Dorința este expresia iubirii, iubirea este modificată de dorință: aceasta este o problemă, dar și o teză chestionată de filosoful englez.
Nu există dorință sexuală pur animalică în om, în ea este implicată umanitatea din om.
Este o prejudecată modernă susținerea inexistenței unei morale sexuale.
Acestea sunt alte două teze susținute de Scruton, el încercând să conexeze dorința sexuală cu moralitatea: nu este respinsă violența sexuală pentru că este violență, ci pentru că ține de sex. Actul sexual trebuie limitat de scrupule morale, scrie Scruton. Pe baza acestei morale, filosoful este în răspăr cu Revoluția sexuală, susținând că nu este fără sens să critici moral acte sexuale acceptate azi tacit sau exhibate precum masturbarea, homosexualitatea, desfrânarea de orice fel, etc.
Știința sexului?
De ce să nu lăsăm pe seama științei ce ține de experiența sexuală? Nu doar morala împiedică reducerea la cercetarea științifică a sexualității umane, ci legătura vitală a omului cu lumea, trăirea ei la suprafața lumii, în timp ce știința are tendința să plonjeze dincolo de explicațiile pe care și le dă omul legate de lumea vieții lui. Ca agent moral cu rațiune, omul își explică activitatea prin motive, lumea lui o umple cu semnificații, scopuri, emoții și sensurile implicite din ele. Conștiința omului legată de lumea vieții lui trimite mereu la obiecte, spre care este orientată și pe care încearcă să le înțeleagă, să le dea sensuri, semnificații.
Știința ne poate ajuta să atingem scopurile noastre, dar nu ne poate da scopurile, semnificațiile lor, ce țin de experiențele noastre. Știința demistifică, dar ajunge să mistifice și mai mult așa cum fac marxistul și sociobiologul în privința ,,persoanei’’, persoana fiind centrală în cercetarea experiențelor sexuale la Scruton.
Sexul este legat de persoană
Noi suntem ,,aparențe complexe’’, trăim la suprafața lumii, iar persoana din noi mediază fenomenele sexuale cu care ne confruntăm, pe care le trăim: excitarea, dorința, iubirea în experiența sexuală. Excitarea a fost considerată ,,științific’’, ,,sexologic’’ începând cu Kinsey, ca un proces precum cel avut de animale ori ca un proces pur animalic din noi, doar ca senzație la nivelul organelor sexuale, ca senzație plăcută avută la nivelul zonelor erogene, printre ele și gura. Dar Scruton contestă pura plăcere ,,animală’’, pura senzație plăcută provocată de un sărut: plăcerea sărutului este intențională, adică este legată mereu de o persoană reală sau imaginară.
A săruta un om nu este același lucru cu senzația dată de o prăjitură sau de o baie fierbinte. Chiar și experiențe sexuale legate de obiecte sau animale pot fi legate de gânduri ce trimit la persoane din experiențe sexuale trecute.
Împărăteasa Teodora punea mâncare pe trupul ei gol pentru a fi ciugulită de gâște, acele senzații putând să reînvie trăiri din experiențele sexuale cu ciupiturile, mușcăturile, sărutările unor iubiți din trecutul ei.
O femeie care face sex cu un câine îl tratează pe acesta, ca și cum ar fi o persoană întrupată în corpul unui câine. În alte cazuri de zoofilie, precum cel al contesei de Pembroke, atracția pentru sexul cabalin, poate fi ca un refuz al poverii relației interpersonale, suspendând atât responsabilitatea obiectului sexual, cât și al subiectului sexual.
La fel, funcționează și obiectele ce provoacă plăceri, precum vibratoarele, ele sunt atractive pentru că scutesc de această responsabilitate privind sexul, obiectele provocatoare de plăceri fiind detașate de voința omenească, de persoană, dar în folosirea lor, în fantasme, ele sunt reatașate trupurilor încarnate cu persoane.
Excitarea
Excitarea este o reacție însoțită de gândul meu ce conține o persoană întrupată. Seducția după Ovidius, ar fi o intenționalitate reciprocă, o auto-descoperire reciprocă, persoana sedusă descoperind ce simte prin atingerile celuilalt, ca și cum ar fi singura responsabilă de ceea ce simte. La baza excitării stă: ,,eu în corpul meu simt ceva pentru altă persoană’’. Deschiderea persoanei seduse bazându-se pe astfel de gânduri, fiind o expresie a intenționalității interpersonale. Excitarea sexuală este o intenționalitate epistemică, orientând spre explorarea corpului celuilalt și redescoperirea propriilor stări, ajungând la o intensificare reciprocă și cooperantă prin întrupare.
Obscenitatea și persoana
Obscenitatea încearcă, ca și zoofilia, să separe corpul de persoana întrupată în el. E arată doar carnea trupului, atrăgătoare sau dezgustătoare. Există mereu tentația de a elibera corpul de stratagemele comunicării care duc la excitare. Scruton respinge diferențierea lui Platon dintre iubirea sexuală inferioară, animalică și cea erotic-umană, pentru că această diferență nu există.
Persoanele sunt implicate mereu în experiențele noastre sexuale. Aceasta face diferențierea față de animalele care nu au excitație, dorință și împlinire sexuală. ,,Persona’’ era masca unui personaj de teatru antic, ajungând în dreptul roman să fie unitatea de drepturi și de obligații, persoana fiind cumva creația legii. Dar persoana are ca bază conștiința de sine, conștiința unui sine, conștiința unui subiect ce acționează uneori ca un agent rațional, își face planuri, alege, raționează, gândește folosind un sistem de simboluri. Perspectiva la persoana întâi ține de un agent care folosește un sistem de simboluri.
