La începutul anului trecut, publicam o recenzie a „Scrisorilor către Lucilius (Vol. 1)”, scrisori pe care Seneca i le-a trimis prietenului său Lucilius, undeva în jurul anilor 65 după Hristos, perioadă în care ultimul menționat era procurator al Siciliei. Primul volum conține 80 dintre aceste scrisori, motiv pentru care recenzia mea anterioară este mai degrabă o prezentare pe larg a cărții, în cadrul căreia am încercat să punctez temele de corespondență dintre Seneca și Lucilius, dar și să identific o serie din caracteristicile școlii de filosofie stoică, pe care Seneca încerca să i le transmită tânărului său prieten. Având în vedere aceste aspecte, în rândurile ce urmează am de gând să continui prezentarea celorlalte 44 de scrisori, cuprinse în volumul al 2-lea din „Scrisori către Lucilius”.
Incipitul cărții este marcat de „Cartea a X-a”, în cadrul căreia regăsim 3 scrisori. O temă abordată de către Seneca este aceea a reciprocității, în sensul incorectitudinii aplicării acesteia într-un context negativ. Mai precis, Seneca îi explică lui Lucilius că aplicarea reciprocității este valabilă doar în scopul binelui și că aceasta nu poate fi realizată în momentul în care persoana respectivă ne-a făcut atât o binefacere, cât și o vătămare, căci „binefacerea anulează vătămarea” (pag. 15). Desigur că în acest context identificăm o influență aristotelică adusă filosofiei stoice, influență reprezentată de conceptul activităților care au ca scop ultim Binele; Seneca insistă asupra faptului că atât timp cât comportamentul reciproc este unul care îndeplinește scopul ultim (adică Binele suprem), atunci el trebuie realizat; în sens contrar, tot ceea ce nu are ca scop ultim Binele, trebuie anulat. Filosoful roman identifică binefacerea ca fiind „binele nostru propriu”. După Seneca, „Fiecare, dăruind cuiva o binefacere, și-o dăruiește de fapt sieși.” (pag. 18). O astfel de idee se regăsește și în cadrul lucrării „Gânduri către sine însuși” de Marcus Aurelius, în cadrul căreia există o reflecție a împăratului roman cu privire la Binele după care un individ ar trebui să se ghideze în acțiunile sale, astfel încât să conștientizeze faptul că Binele dedicat altor persoane reprezintă, în primul rând, un bine dedicat propriului spirit; Bine pe care un individ răuvoitor nu îl cunoaște, motiv pentru care nu îl urmează.
Având în vedere faptul că am precizat existența indivizilor răuvoitori, este important de înțeles contextul gândirii filosofice a stoicilor, care văd Binele ca fiind scop ultim al acțiunilor umane (și, implicit, ale naturii), la care se poate ajunge prin intermediul filosofiei și a virtuții (Nietzsche îl numea pe Seneca „toreador al virtuții” în lucrarea „Amurgul idolilor”). Având în vedere aceste „credințe filosofice”, stoicii considerau moartea ca fiind un fenomen natural, atacând conceptul de Rău din spatele perspectivelor umane asupra acesteia. Într-o altă scrisoare, Seneca spune că „moartea este unul dintre elementele care nu sunt rele și totuși au aparența răului: în om este înrădăcinată iubirea de sine, dorința de a dura și de a se păstra, precum și aversiunea față de dispariție, fiindcă pare să ne ia atât de multe bunuri și să ne îndepărteze de belșugul lucrurilor cu care ne-am obișnuit. Respingem moartea și pentru că, pe când viața aceasta o cunoaștem, nu știm ce vom întâmpina dincolo și ne este groază de necunoscut. Credem, tot așa, că moartea ne va duce în întuneric, iar nouă ne este în chip firesc teamă de întuneric.” (pag. 28). Cum moartea este un subiect des abordat în temele filosofiei stoice, Seneca o denumește ca fiind un element indiferent, în față căruia spiritul uman trebuie să se pregătească pe parcursul vieții, astfel încât să o poată înfrunta cu curaj. Desigur, tot Seneca este cel care susține în diverse situații faptul că tot ceea ce contează în această viață este modul în care am trăit, și nu durata ei, căci în final toți oamenii sunt sclavi în fața morții.
