Propedeutica Doctorului Sam Parnia pentru ‘‘Ultima frontieră’’ sau o introducere pregătitoare despre EMI, conștiință, creier, viață, moarte…

 Se termină existența mea întrutotul cu moartea trupului meu? Ia sfârșit ființa mea pentru totdeauna prin stopul cardio-respirator și moartea cerebrală? Oricum ar fi formulată, o astfel de întrebare metafizică asupra sfârșitului propriei ființe l-a bântuit pe om încă din zorii umanității. Deși a fost o întrebare de care oamenii religioși sau filosofii s-au preocupat mai mult, nici unii oameni de știință nu au evitat-o și nu făcând filozofie sau teologie, ci încercând să aducă metodologia științifică în preajma sfârșitului vieții, a pieirii prezenței vii a trupului nostru. Urmele identității noastre în cartea lumii după moartea noastră sunt o palidă consolare, o consolare mărginită la stadiul scriptic/iconic pe un suport perisabil. Dar noi nu vom mai fi în această lume. Întrebarea crucială, dacă totul se termină în moarte, rămâne în ciuda consolărilor religioase, filosofice sau ale realizărilor mărețe, ce par a rezista o durată. Moartea iminentă și teama de ea (nu vreau să mă gândesc la așa ceva, am atâtea de trăit, etc., etc.), neputința doctorilor, indiferența adaptativă a lui ‚‚oamenii trăiesc și mor, așa este mereu’’, resemnarea și disperarea oamenilor în raportarea la moarte, prezențe de felul acesta sunt trecute cu vederea, dar importanța lor nu poate fi înlăturată. Sfârșitul meu, al tău și al lui sau al ei este mereu iminent.

411eItJQ1kL._SX333_BO1,204,203,200_

Scala Greyson, oxigenul și tunelul

EMI (experiența morții iminente) avută de o parte din cei aflați în stop cardiac și moarte cerebrală, studiul ei ar putea fi o poartă către o schimbare a modului de a face știință, de a înțelege conștiința, materia și relația lor cu creierul. Dr. Sam Parnia crede că problema filosofică și științifică a relației conștiință, minte și creier(p. 233), poate fi studiată științific aplicând o metodologie proprie cercetării științifice. Doar o minoritate din cei care au stop cardio-respirator, revenind la viață, care au trăit moartea clinică, au EMI sau o minoritate declară că o au, pentru că experiența fiind extraordinară, unii se abțin să o povestească din diverse motive. De asemenea, EMI a fost trăită și de oameni în preajma accidentelor sau evenimentelor periculoase (p. 45), Parnia folosind o scală, scala Greyson pentru a califica o relatare ca EMI (experiența unei alte dimensiuni a timpului, gândire accelerată, retrospectivă asupra vieții, pace, bucurie, unitate, iluminare și prezența luminii, trăirea unei ieșiri din corp, apropierea unei ființe decedate/ființă religioasă, pragul fără întoarcere, apropierea unei prezențe mistice etc. – pp. 41-42). Complexitatea EMI l-a făcut pe Parnia să respingă diverse încercări teoretice de a le explica. Așa este fenomenul G-LOC, în care aviatorii la viteze mari relatau detașare, euforie, ipoteza lui Blackmore fiind că lipsa oxigenului cauzează aceste stări ale aviatorilor, lipsa de oxigen producând și acea lumină strălucitoare estompată spre exterior, dând senzația unui tunel, caracteristică întâlnită în EMI. Parnia susține că lipsa oxigenului produce confuzie mai degrabă, și nu amintiri bine conturate din nararea EMI, în plus tunelul este bine descris în EMI și nu este o lumină estompată spre exterior( pp. 44-46). Oricum discuția merită atenția căci te poate duce cu gândul la OZN-urile cu hiperviteze și însoțite de lumină, văzute de unii aviatori.