Persoana este legătura dintre faptul de a fi agent rațional, conștiința de sine, intenția, limbajul și perspectiva persoanei întâi. Conștientizarea la persoana întâi este limitată de incapacitatea de a susține o concluzie obiectivă despre ce sunt. Scruton se îndoiește că avem certitudinea cunoașterii stărilor mentale, doar pentru că avem perspectiva asupra propriilor stări și mi-ar da o autoritate să le înțeleg mai bine. Dar eu pot să cred că știe despre ce vorbește celălalt când vorbește despre sine, credința aceasta fiind temei al relațiilor interpersonale. Dincolo de credința mea este nesinceritatea, înțelegerea greșită, schimbarea intenției celuilalt sau autoamăgirea lui.
Lumea este formată din persoane și noi tratăm diferit persoanele față de alte existențe, persoanele folosesc limbajul, folosesc rațiunea pentru a găsi motive justificatoare pentru comportamentul lor, ele au o sferă de care sunt responsabile, pot fi educate, criticate, persuadate. Nu există un sine unitar sau altă sineitate unitară precum ego-ul cartezian sau transcendental kantian, suntem conglomerate, cum spune Strindberg, tăieturi, fragmente, bucăți, amestecuri din trecut și din prezent, suntem sfâșiați și încropiți conjunctural. Dar unitatea poate apare în extazul sexual, uneori trecând dincolo de lumea cauzală, obișnuită, precum sinele metafizic al filosofilor.
Dorința, permisivitatea și puritanismul
Dorința se naște din perspectiva la persoana întâi concentrându-se pe întruparea celuilalt, uniunea cu celălalt, cu obiectul ei, fiind țelul dorinței. Dar în dorință este o intenție individualizantă, în care o persoană se întrupează atrăgător după un anumit tipar, dar care în mod misterios devine unică în dorința individualizantă. În mod curios separarea filosofică între dorința sexuală animalică și iubire pornită de la Platon, susținută și de Kant, a dus la poziția libertariană, în care dorința sexuală pur animalică devenea amorală. După Scruton, permisivitatea și puritanismul degradează moral sexualitatea, apărând ca două fețe ale aceleiași monede, în care sexul este situat în afara sferei morale, dorința sexuală fiind la Kant ceva în afara iubirii și responsabilității, ceva ca apetitul animalic. Dacă ștergem postmodernist stigmatul ,,bestialității’’ din acuzarea puritană la adresa sexului, apare permisivitatea amorală pentru dorința sexuală.
Dorința interpersonală și iubirile
Însă dorința sexuală ține de sfera interpersonală, ea are intenționalitate individualizantă și este îndreptată spre întruparea celuilalt. O anumită persoană întrupată este obiectul dorinței mele. Nu există dorințe sexuale față de persoane neîntrupate precum Dumnezeu, statul-națiune, corporație, firmă, club, etc., doar iubire pentru ele. În schimb, zâmbetul persoanei dorite este o întrupare a ei, un model al încarnării. Răspunsul pozitiv la privirea mea doritoare este o intenționalitate interpersonală, în care două persoane se întrupează una în fața celeilalte prin dorință, în care două perspective la persoana întâi se pun în acord prin dorința reciprocă. Sunt dorit ca subiect și ca individ liber, dar sunt posedat ca obiect lipsit de libertate, înrobit de dorința celuilalt, savurat într-un act care mă face să nu mai fiu liber. Dorința este atentă, are scop, se naște din experiența nemijlocită a întrupării celuilalt, nu este transferabilă. Prin dorință doresc să posed acea perspectivă la persoana întâi, pe care o constrâng prin întruparea mea în fața ta, să se încarneze.
Orgasmul și instrumentalizarea dorinței sexuale
Nu orgasmul este obiectivul dorinței sexuale, chiar dacă apare ca obiectiv al activității curioase să cunoască plăcerea orgasmului. Astfel, în acest caz, când orgasmul este scopul dorinței sexuale, celălalt este doar un instrument pentru a atinge țelul dorinței, nu este obiectul cu care subiectul doritor urmărește să se unească. Celălalt este doar instrumentul ,,descărcării sexuale’’.
Punerea orgasmului ca scop al dorinței face parte dintr-un etos al succesului disponibil printr-o anumită tehnică deschisă oricui, reducând jocul dorinței la orgasm așa cum este redus jocul sportiv la punctele obținute. Curiozitatea față de plăcerea sexuală este fixată pe experiența unei satisfacții legate de zona corporală dorită, această plăcere fiind esența sexualității infantile.
Când instrumentalizez trupul celuilalt ca sursă a plăcerii mele celălalt devine un lucru așa cum este în viol, când libertatea celuilalt va reacționa cu durere și ură. Sau în desfrâu cei doi sunt unul pentru celălalt doar instrumente, doar lucruri care provoacă plăcere, reducându-se de comun acord la așa ceva.
În desfrâu eu încerc prin fantezia sexuală să transform persoana în lucru, în instrument de plăcere. Taina încarnării, taina dorinței sexuală este căutarea de a uni persoana dorită cu trupul ei, dorința de a invoca, de a descoperi sinele ei și perspectiva ei, individualitatea ei în identitatea cu carnea ei, cu corpul ei.