În „Cărțile XI-XIII”, care cuprind 5 scrisori, unul dintre subiectele abordate de Seneca este fericirea, despre care explică faptul că manifestarea ei este deplină; mai precis, că aceasta nu este nuanțată, ci că ea există ca bine desăvârșit, și nu ca sentiment gradual: „Mai apoi, e fără sens să afirmi că cineva va fi fericit chiar dacă deține numai și numai vrednicia, dar nu va fi pe deplin fericit; nu înțeleg cum ar fi cu putință lucrul acesta. Fericirea are în sine binele desăvârșit, mai presus de care nu există nimic; iar dacă este așa, fericirea este deplină.” (pag,. 49). Având în vedere faptul că am reluat ideea Binelui, într-una dintre scrisorile din cadrul acestui capitol, Seneca afirmă faptul că binele este autentic și că el nu provoacă nici un rău prin manifestarea sa, fiind numai și numai util. Această afirmație o face într-un context referitor la problema bogăției. Desigur, știm prea bine faptul că în primul volum de scrisori, filosoful roman susținea faptul că sărăcia este un element esențial al practicării filosofiei, însă în contextul actual, Seneca vorbește despre bogăție ca fiind un element indiferent, și nu un rău: „Ar fi un rău dacă ea însăși ar fi la originea răului, dacă – așa cum am spus – ar fi o cauză care impune un efect: în schimb, ea este o cauză care precedă, care nu doar stârnește spiritele, ci le și pune în mișcare; ea răspândește o imagine verosimilă a binelui, care inspiră încredere celor mai mulți.” (pag. 72). Mai mult decât atât, Seneca oferă și o definiție a sărăciei, susținând că definirea acesteia nu se realizează prin posesiune, ci prin ceea ce este luat (în sensul de kata steresin), adică un lucru care nu se află în posesie: „Sărăcia nu înseamnă să ai în posesie puține lucruri, ci să nu ai multe în posesie; nu este definită prin ceea ce are în posesie, ci prin ceea ce îi lipsește.” (pag. 74).
În cadrul uneia dintre scrisori, Seneca realizează o afirmație cosmopolită: „Și ce dacă? Mai înaintea bunicului tău, cine era stăpânul ogorului? Ești în stare să descoperi cui îi aparținea – și nu zic cărui om, ci cărui popor? Ai intrat pe el ca un colon, nu ca un stăpân. În slujba cui ești tu colon? Dacă ai noroc, al moștenitorului. Juriștii spun că dreptul de folosință nu e valabil pentru bunurile publice: pământul pe care îl ocupi, pe care îl definești ca fiind al tău, este bun public și aparține cu siguranță neamului omenesc.” (pag. 79). Afirmația nu este întru totul neașteptată, având în vedere faptul că în timpul lui Zenon, stoicii susțineau ideea conform căreia toți oamenii din lume sunt, de fapt, cetățeni din cadrul unei singure cetăți – aceasta fiind Cosmosul. În volumul al doilea din „Istoria credințelor și ideilor religioase”, Mircea Eliade susține următoarele: „În statul său ideal, Zenon prezenta o speranță strălucitoare, care de atunci nu l-a mai părăsit pe om; el visa o lume care nu va mai fi divizată în state separate, ci care va forma o unică cetate uriașă, sub o singură Lege Divină, în care toți cetățenii se vor uni nu după legi umane, ci prin liberă consimțire sau, cum se exprimă Zenon, din Dragoste.” (pag. 202).
În „Cartea a XIV-a”, care cuprinde 4 scrisori, filosoful roman realizează o definire a înțelepciunii și a filosofiei, afirmând faptul că „înțelepciunea este binele desăvârșit al spiritului omenesc; filozofia este iubire de înțelepciune și dorință de înțelepciune: tinde să ajungă acolo unde se află înțelepciunea.” (pag. 91). El realizează o explicație a ramurilor filosofiei, atestând împărțirea tripartită a acesteia în morală, fizică și logică: „Cea dintâi strunește spiritul, a doua cercetează natura, a treia impune proprietatea limbajului, o anumită dispunere a cuvintelor și argumentația, pentru ca nu cumva ceva fals să ia locul adevărului.” (pag. 92). De asemenea, menționează adăugarea unei a patra ramuri, de către filosofii peripatetici, care este politica, dar și împărțirea duală a filosofiei, realizată de filosofii epicureici, în fizică și morală, urmând ca apoi să menționeze adăugarea ramurii intitulate „de iudicio et regula” (despre judecată și regulă) de către aceștia.
