Capitalismul este vinovat pentru prăbușirea bursieră și criza economică din 1929. Această judecată neglijează intervenționismul statelor în economie, controlul politic și birocratic. Ludwig von Mises și Friedrich von Hayek au atras atenția înainte de 1929 că politicile băncilor centrale vor provoca probleme economice: politicile de manipulare a ofertei de bani și a creditului cu rate artificiale ale dobânzilor.
Marea criză economică începută cu căderea bursei din 1929, apoi panica bancară din 1930-1931, a fost continuată de o criză economică provocată de deciziile proaste ale guvernelor. Un mit al Marii Depresiuni este că doar capitalismul este de vină, acceptându-se astfel politici guvernamentale distructive, ale căror efecte negative sunt atribuite tot capitalismului.
Marea Depresiune a fost folosită de guverne ca un orizont fatal, inevitabil, astfel, ele permițându-și intervenții nelimitate în economie. Basmul american este că președintele Hoover era adeptul pieței libere și nu a intervenit în economie, în timp ce Roosevelt, prietenul lui Stalin, ar fi intervenit pentru a înlătura efectele negative ale crizei.
De fapt, și Hoover a practicat intervenționismul până în 1933, apoi din 1933, intervenționismul în economie sub conducerea lui Roosevelt a înrăutățit situația păstrând economia timp de un deceniu în această situație. Rothbard estimează că FED (Sistemul Federal de Rezerve al SUA) a crescut cu 60% oferta de bani pe piață, ,,banii ieftini’’ ducând la un boom pe piață care ajungând la maturitate, costurile încep să crească, profiturile dispar, iar în fața creșterii prețurilor autoritățile monetare reduc oferta de bani, reducerea fiind cu circa o treime a ofertei de monedă între 1929-1933, împovărând economia aflată în criză.
Reed susține că în circa 3 ani, crahul bursier, recesiunea economică, șomajul și micșorarea producției s-ar fi încheiat, dacă politicile guvernamentale n-ar fi intervenit negativ în economie. Hoover era acuzat în 1930-1933, că a cheltuit prea mulți bani, că a crescut datoria guvernamentală, că a centralizat excesiv, că duce țara pe calea socialismului.
Hoover a fost prezentat în mod eronat ca adept al pieței libere, dar de fapt Roosevelt nu a făcut decât să continue intervenționismul realizat de guvernarea Hoover. Șomajul a crescut, pentru că taxele vamale pe produsele importate au crescut prețul materiilor prime ducând la concedierea a zeci de mii de americani din fabrici, care foloseau materii prime importate.
Piața bursieră care recuperase o parte din prăbușirea din 1929, a scăzut cu 20% în 1930 când protecționismul vamal din 1930 a frânat nu numai importurile, ci și exporturile. Administrația Hoover a cheltuit sute de milioane pentru cultivatorii de grâu și de bumbac, deși aceștia pierduseră piețele de export. Hoover a redus impozitele pentru cei săraci, dar nu a oferit stimulente producătorilor pentru a investi în noi unități de producție, oferind miliarde ca subvenții, ce nu au dus la creșterea capacității de producție și la reducerea șomajului.
Cheltuielile uriașe au antrenat creșterea uriașă de impozite, dublarea lor, ajungându-se la impozitarea cadourilor. Șomajul a explodat, școlile s-au închis, salariile nu erau plătite, cererea de ajutoare sociale era uriașă.
După Hoover, Roosevelt a continuat politicile proaste: a confiscat aurul de la populație, a devalorizat dolarul cu 40%, a crescut oferta de monedă. Pe 6 martie 1933, Roosevelt a forțat băncile să intre într-o vacanță bancară, 2000 dintre bănci nemaideschizându-se niciodată după vacanța bancară. Roosevelt și Morgenthau au modificat absolut irațional prețul aurului și raportul dolar-aur cu 21 de cenți, pentru că 21 era un număr norocos pentru Roosevelt. Roosevelt a respins revenirea la etalonul aur pentru a tipări discreționar bani. După ce le-a luat aurul americanilor, el i-a consolat încheind prohibiția la băuturile alcoolice.