Dorința și mistica unirii
Doresc ca persoana cu care tânjesc să mă unesc să devină trupul ei, să devină identitatea dintre conștiința și corpul ei, să-mi arate sinele la suprafața corpului ei, să-și ardă sufletul în carnea ei, ca în ,,flacăra vie a iubirii’’ (Sfântul Ioan al Crucii), un simbol al uniunii mistice.
Misticul fiind în cazul de față taina încarnării persoanei dorite în corpul ei fierbinte, mistuit de pasiune, este apariția perspectivei celuilalt, a sinelui dorit de mine la suprafața cărnii, iluzionarea dorinței mele că mă unesc cu învelișul translucid al celuilalt.
Iluziile dorinței
Iluzionarea dorinței mele: prin excitare celălalt este subjugat și înrobit prin trupul său. De aici întreaga critică la adresa excitării: aduce lipsa împlinirii, a unificării prin dorință, dorința transformându-se doar în excitare. Persoana pare a nu se mai întrupa, carnea este topită de excitație sexuală, topirea cărnii fiind o anticipare a topirii cărnii prin moarte de unde legătura dintre sex și moarte la unii autori.
Orgiile din anii ’60, privite de unii ca un drept imatur, de fapt au afectat ,,cea mai puternică formă a uniunii personale’’. Gândul individualizant însoțitor al dorinței produce iluzia că persoana dorită este singura demnă de dorit, dar dacă se gândește că aceasta poate fi înlocuită cu oricare alta într-un partouze sau într-o orgie, atunci este spulberată această iluzie metafizică, atât de necesară unei relații durabile. De aceea este necesară moralitatea sau religia păcatului originar pentru a întreține iluzia metafizică, dar moralitatea ce poate interzice sau limita dorința, nu poate interzice iubirea.
Rușinea sexuală
Specie a rușinii morale și trupești, rușinea sexuală este provenită din gândul despre privirea celuilalt, ce este fixat pe trupul gol. Femeia este deranjată de privirile ce o depersonalizează, țintite pe organele sexuale, redusă doar la un trup ce ar putea fi implicat în relații sexuale cu bărbați necunoscuți.
Rușinea este situată între gândurile și privirile celuilalt. O femeie goală pozează ca model pentru un pictor, dar se îmbracă repede, când zărește privirea pofticioasă vecină cu violul a unui muncitor.
Femeia se rușinează ascunzându-și trupul nu doar din dezgustul față de posibilitatea gândurilor obscene ale pofticioșilor, ci se îmbujorează când fata ,,sfioasă’’ descoperă în ea dorința de a săvârși actul ,,interzis’’ la care invită privirile iscoditoare ale bărbatului.
Și bărbatul poate fi deranjat de privirile obscene ale homosexualilor, ce-l reduc la trupul depersonalizat, exceptând cazul când este homosexual. În schimb, privirea femeii ce arată dorință, chiar și obscenă, nu este primită cu rușine de bărbatul privit, ci cu bucurie.
Dacă rușinea este un sentiment protector cu privire la valoarea individului (Max Scheler) înseamnă că bărbatul gândește că dorința obscenă a femeii față de el nu poate atenta prea mult la valoarea lui, dimpotrivă i-ar confirma masculinitatea.
Rușinea sexuală se prelungește în limbajul rușinos despre sex, în expresiile de argou cu privire la intimitatea sexuală. Aceste expresii, precum ,,a da la buci’’, sunt rușinoase pentru că reduc omul dorit la trup, depersonalizându-l.
Oricum rușinea pentru formarea omului este esențială: copilul cu simț moral, copilul rușinos dobândește perspectiva subiectivă și obiectivă asupra condiției sale, copilul lipsit de rușine nu are simțul întrupării sale și capacitatea mentală a dublei perspective asupra condiției sale. Un astfel de copil lipsit de rușine ar trebui să ne trezească dezgustul, adică ar trebui să fie demn de rușine și respingător.
Pudoarea
Pudoarea este încercarea de a evita rușinea sexuală. Pudoarea masculină este dorința lui dependentă față de o femeie și evitarea desfrâului, desfrâul fiind a trata femeile ca pe niște obiecte egale, interșanjabile, lipsite de unicitate. Pudoarea feminină este evitarea rușinii prin dobândirea prețuirii celui care o dorește.
Arta pornografică și erotică
Faptul că în descrierea dorinței sexuale, limbajul dorinței a proliferat de departe mai mult în zona unui limbaj artistic decât în cel obscen arată respectul omului pentru eros. Arta obscenă, pornografică este cea care prezintă organele sexuale localizând interesul sexual asupra lor, provocând plăcere simțurilor și având efect masturbator. Arta erotică prezintă fața ca un centru al atenției, lăsând atenția să rătăcească pentru a conjuga interesul estetic pentru frumusețe cu dorința de frumos.
Prostituata
Prostituata este un obiect substituibil, fantezist al dorinței clientului ce vede în ea un bun de consum pentru satisfacerea lui. Clientul este evaluat ca și prostituata în valoarea pieței, adică în bani. Scruton este departe de Borges care vorbea de curtarea și seducerea prostituatei, dar probabil în amintirile argentinianului nu mai este vorba doar de prostituție. Și clientul și prostituata încalcă imperativul kantian de a nu folosi semenul doar ca mijloc. În natura banilor noi vedem ceva din esența prostituției, scrie Simmel, adică reducerea la o tranzacție, la o mijlocire în care trăsăturile individuale nu contează, ci doar prețul. Prostituția are ca vârf o economie a comenzii în care clientul comandă, iar prostituata sclavă nu poate refuza, ca în ,,Povestea lui O’’.