Realitatea conștiinței și adevărul construit social

Desigur discuția pleacă de la relatările EMI, de la posibilitatea celor care povestesc de a-și interpreta experiențele într-un set de concepte și simboluri, pentru a le relata celorlalți. Urmându-l pe Ebby Elahi, Parnia subliniază că adevărul este social, că societatea dă sens, semnificație unei experiențe, omul de știință neputând spune pe baza proceselor fizico-chimice din creier, dacă este prezentă o experiență adevărată sau nu, ci doar identifică un substrat fizico-chimic pentru ce se petrece, când noi dăm un sens unui eveniment sau unei experiențe (pp. 171-172). Parnia face supoziția unor realități ce pot fi descoperite precum cea a conștiinței independente de creier. Acestor realități le pot corespunde sau nu configurațiile de sensuri, de înțelesuri construite prin cunoașterea noastră (p. 173). O astfel de posibilă corespondență este cea a reducționismului la procesele materiale ale minții și conștiinței, la transformările fizico-chimice. Problema conștiinței din perspectiva EMI nu se supune acestui reducționism în ciuda străduințelor teoretice de a reduce conștiința și mintea la procesele din creier.

Lumea plată, tridimensională. Platon, Penrose, Newberg sau căutarea realității

Făcând apel la exemple din istoria științei cu modalități de a cunoaște ce se schimbă la nivel social prin schimbările din știință (dar nu întrutotul dacă observăm sondaje cu oameni fideli încă sistemului geocentric), Parnia argumentează pe baza studierii EMI, încât să nu ne lăsăm convinși de teoriile reducționiste la procesele cerebrale sau de cele psihologice despre EMI. Probabil este nevoie de timp pentru ca bazele reducționiste ale științei să se schimbe pentru a înțelege relația dintre conștiință, minte și creier din perspectiva EMI. Printre alții, Parnia amintește de Andrew Newberg și cartea sa Why God Won’t Go Away?, Newberg arătând prin cercetarea sa că realitatea neurologică nu este întregul ‚‚realității’’ experienței Transcendenței (pp. 190-191, vezi și articolul nostru despre cartea amintită). Am putea fi în situația în care nu putem înțelege EMI și natura conștiinței, pentru că nu putem înțelege altceva decât realitatea noastră tradusă într-un set de teorii, concepte și simboluri admise în societate și în comunitățile oamenilor de știință.

Escher_Waterfall
Escher – Cascada (exemplu dat de Parnia despre capacitatea limitată de a înțelege realitatea)

Așa cum cineva care ar trăi într-o lume bidimensională, plată, ar înțelege o sferă tăind-o în felii sau așa cum oamenii din mitul peșterii lui Platon nu-l înțeleg pe cel eliberat din lanțurile percepției obișnuite ori așa cum noi nu prea înțelegem spațiul multidimensional (pp. 181-185).

La scară cuantică, spune Roger Penrose, totul pare să se reducă la realități ce pot fi modelate doar matematic (p. 185). Poate la scară cuantică unde corpusculul este și undă, comunicarea între neuroni este atât de profundă încât scapă unui instrument ce măsoară activitatea cerebrală, linia continuă a morții cerebrale nefiind relevantă pentru astfel de transformări, ceva precum undele electromagnetice care poartă imagini și sunete la mare distanță prin comunicarea media, existând la o scară încă nedetectabilă de astfel de instrumente (pp. 172-173). Sau poate este vorba de un alt fel de realitate ce nu poate fi explicat prin măsurare și modelare matematică, de o realitate pe care paradigma științifică a reducționismului materialist n-o poate explica.

Experiența extracorporală

Experiența extracorporală este singurul aspect al experienței EMI care se poate confirma științific (p. 196), cei care declară că le-au avut în timpul EMI povestind detalii incredibile despre cei aflați lângă ei, chiar dacă erau în stop cardiac și moarte cerebrală. Încercarea de a testa dacă experiențele extracorporale sunt veridice a întâmpinat multe obstacole și eșecuri. De remarcat eșecul de a strânge fonduri pentru această cercetare, o organizație deși a primit referințe bune pentru proiectul propus de Parnia, a tărăgănat mai mult de un an decizia. Un exemplu care arată de ce prejudecăți și piedici se lovește știința. Ne este frică de adevărul despre moarte? Dacă am afla că experiențele extracorporale sunt iluzii (în sensul că cei care au EMI nu văd imaginile aleatorii amplasate în camera de resuscitare), atunci EMI ar fi de nesusținut științific. S-ar schimba ceva, dacă totul s-ar termina din punct de vedere științific cu stopul cardiac și moartea cerebrală? Pentru unii cu siguranță. Din 1997 până în 2005, data apariției cărții, Parnia s-a străduit să testeze EMI. Proiectul Horizon este continuare acestor eforturi. Cartea trimite la site-ul organizației, dar și la alte site-uri unde creierul, conștiința, moartea, EMI sunt cercetate.