Într-una dintre scrisori, Seneca realizează o prezentare a unei perioade asemănătoarea cu ceea ce în istoria religiilor se cheamă „perioada de aur” sau „paradisul primordial”, în cadrul căreia oamenii se bucurau de roadele pământului fără a fi nevoiți să-l lucreze, în care aceștia trăiau în deplină armonie, în lipsa războaielor, luptând doar împotriva fiarelor, adăpostindu-se de puterea Soarelui în pădure, de apa ploii sub frunzele copacilor, întinși zi și noapte sub cerul liber…„Acum ne răsucim, cuprinși de neliniște, în paturile noastre somptuoase și ne lăsăm împinși de chinuri amarnice; în schimb, cât de dulce le era somnul, culcați pe pământul aspru! (…) În schimb, voi tremurați de spaimă la orice foșnet ce se aude în casă și, între picturile ce vă împodobesc pereții, fugiți la cel mai mic zgomot.” (pp. 112 – 113). Desigur că Seneca realizează o critică la adresa risipei umane și a nevoii nejustificate de lux, în special cu referire la casele nobililor romani, care în lipsă de stăpânire nu știu când să se oprească și ratează frumusețea și fericirea pe care o poate aduce natura, și nu bunurile materiale confecționate de om.
Acesta reia tematica morții și iraționalitatea din spatele perspectivei negative asupra ei, atacându-i pe cei ce o învinovățesc, spunând că nici unul dintre aceștia, fiind în viață, nu au încercat-o, iar ceea ce nu este cunoscut (încercat) nu poate fi luat în seamă: „Știi însă cât este de folositoare, cum ne eliberează de suferințe, de sărăcie, de plânsete, de chinuri, de oboseală. Nimeni nu are putere asupra noastră câtă vreme noi avem moartea în puterea noastră.” (pag. 121).
În cartea a XV-a, care cuprinde 3 scrisori, Seneca reia tematica duratei de viață și atacă ideea unei fericiri aduse de o viață lungă, insistând, din nou, asupra calității vieții și nu a duratei acesteia. El susține că omul ar trebui să se îngrijească spre a trăi destul, și nu îndelungat, căci viața îndelungată nu se află în puterea omului, ci a sorții, pe când spiritul uman este responsabil de a se ocupa cu trăitul „cât trebuie”: „La ce-i folosesc ăluia cei optzeci de ani petrecuți în lâncezeală? El nu a trăit, ci a întârziat prin viață; nu a murit târziu, ci a murit vreme îndelungată (…) Contează din ce zi începi să-i socotești moartea.” (pag. 133).
În „Cartea a XVI-a”, care cuprinde 5 scrisori, filosoful roman reamintește faptul că destrăbălarea, nepăsarea față de valorile morale și existența viciilor nu sunt păcate ale unui singur veac, ale unei singure epoci, ale timpului, ci ale oamenilor. Reluând ideea imposibilității obținerii fericirii prin bunuri materiale, Seneca afirmă faptul că omul a cărui fericire depinde de bunăstarea sa materială nu va fi niciodată fericit, căci bunurile de care se bucură acesta provin din exterior, și nu din interior, iar tot ceea ce provine din exterior este trecător, pe când ceea ce se naște în interiorul omului „este statornic și trainic, crește și ne însoțește până la capăt (…).” (pag. 191).