Critica sociobiologiei și psihanalizei
Transformarea socială a omului în persoană este transformarea generatoare a condițiilor dorinței sexuale la om. Scruton critică ceea ce se poate numi o știință a sexului de la sociobiologie la psihanaliză. Comportamentul uman este mediat și transformat de o concepție despre el însuși, el nu se poate reduce la un fel de instinct, fiind un exemplu de învățare ce produce o reacție rațională. Ființa umană dobândește comportamente și credințe prin cultură, fiind mai sensibilă la imperativele sociale decât ale speciei. Ordinea comportamentului uman este ordinea istoriei făcută de om și care-l marchează pe om.
Cauzele biologice nu sunt suficiente pentru a explica capacitatea de a modifica înzestrarea speciei noastre, modificare făcută prin rațiunea umană. Greșeala sociobiologiei este a de a susține că societatea este creația speciei umane. Societatea este produsă de legăturile oamenilor mediate de concepțiile, judecățile, percepțiile și responsabilitatea lor. Totuși nu se poate șterge tirania implacabilă a sexualității, ca mijloc al reproducerii speciei, dorința irezistibilă fiind ca un apel al generației viitoare de a se naște.
În chemarea individualității de a se pierde prin dorință pare a domni legea implacabilă a speciei (Schopenhauer), dorința, care ne pierde dăruindu-ne altei ființe, este o chemare a scarificării sinelui ce simte premoniția morții. Noi știm că dorința lucrează prin celălalt dar nu întregime doar prin el. De la supunerea față de dorința pentru celălalt până la supunerea față de tirania unui sugar, ceea ce pune stăpânire pe noi este întunericul din dorința individului, acel ceva ce-l depășește mânându-l spre sfârșit, pentru a face loc generațiilor viitoare.
Ceva inconștient este în dorință (Eduard von Hartmann), acest inconștient implicat în dorința sexuală este repovestit prin mituri de Freud arătând o logică a consolării a ce este implacabil în noi. Freud complică ideea de sine așa cum ne apare în mod obișnuit atribuindu-i evenimente și acțiuni, care stăteau dincolo de el.
Scruton critică folosirea metaforelor freudiene precum aderența libidoului la un obiect, teoria dorinței trebuind să explice ce înseamnă legarea libidoului de un obiect, precum legarea sexuală a copilului de sân. Libidoul pare o forță apetitivă, ce se concentrează pe un obiect, ce dirijează activitatea sexuală, ce este stins prin satisfacere, dar care nu explică de ce avem dorință pentru o persoană și nu pentru alta.
Dorința nu se poate deplasa intențional de la un obiect la altul cum este dorința față de o femeie, care seamănă cu mama bărbatului doritor. Scruton găsind inexplicabil acest impuls aderent, de investire de la un obiect dorit la altul.
Scruton critică sublimarea freudiană ca trecere de la interesul pentru organele sexuale la întregul corpului și structura lui, filosoful susținând că este invers, se trece de la excitarea provocată de ființa celuilalt la organele lui sexuale. Probabil ambele teze, și cea freudiană și cea scrutoniană, luate în mod universal pentru toți oamenii și toate situațiile de excitare, sunt false.
Freud prezintă un fel de obsesie falocentrică, ce nu este prezentă în descrierea sexualității adulților, ci doar la copii. Dacă teoria freudiană este un eșec științific, confuzia ei nu împiedică influențarea practicilor psihoterapeutice. Nu succesul tratamentului este scopul, spune Wittgenstein despre psihanaliza freudiană, ci acceptarea activă de către pacient a analizei freudiene în care el își traduce experiențele și înțelegerea lor.
Psihanaliza freudiană are o capacitate mare de a împărți dispense pentru emoțiile noastre criminale și stările noastre perverse. Prin abolirea barierei dintre copil și adult în ce privește experiența sexuală, aduce o confuzie în ce privește responsabilitatea cu privire la sexualitate, mai ales că, sexul este considerat, ca impuls inconștient, ceva amoral, sexualitatea aparținând profunzimilor, ea izbucnind, țâșnind din adâncuri, metaforele hidraulice freudiene inducând o înțelegere eronată în cazul raportului moralitate-sexualitate, moralitatea neîmpiedicând dorința sexuală, ci creând-o. Dorința este interpersonală, este modelată de personalitate, de reacții interpersonale, printre care și rușinea, fără rușine fiind doar ațâțare puerilă ușor de satisfăcut. Explorarea a ce este ascuns și dezvăluirea nu înseamnă și explorarea a ce suntem cu adevărat.
Iubirea interzisă, romantică, tristanismul
Sociobiologia și psihanaliza freudiană au eșuat în a construi o știință a dorinței sexuale, dorința rămâne în continuare în domeniul filosofiei. Ca și iubirea. Iubirea erotică este și iubire și dorință sexuală. El este contra lui Platon care separă dorința sexuală de iubire.
Scruton observă cum iubirea este descrisă de la gânditori medievali precum Capelanus ca fiind pasiunea interzisă, dorința tainică, iubirea neexistând între soți. Tristanismul este iubirea interzisă care există tocmai pentru că nu se poate realiza, iar moartea este singura liniște și capăt al iubirii lui Tristan. Singura uniune este cea sexuală, chinul dorinței arzătoare a posedării mutuale se sfârșește doar în moarte.
