face parte din devenirea omului ca autor și a autorului ca stilist și psiholog al adâncurilor omului. Aproape jumătate din privirea retrospectivă aruncată omului Nietzsche este o privire asupra cărților începând cu ,,Nașterea tragediei’’ și sfârșind cu ,,Cazul Wagner’’. Devenirea a ce este omul este așadar în mare parte o devenire a autorului de cărți. Un arc se întinde peste timpul devenirii din ,,Nașterea tragediei’’ până la ,,Amurgul idolilor’’, țintind contra decadentului Socrate, acest inventator al unei morale și al unor valori care îmbolnăvesc viața și lumea ei de aici. Fiindcă Nietzsche anunță de la psihologia tragediei căutarea unei înțelepciuni tragice într-o creație a unui filosof tragic, care transpunând dionisiacul în patos filosofic, reamintește de viața ce descoperă bucuria de a deveni ceea ce este, inclusiv bucuria distrugerii, desprinderea de frică și de compasiune, acceptarea suferinței, vinovăției, ,,Da’’-ul adresat existenței cu tot ce este îndoielnic în ea. Nietzsche promite o eră tragică făcând posibil din nou preaplinul de viață, ,,cea mai înaltă artă de afirmare a vieții’’.
Socotindu-se un mare senior al spiritului, ca și Voltaire, în ,,Omenesc prea-omenesc’’, filosoful ,,fulgeră’’ contra idealurilor și idealismelor ce par a fi înlocuit religia cu fanatismele ei atacate de Voltaire. Erorile înghețate în idealuri sunt atacate și dezvăluite în timp ce omul Nietzsche privea la lipsa de spirit pe care s-a creat Reich-ul, cu ,,opiatul’’ Wagner cu muzica lui, o muzică ca un drog ce provoacă uitarea de sine a ,,condamnaților’’ din Reich. Nu putem să nu remarcăm că în ciuda detașării de ,,educatorul Schopenhauer’’, Nietzsche păstrează ideea maestrului pesimismului că arta în general și muzica în particular eliberează ,,condamnații’’ de greutățile vieții.
Se pare că este aproape imposibilă eliberarea de greutatea maeștrilor și a cărților prin boala pe care o elogia Nietzsche, pentru că prin boală s-ar fi desprins de toate, inclusiv de cărți, și ar fi început să gândească. În gândurile sale, cărțile sunt încă prezente. Oricum, marea cunoaștere rămâne mereu cel puțin dublă. Dublă a fost și viața lui Nietzsche: stând la ,,sfat de taină cu marea’’ pentru a întrevede și a scrie ,,Aurora’’ așteptată dincolo de decadența, disimularea, răzbunarea, viclenia ,,salvatorilor’’ de la preoți la filosofi.
Plimbările prin păduri, pe munte, contemplând lacuri montane, pinii, marea, privirile întoarse în sine pentru a compune Zarathustra și eterna reîntoarcere. Această cunoaștere dublă se unifică în inspirația revelatoare când ,,toată firea vrea să devină cuvânt’’, când ființa vine la limbaj, ceva precum inspirația sacră sau religioasă. Zarathustra rostind eternul ,,Da’’ adresat vieții este Dionysos, Nietzsche este creatorul inspirat al lui Zarathustra, profetul Supraomului, ceva la care omul măreț abia poate aspira. Supraomul este maxima creație și inspirație cea mai înaltă, un pisc pe muntele construit din ,,munți tot mai sacri’’. Din inspirația cea mai înaltă, la altitudinea celui mai înalt munte sacru, țâșnește tăcerea care luminează supraomul lui Zarathustra Dionysos.
Omul este o piatră urâtă și are nevoie de un sculptor dur cu natură dionisiacă, Nietzsche a devenit un astfel de sculptor, dar omul a rămas tot o piatră urâtă. ,,Dacă nu s-a prins nimic, atunci, vina nu-mi aparține. Au lipsit peștii’’, ei de fapt sunt pietre urâte acoperite de mâl pe fundul apei vieții.
Pietre urâte sunt și germanii cu care Nietzsche se răfuiește în mod repetat pentru vulgaritatea și nivelarea lor, pentru naționalism, pentru resuscitarea creștinismului muribund prin Luther, și pentru împiedicarea lui Napoleon de a face o Europă unită. Răfuială cauzată și de tăcerea lor cu privire la opera sa, poate Nietzsche la această tăcere se gândea când spunea că ,,plătești un preț prea mare ca să fii nemuritor: mori de mai multe ori în timpul vieții’’.
Nemuritorul Nietzsche, ambasador al unor noi speranțe, unor noi drumuri în cultură, se știa un destin, destinul celui ce devine ceea ce este: o ,,dinamită’’ necesară reevaluării tuturor valorilor, un om teribil, binefăcător și distrugător, un ,,imoralist’’ care dezvăluie imoralitatea de la baza moralei, care susține viața care crește, nu viața care regresează atârnându-și de ea slăbiciuni precum: supraaprecierea bunăvoinței, bunătății, milei, optimismului amăgitor, transformarea vieții în ceva precum viața animalele blânde și binevoitoare de turmă.
Cei ,,buni’’ nu-l acceptă pe omul creator, care vrea să-i depășească. Un supraom ar fi înfricoșător pentru micimea lor, ce nu trece de nivelul moralei creștine, de abnegația și depersonalizarea dăruirii cu totul dragostei de aproapele, aceste valori decadente ale creștinismului. Aceste valori ce se răzbună pe viață împiedicând creșterea ei, aceste valori folosite de decadenții din religia creștină pentru a dobândi putere și pentru a-și satisface resentimentele față de viață. Adevărurile și morala au anemiat și supt viața de energia sa creatoare.
Lumea cealaltă, lumea transcendenței, a divinului, a idealurilor, a consumat toate energiile vieții, acele mișcări creatoare ale vieții dezvăluite prin Dionysos-Zarathustra și îndreptate spre culmea a ce poate viața să creeze în această lume, spre piscul celui mai înalt munte interior și exterior: supra-omul omului Nietzsche.
Acolo nu se încheie devenirea a ceea ce este omul Nietzsche, pentru că Nietzsche nu și-a spus niciodată ultimul cuvânt și nici nu l-ar fi spus. ,,Ecce homo’’ Nietzsche, el nu este o statuie, ci un cuvânt neîncheiat pe măsura unei vieți neîncheiate, o neîncheiere prin care suntem obligați să ne lepădăm de maestrul prea dur cu noi, pentru a se lăsa modelat într-o statuie. Un Dionysos distrugător de forme nu se lasă prins niciodată într-o sculptură. După ce i-am tăiat opera în bucățile-cuvinte, Dionysos-Nietzsche va renaște chiar și printr-un singur cuvânt, pentru că el nu a fost și nici nu este ultimul.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Friedrich Nietzsche, Ecce homo: cum devii ceea ce ești, trad. Victor Scoradeț, pref. Vasile Muscă, Ideea Europeană, București, 2024, pp. 28-29, 31, 33-34, 37, 39-43, 45-46, 49-50, 53-54, 57-58, 62, 64-66, 70-73, 75-77, 79, 82-84, 87-90, 98, 100-101, 103-104, 106, 108-110, 113-115, 118-119, 121-125, 127, 130, 136, 141-145, 147-153, 155-158.