În „Cărțile XVII-XVIII„, care cuprind 9 scrisori, reîntâlnim teme menționate anterior, precum cea a calității vieții în detrimentul unei vieți lungi, și cea a vieții ca pregătire pentru moartea. Seneca spune că etapele vieții de muritor sunt doar o pregătire pentru ceea ce va urma apoi, realizând o analogie între viața intrauterină, atunci când pântecele matern ne pregătește pentru „spațiul în care vedem lumina zilei”, în timp ce perioada cuprinsă între copilărie și bătrânețe realizează doar maturizarea în scopul nașterii viitoare, dintr-o altă stare a lucrurilor.
În „Cărțile XIX-XX”, care cuprind 15 scrisori, Seneca atacă abaterea spiritului de la contemplarea divinului, în schimbul îndreptării acestuia spre lucruri care merită a fi disprețuite. Lăcomia, răutatea, ambiția, pofta de glorie, căutarea constantă a plăcerii, acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care el le desemnează ca fiind deșarte și fără rost. Referitor la tema bogăției, el adaugă faptul că „Privesc cu dispreț bogăția nu pentru că este fără folos, ci pentru că e ceva ce nu contează.” (pag. 270). În spiritul filosofiei stoicilor, adevăratele bogății sunt cele interioare, iar bogățiile exterioare sunt cele oferite de natură (hrana și apa), însă doar cele interioare ar trebui să producă fericire, căci tot ceea ce este exterior reprezintă un lucru trecător, iar ceea ce este trecător nu poate aduce fericire. De asemenea, Seneca realizează o serie de afirmații referitoare la existența unui întreg (al Unului), despre care vorbește și Aristotel în „Metafizica” sa. Astfel că filosoful roman afirmă următoarele: „Vietățile își au, fiecare în parte, un specific al lor; toate acestea, în schimb, au un singur spirit; de aceea pot exista în chip individual, dar nu pot fi multe. Eu sunt om și sunt vietate, și totuși nu pot spune că suntem doi. De ce? Pentru că trebuie să fie două elemente distincte. Ca să fie două, ți-o spun, unul trebuie să fie separat de celălalt. Tot ceea ce este multiplu înlăuntrul unui singur element, este parte a unei naturi unice: de aceea este unul singur.” (pag. 275). Totodată, el atribuie Binelui valoarea morală; de fapt, identifică binele cu valoarea morală, în sensul că „nu există bine care să nu aibă în sine valoarea morală, iar valoarea morală coincide, de bună seamă, cu binele. (…) Valoarea morală este binele în desăvârșirea sa (…).” (pag. 316). „Iată ce vreau să spun: anumite lucruri nu sunt nici feluri de bine, nici feluri de rău, cum ar fi cariera militară, ori cea politică, ori cea judiciară. Atunci când aceste activități sunt împlinite moral, ele încep să fie feluri de bine și, de la starea nedeterminată, trec la cea de bine. Binele este astfel dacă e unit cu valoarea morală; valoarea morală este în sine un bine; binele provine din valoarea morală, valoarea morală provine din ea însăși. Ceea ce este un fel de bine ar fi putut fi un fel de rău; ceea ce este valoarea morală nu ar fi putut fi altceva decât un fel de bine.” (pp. 316 – 317).
Am decis să mă opresc. Probabil că am anulat demult ideea de recenzie, însă, după cum am mai spus, interesul meu este acela de a oferi oamenilor o serie de puncte de reper, poate o sclipire în dorința de a cunoaște; nu am nici o pretenție asupra realizării vreunui text academic prin intermediul blogului sau a unui comentariu filosofic la adresa vreunei lucrări; pentru comentarii și discuții ample pe baza temelor respective, vă invit la cercurile de lectură/cercurile de filosofie, unde putem realiza aceste lucruri. Până atunci, vă invit să citiți și Seneca – „De ira” (Despre mânie) și Edward Champlin – „Nero” (de ce nu? doar Seneca a jucat rolul de preceptor al acestuia) și vă doresc spor la citit! 🙂
Articol realizat de Radu Mihai.
Sursă foto reprezentativă și foto #2: http://erickimphotography.com/blog/seneca/
Sursă foto #1: https://www.librariabizantina.ro/scrisori-catre-lucilius-vol-2.html
Sursă foto #3: https://probaway.wordpress.com/2013/07/01/philosophers-squared-seneca/
Pingback: Scrisorile lui Seneca – Prima parte – Lumen in mundo