Scruton critică această promovare a iubirii romantice interzise ca susținere a ce este cel mai viu și extrem, apropiat de patologic și de bolnav, neglijând ce este comun și obișnuit. Și la Platon dorința pare o deviere împiedicând uniunea intelectuală, ce este apropiată de iubirea și devoțiunea religioasă sau de iubirea intelectuală față de Dumnezeu. Și la romantici și în tradiția platoniciană dorința este sub presiune, fiind considerată ceva ascuns, tainic, condamnat de moralitate sau ceva ca un impediment pentru desăvârșirea spirituală.
Iubire, dorință și prietenie
Dorința este o expresie a iubirii, iubirea fiind transformată de dorință. Și în prietenie și în iubirea erotică este implicată persoana celuilalt, persoana fiind perspectiva ei, responsabilitatea pentru modificarea propriului comportament și întruparea acestora. Plecând de la cele trei tipuri de prietenii (după plăcere, după interes sau utilitate și după virtute), Scruton reamintește că iubirea și dorința sunt implicate și în prietenie. Stima kantiană este în prietenia unde celălalt este prețuit pentru ceea ce este, pentru virtuțile lui.
Există o dorință de reciprocitate în prietenie, dar nu o identitate de interese găsită în iubirea din cupluri, iubirea prietenească păstrând o diferență de interese.
Iubirea erotică, filială, virtuoasă
Iubirea are nevoie de întruparea celuilalt, dorința pentru această întrupare fiind esențială. Iubirea erotică și iubirea față de copii este strâns legată de întruparea celui iubit. Diferența este că nu iubesc corpul copilului, ci doar întruparea sa ca persoană. Iubirea erotică este trăită ca o necesitate, ca un destin în atracția ei față de corpul celuilalt, dar apare tensiunea cu libertatea de a alege, în fața necesității omul simțindu-și libertatea (Kierkegaard).
Astfel moralistul speră să detașeze iubirea de dorința care dă dependență și să transforme iubirea erotică în ceva virtuos, clădit pe stima față de celălalt. Iubirea este demoralizată de dorință, dorința este moralizată de iubire.
Poetul cântă frumusețea iubitei, îi ridică în slăvi virtuțile pentru ca iubita să devină precum în poezie, astfel dorința devine virtuoasă, stimulând iubirea și permițând erotismul. Dorința este motivul de a iubi, iubirea îl idealizează pe celălalt, îl înfrumusețează, îi atribuie calități și virtuți fiind astfel nu un pas spre înrobirea față de dorința erotică, ci un apel la virtute, la a vrea ceva superior, valoros. Stima față de persoana iubită se războiește cu faptele urâte ale ei, evident iubirea putând învinge stima pentru ea.
Transformarea dorinței prin iubire, schimbarea iubirii prin dorință
Devotamentul față de ajutorul reciproc, ajutor înrădăcinat în comportamentul nostru animalic, poate învinge stima, iubirea filială sau erotică susținând faptele urâte ale persoanei iubite. Iubirea ajunge să fie justificarea dorinței, dorința erotică este o excitare reciprocă, iubirea o reconstrucție reciprocă a sinelui.
Plecând de la ce este celălalt, de la perspectiva lui, de la întruparea spiritului celuilalt ce se revarsă în experiențele mele cu persoana iubită, are loc o reconstrucție a mea.
Iubirea este nupțială, se întemeiază pe jurământ, pe loialitate, este o legătură destinală. Iubirea crește, dorința devine evanescentă, cursul iubirii este cel al lui Platon, de a se ridică la un nivel al companiei, comuniunii, încrederii, amuțind turbulențele dorinței.
Dar dorința nu piere niciodată cu adevărat. Experiența sexuală este expresie a iubirii, este exprimare a celui care iubește pentru a-și arăta iubirea, prin care îți poate transmite iubirea.
Excitarea, mângâierea, sărutarea, privirea sunt manifestări ale iubirii, tandrețea absentă fiind semnul unei dorințe pure, desfrânate, impersonale din zona obscenului sau purului interes ce folosește sexul doar ca mijloc. Iubirea erotică este pornită nestăvilit de dorința față de corpul celuilalt. Iubirea erotică este totuși evaluativă în raport cu trupul dorit ca și aprecierea estetică a frumuseții unui om sau unei opere de artă.
Valoarea trupului
Valoarea trupului dorit cu pasiune sau a operei de artă este enormă, chiar nelimitată, însă valoarea nu este cum vrea Platon undeva într-un cer al valorilor, ci este întrupată. Astfel, Scruton respinge perspectiva lui Platon care spune că valoarea este într-un univers incorporal sau perspectiva kantiană care exclude erosul din sfera valorizării.
Dorință și sex
Scruton își observă filosofia dorinței văzând riscul ca legând dorința de iubire să distanțeze dorința de sex și de procreare. Sexualitatea se bazează pe impulsul de reproducere, dar se dezvoltă prin dorință. Sexualitatea naturală, baza materială și animalică nu poate fi ștearsă cum încearcă să facă unii activiști gay sau unele feministe ce vorbesc despre inexistența sexualității naturale, ci doar de o construcție convențională, ideologică…Dorința nu este doar personală cum scrie un activist gay, negând că ar exista dorință hetero- sau homosexuală. Dacă totul este construit, așa cum susțin activistele feministe sau gay, atunci și persoana fără sex este pură construcție artificială.
Sex și gen
Genul nu poate fi însă eliminat, pentru că el pleacă de la diferențierea sexuală și se raportează la ea. Genul este social elaborat, dar când dăm jos vălul lui, apare sexul.
Diferențierea de gen nu este ceva întâmplător, ci pleacă de la sex. Omul este întrupat, iar corpul său în timpul actului sexual și în viața comună este obiect al explorării și curiozității celuilalt. Genul este inseparabil de sex datorită întrupării noastre, datorită condiției noastre de făpturi întrupate.