Pentru a menține prețul la produsele agricole, au fost sacrificate milioane de animale și distruse recoltele sub supravegherea agenților federali. Cea mai dezastruoasă a fost NRA, care prin impunerea unor costuri, unor creșteri salariale, unor prețuri, a afectat profund industria care dădea semne de redresare. Existau coduri de a căror aplicare se ocupau persoane, ce se comportau ca niște trupe de asalt: Jacob Maged a fost arestat pentru că a călcat un costum cu 30 de cenți, în timp ce codul croitorului impunea prețul de 40 de cenți.
Crescând impozitele și la 95% pe venit, pe cadouri la 53,5%, Roosevelt a creat organizații, precum WPA, doar pentru a da de lucru și a plăti salarii la milioane de americani, ce făceau lucruri ca: inventarierea rețetelor de spanac, strângeau fonduri pentru campania electorală, angajau mii de actori ca să dea spectacole gratuite, etc. Oricum locurile de muncă nu erau veritabile, generând cheltuieli uriașe contraproductive economic.
Roosevelt era numit ,,vraciul’’, ,,führerul’’ pentru derapajele sale colectiviste, New Deal-ul lui Roosevelt ducând în 1937-1938 la alte prăbușiri bursiere, producția industrială scăzând cu o treime, șomajul era de 20%, iar datoria publică imensă. PIB-ul pe cap de locuitor, cheltuielile private erau în 1939 mai mici decât înainte de criza din 1929, șomajul mai mare decât înainte de criză. Roosevelt dădea vina pe întreprinzătorii, considerați de el ca fiind egoiști și stupizi, astfel sindicatele au căpătat o mare forță în anii 1937-1938, patrulele muncitorești mărșăluiau prin orașe, oprind producția fabricilor, ocupându-le temporar.
Intervenția masivă în economie, creșterile cheltuielilor guvernamentale și a deficitelor erau măsuri socialiste.
Mitul anti-capitalist că piața liberă a provocat catastrofa economică și New Deal-ul lui Roosevelt a scos economia din criză, acest mit s-a perpetuat în trecerea timpului, dar noi cercetări arată rostul nefast al lui Roosevelt, al New Deal-ului în prelungirea crizei economice.
Și criza economică din 2008 a avut ca antecedente intervenția guvernamentală, creșterea ofertei de monedă între 2001-2005, ratele dobânzilor au scăzut prin injecțiile de lichiditate, miliarde au fost creditate prin permisiunea acordată băncilor de către politicienii, care au devenit apoi salvatorii după izbucnirea crizei.
La fel, ca în anii 1930, s-au acordat ajutoare masive firmelor, agențiilor, din banii contribuabililor, sporind din nou numărul intervențiilor în economie. Dacă nu impozitează direct veniturile populației, guvernul le confiscă averile cetățenilor pe nesimțite, erodând valoarea lor prin inflație, depreciind moneda prin cheltuieli uriașe, plătindu-și o parte din datorii prin impozitul ascuns numit inflație.
Profesorul de economie, jurnalistul, politicianul se întreabă de ce americanii încredințează unei asemenea guvernări înșelătoare, aspecte importante ale vieții lor precum: educația, sănătatea sau pensia. Chiar așa, de ce le încredințăm statului? Reed crede că treptat, dezvăluind lucrurile legate de guvernare și de influența ei nefastă asupra cetățenilor, este posibilă o îndreptare a greșelilor făcute de cetățenii, care suportă minciunile politicienilor și le încredințează viitorul existenței lor. Reed este un optimist.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Lawrence W. Reed, Mari mituri ale Marii Depresiuni, pref. Adina Dulcescu, trad. Gabriel Mursa, Editura Liberalis, Rediu, Breazu, 2022