Genul este întrupat în sex, dar genul leagă animalitatea noastră din actul sexual cu moralitatea și moravurile unei epoci. Genul este parte a vieții sociale, a lumii vieții omului, prin gen sexul intră în viața comună.
Dimpotrivă pentru unii genul este doar un artefact încât și sexul a devenit un artefact, fiind ușor să ți-l schimbi schimbând genul. Fantezia chiar absurdă biologic a proiectat un ,,sex real’’, schimbându-și sexul conform genului său adică sexului real. Este un exemplu de a învinge biologicul în interesul unei ,,idei morale’’.
Genul face legătura dintre sex și dorință, iar prin dorință se întoarce uneori împotriva sexului. Cu atributele sale sociale genul face parte din obiectul dorinței încât nu există în dorință distincție între sex și gen, genul unind actul sexual cu interpersonalul din dorință.
Fizic omul ca gen este frumos sau frumoasă, dorința născându-se din atracția sexuală ajunge la încorporarea în ideea morală a genului, experiența frumuseții fiind o întrupare a senzualității într-o astfel de idee. Sexualitatea, senzualitatea atrăgătoare fiind înveșmântate într-o anumită moralitate.
Totuși întruparea sexuală, perspectiva la persoana întâi, genul sunt lucruri esențiale pentru om ca persoană. Scruton respinge atât reducția dorinței la animalic cum face tradiția platoniciană, dar și feministele, dar și indistincția între dorințele heterosexuale și homosexuale.
Heterosexualul, homosexualul, perversiunile
Heterosexualul se avântă spre lumea altui gen care-l închide în altă lume, în timp ce homosexualul stă în lumea lui, nu trece linia de demarcație dintre lumea bărbaților și a femeilor. Scruton are curajul să includă homosexualitatea la diviziunea perversiune, deși afirmă că probabil homosexualitatea nu este o perversiune, ci formele ei care elimină interpersonalul din dorință, reducându-se la actanți în termeni corporali, rupând unitatea dintre relația animalică și cea interpersonală, partenerul fiind doar obiectul ce produce simțiri și care suportă acțiunile dorințelor, orice fel de idei morale fiind lăsate la o parte.
Homosexualitatea rupe diferențierea sexuală și complementaritatea dintre genuri, prin dorință nu mai este căutată diferența de sex sau complementaritatea de gen, ci simulacrul unei senzații, în care se contemplă narcisist în celălalt o excitare ca oglindă a propriei mele excitări, situație deosebită de ieșirea heterosexuală din propriul trup înspre un trup necunoscut sexual.
Zoofilul se vede ca un simplu animal, persoana lipsește, trupul n-are spirit, actul sexual este doar spasm al cărnii. Corpul este astfel obscen, lipsește rușinea care înlătură obscenitatea.
Necrofilul elimină perpectiva celuilalt ca persoană, trăirea lui, reducându-se la o dorință imposibil de satisfăcut.
Pedofilul nu este interesat de un tânăr, ci de un copil, pentru că este copil, nu există reciprocitate, persoana copilului este în stadiu de preludiu, el fiind responsabil doar în parte de actele lui corecte și greșite, nefiind un inocent cum dorința cuiva o proiectează asupra lui. Interdictul bazat pe inocența copilului privitoare la sex stimulează dorința pedofilului, copilul poate fi excitat sexual, poate obține plăcere sexuală, dar nu poate fi în stare să cunoască dorința adultului, să-l dorească pe adult, calități ce țin de faptul de a fi o persoană.
Sadicul șterge obiectul dorit, făcându-l o marionetă obedientă prin provocarea durerii, consimțământul celuilalt este anulat, el îl creează pe partener în timpul actului sexual, îi animă corpul stâlcit prin ceremonia sa privată.
Masochistul vine în întâmpinarea sadicului pentru că este eliberat de o dorință vinovată, de o transgresiune sexuală. Tristanismul este învecinat cu maximul sadismului, Marchizul de Sade vorbind de disoluția celuilalt în legătura erotică, în nimicirea cărnii trupului prin mutilare și durere. Sadismul ajunge la o indiferență morală față de trupul celuilalt, cuplul sado-masochist spărgând inhibițiile, urmărește luarea în stăpânire a trupului celuilalt, folosind durerea pentru satisfacerea sexuală.
Sadicul dorește ca partenerul să dorească durerea ca mijloc al satisfacerii sexuale. Impulsul sadic este extinderea mușcăturii din iubire ca vehicul al dorinței, durerea fiind factor în procesul dorinței. Sadicul îl înfrânge pe celălalt, îl posedă, el este recunoscut prin durerea pe care o provoacă partenerului redus ca subiect la trupul său îndurerat, sadicul semănând cu un călău ce folosește durerea pentru satisfacția sexuală. Fenomene sexuale, ca sadismul, arată că aspectele conduitei umane sexuale nu se reduc la cele ale animalelor, chiar dacă dorința sexuală este înrădăcinată în condiția biologică a omului.
Incestul amenință și distruge ordinea familială, relația interpersonală din ea, de asemenea baza unei ordini politice.
Fetișistul se atașează de un obiect, ca încarnare a ceva care este de fapt dorit, beneficiind de o dorință individualizantă care arată uneori o parodie a tandreței arătate persoanei iubite.
Masturbarea perversă este cea care înlocuiește actul real, consolidând frica de act, simplificând gratificarea sexuală, producând un obiect sexual plecând de la imagini ca substitute ale realității. Perceperea obscenității celui care se masturbează este legată de interdictul trupului ca teritoriu interzis, interdict furnizat în educația tradițională.
Castitatea
Castitatea se poate găsi la indivizi desfrânați incapabili de realizarea actului sexual. Castitatea adevărată nu este o perversiune, când înseamnă dedicarea omului față de niște proiecte, în care dorința sexuală cu motivația ei este lăsată la o parte.
Castitatea veritabilă este necesară dorinței și o condiție normală pentru cel care prin dorința sa nu are un atașament autentic față de o persoană, ea fiind înfrânarea impulsurilor sexuale și abuzurilor obscene legate de ele. Ea poate fi baza pentru dezvoltarea dorinței și împlinirea ei. Castitatea poate fi imaginea vieții erotice în jurământul monahal, așa cum apare la Sfânta Tereza de Avila, ea ajungând la extazul dorinței împlinite plenar.
Dorințele, valorile și virtuțile
De la sinele minimal ce înseamnă o autoatribuire de identitate cu gânduri, sentimente și alte stări mentale se ajunge la sinele maximal ce se proiectează în timp, urmărește responsabil împlinirea, care interiorizează și își asumă biografia proprie. Prin sine se creează relația interpersonală în care ființele responsabile doresc, dar și critică sau se detașează de dorințele lor. Dorințele sunt legate de valori, unii doresc ceva fără a trăi o împlinire, o îmbunătățire a propriei condiții, alții trăiesc așa ceva prin împlinirea dorințelor. De aici mândria, admirația, remușcarea, disprețul…
În experiența dorinței sexuale oamenii ca agenți raționali conștientizează viciosul și virtuosul. Creșterea iubirii erotice prin dorință poate fi evitată prin înfrânare sau desfrânare, înfrânarea și desfrânarea stând ca extreme față de cumpătarea ca virtute, atunci când rațiunea intervine în ceea ce ne dorim.
Iubirea este o virtute ce sporește valorizarea reciprocă
Totuși iubirea în general, iubirea erotică în particular este pentru Scruton o virtute pentru că sporește valorizarea reciprocă, o percepție a valorii de neînlocuit a persoanei iubite. A primi și a da iubirea de acest fel este ceva incomparabil în propria împlinire.
Dar iubirea este pândită de anxietate și de îndoială. În plus, capacitatea de a iubi este afectată de obiceiurile vicioase sexuale.
Educația și morala sexualității: educația tradițională și ,,liberală”
Educația și morala pot interveni în limitarea și judecarea acestor obiceiuri. Morala are ca sarcină unirea sferei personale cu cea a sexualității, să păstreze posibilitatea uniunii personale prin dorința erotică. Morala este necesară pentru a împiedica gelozia să ruineze iubirea. Ea atrage atenția că în om este o nevoie puternică de a face dragoste, delimitând-o de a face altceva din ea.
Dorința virtuoasă este o construcție morală formatoare de fidelitate și devotament. Exceptând doctrinele ,,emancipării’’ sau ,,eliberării’’ din Occident nici în societățile poligamice nu sunt încurajate infidelitatea și promiscuitatea.
Dorința sexuală este nupțială adică se concentrează pe întruparea celuilalt, tandrețea față de celălalt conducând la jurământul iubirii erotice.
Copilul educat tradițional își privește trupul ca fiind sacru, pur, ce poate fi pângărit prin obiceiuri murdare, pe care, dacă le practică, el devine ca un sclav fascinat de un obiect curios, străin, ce-l domină, sexul său desprinzându-se de persoana sa incapabilă de uniune durabilă cu celălalt.
Astfel, este admirabilă persoana care practică castitatea, pentru că dorința sa nu îi aduce alături de altă persoană împlinirea unei uniuni. Inocența este dispoziția de a evita contactul sexual cu excepția celui cu o persoană care e dorită, nu doar pentru corpul său.
Copiii, care primesc o gratificare a dorinței doar prin corp, se formează având o dorință trunchiată. Astfel, Lolita de la atitudinea provocatoare și curiozitatea pentru sex ajunge la o căsătorie lipsită de pasiune. Seducerea inocentului fiind condamnată pentru că afectează pregătirea copilului pentru viața erotică.
Desfrâul sau perversiunea caută o descărcare sexuală evitând persoana celuilalt, tandrețea, fidelitatea, dependența reciprocă interpersonală. La fel, fantezia sexuală înlocuiește uneori realitatea cu o irealitate modelată de propria dorință. Fantezia transformă corpul prostituatei în marfă cumpărată la prețul pieței, sexul devenind ca o marfă impersonală.
Cenzurarea fanteziilor și obscenului a apropiat mai mult de natura umană educația tradițională decât educația liberală în privința sexului.
Idealul educației virtuoase rămâne legarea plăcerilor corpului de sine, de viața afectivă personală și de responsabilitate.
Educația liberală nu este o eliberare, ci o irosire a sinelui, a persoanei în fantezii sexuale lipsite de iubire. În timp ce kinseyismul consideră ,,științific’’ sexul și dorința ca un mecanism obiectiv, unii gânditori precum Marcuse sau Fromm au căutat o sexualitate redescoperită prin eliberarea de veșmintele sociale, un fel de întoarcere la o natură rousseauistă eliberată de constrângeri, doar o asociere liberă pe baza dorinței reciproce. Dar această societate este doar o fantasmă alienantă pentru sex.
Politica privitoare la sexualitate
Ceea ce este concret stă în moralitatea sexuală a unei ordini produsă de o politică a sexului. Este o nevoie publică de a crea condițiile sociale pentru acțiunea responsabilă legată de orice. Dar responsabilitatea are nevoie de valori precum fidelitatea sau devotamentul bazate pe o credință în sacralitatea lumii, ce permite propria mea libertate.
Odată cu declinul religiosului, instituțiile stau pe un teren mai puțin stabil. După dezvrăjirea susținută de Weber, credințele superstițioase în progres, în utopie, în eliberarea seculară prin sex, în politică sau în psihanaliză au înlocuit credințele religioase demodate. Credințele înlocuitoare sunt goale din punct de vedere spiritual și incompetente moral.
Eliberarea sexuală a afectat morala, iar speranța politică într-o restaurare a sacrului poate pleca de la rămășițele sacrului din educația tradițională: inocența copilului, fecioara sacrosanctă, pângărirea și puritatea… Iubirea erotică și proprietatea privată sunt legate de sine, de exclusivitate și de libertate, ele pot fi protejate, ca și până acum, de instituții, nu de o ordine socială spontană.
Familia, firma sau statul nu sunt doar contracte, ci entități recunoscute cu personalitate ce are drepturi și responsabilități.
Liberalismul, căsătoria și comunismul
Prin politicile guvernării astfel de persoane artificiale sunt recunoscute și apreciate, nu sunt doar contracte sociale cum ar vrea liberalii cu filosofia lumii lor desacralizate, când susțin că familia și statul ar fi doar contracte. Dacă este doar un contract căsătoria atunci căsătoria este abolită deja, contractul putând oricând fi anulat ceea ce anulează dispoziția mentală de a înfrunta greutățile și neajunsurile vieții conjugale.
Jurământul iubirii erotice nu mai are substanța dată de pasiunea privată conjugată cu recunoașterea instituției publice a căsătoriei. Legătura căsătoriei este transcendentală pentru că este recunoașterea publică a vieții intime, o formă publică atribuită pasiunii private.
Uniunea matrimonială este îngemânarea dintre iubirea erotică și cea parentală, în care se unesc intensitatea pasiunii cu încrederea senină a vieții cotidiene.
Ideologia contractului este o amenințare la adresa posibilității ca instituția familiei sau a statului să fie derivate din natura umană, o natură umană care ar implica posibilitatea instituțiilor religioase, civice și juridice.
Ideologia contractului și consimțământului construiește o lume prea slabă și prea timidă pentru iubirea conjugală fundamentată pe jurământ, pe iubirea ce are de înfruntat problemele din lumea vieții și adversitățile ei.
Adulterul și pasiunea capricioasă sunt posibile doar pentru că există un curs normal al căsătoriei. Alături de contractul social liber consimțit liberal, Scruton critică și ,,eliberarea’’ marxistă de la Marx la Foucault. Comuniștii secolului XIX au trecut cu vederea cerințele iubirii, când au cerut o societate fără relații exclusive, așa cum pretinde iubirea.
Familia nu este doar un loc și un mijloc al consumului, cum susțin marxiștii, ci și unul al producției colective. Problematizarea dorinței sexuale și a iubirii nu este ceva doar istoric, ce ar depinde de anumite societăți, cum pretinde Foucault, atașat de istoria Manifestului comunist, ci este ceva independent de societate și de istoria ei, este o problematizare ce ține de fiecare individ, ține de experiența lui personală și de orice ordine socială.
Scruton respinge pretenția lui Foucault că experiența sexuală este determinată istoric, reamintind că și istoria este făcută de oameni și de natura lor încât s-ar putea ca unele caracteristici să vină din felul uman de a fi. Ordinea socială la care face referire Scruton nu este cea a burghezului, ci orice ordine unde apare problematica iubirii de la Platon și Sappho la Dante și Lawrence, chiar dacă admite că poate fi acuzat că apără căsătoria numită burgheză de stânga ,,eliberatoare’’ Acea eliberare distructivă și înspre nimic, care afectează însăși reflecția filosofică asupra dorinței sexuale.
Încheiere: filosofia dorinței sexuale sau zborul bufniței Minervei în amurgul iluziilor legate de ,,eliberarea” sexualității
Când sunt respinse obiceiurile și sacralitatea ceremoniilor, când căsătoria este un contract revocabil, iar comportamentul sexual și obscenitatea sunt fără opreliști, când credința și pietatea sunt în declin, experiența erotică este nesigură și periculoasă în privința efectelor ei.
Experiența sexuală este confuză și responsabilitatea bate în retragere. Dorința erotică era importantă în trecut: poezia o ascundea metaforizând-o și religia căuta să se opună forței ei.
Dorința sexuală pare să nu mai aibă importanța din trecut devenind ceva obișnuit și banalizat, de acest declin al dorinței sexuale fiind legată și reflecția neutră asupra iubirii erotice.
Filosofia asupra sexului este ca bufnița Minervei de care Hegel scria că zboară în căderea serii. Dorința sexuală este scufundată în senzațiile trecătoare, tocmai când sexualitatea se credea eliberată, ea deja era la sfârșitul ei ca o ,,formă îmbătrânită’’ și sclerozată în pretențiile ei. Peste ,,cenușiul ei’’, amestec de satisfacții și de insatisfacții, își pictează filosofia gândurile cenușii în apusul unei epoci (dez)iluzionate de dorința sexuală.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Roger Scruton, Dorința sexuală: o cercetare filosofică, trad. Teodora Nicolau, Humanitas, București, 2019