www.horizonresearch.org

www.ianda.org

www.resus.org.uk

www.ostdelahi.com

www.consciouness.arizona.edu

www.quantumconsciousness.org

Bogatul, Avraam și profetul ultimei frontiere

În singurul episod din Evanghelii despre nemurirea sufletului, bogatul îi cere lui Avraam să trimită pe cineva mort la rudele lui, ca să le povestească despre viața de dincolo. Avraam îl refuză pentru că au profeții, legea și oricum nu-l vor crede pe cel înviat (Luc. 16, 27-31). Nici cei cu EMI nu-și mărturisesc experiența din diverse motive, unul fiind teama de a nu fi crezuți. Cum spune unul dintre ei, pare că s-a dezbrăcat de un strat de piele sau de îmbrăcăminte (p. 80), el nu mai este același. Să fie aici o trimitere la arhetipul hainelor de piele, pe care Dumnezeu le-a dat cuplului originar, când s-au ascuns după păcatul originar, conștientizând că sunt goi? Să fie în EMI un vârf al conștientizării, încât corpul părăsit este ca o haină căzută? Un studiu al arhetipurilor întâlnite în narațiunile EMI, chiar și ale ateilor declarați, ar fi semnificativ. Chiar dacă sunt crezute, aceste EMI sunt reduse la iluzii psihice sau procese cerebrale. Sam Parnia și alți oameni de știință trec peste astfel de explicații, asumându-și rolul profeților din vechime, de a ne pregăti pentru adevărul ultimei frontiere.

Text scris de Cătălin Spătaru.

sam-parnia
Sam Parnia

EMI este un fenomen modern sau a existat dintotdeauna?

Hieronymous Bosch - Ascensiune spre Empireu Este dificil să oferim un răspuns acestei întrebări, întrucât EMI poate fi (și a fost) ușor confundată cu o experiență mistică sau de natură religioasă, dar și pentru că acest concept a fost ignorat de către comunitatea științifică pentru o perioadă îndelungată de timp (mai precis, până la mijlocul anilor ’70). Conform dr. Parnia, cea mai veche lucrare în cadrul căreia poate fi identificată o referință la EMI este „Republica” lui Platon (sec. IV î.Hr.): experiența pe care Er o descrie, după ce a fost rănit în timpul unei lupte, ca pe o călătorie spre lumină, însoțit nu numai de călăuze, ci și de sentimente de bucurie și pace. Apoi, dr. Parnia face referire la pictura intitulată „Ascensiunea spre Empireu”, realizată de pictorul olandez Hieronymus Bosch, unde poate fi identificată trecerea prin tunel, sub însoțirea îngerilor, către o sursă de lumină, ceea ce îndeplinește trei caracteristici ale EMI (tunelul, apropierea de figuri religioase și sursa de lumină). De asemenea, doctorul englez identifică și povestea din 1975 a unui amiral al flotei britanice, care relatează experiența morții iminente pe care a avut-o în urma unui înec, precum și o lucrare a lui Albert Heim, din sec. al XIX-lea, în cadrul căreia sunt relatate experiențele a treizeci de alpiniști care au supraviețuit în urma unor accidente – câțiva dintre ei relatând experiențe EMI (pp. 33 – 35).

Ce este EMI și ce cauzează EMI?

 Există mai multe teorii referitoare la ce anume reprezintă fenomenul experienței morții iminente și la factorii cauzali ai acestuia:

1) Teorii ale creierului – conform dr. Parnia, cea mai larg acceptată teorie referitoare la EMI constă în faptul că acest fenomen constituie o formă de halucinație produsă de modificările fiziologice și chimice care se produc în momentul morții. O altă teorie realizată de către dr. Blackmore susține faptul că iluzia luminii și a tunelului din EMI este determinată de stresul, frica și lipsa oxigenului din creier la momentul morții, ceea ce declanșează activitatea haotică a zonelor cerebrale care sunt implicate în procesul de vedere. Teoretic, activitatea extremă din zona occipitală a creierului, responsabilă de vederea centrală, creează iluzia luminii și pentru că în zona cerebrală respectivă nu există atât de multe celule implicate în vederea periferică, acest lucru determină efectul de tunel. De asemenea, există cercetători care susțin că lipsa de oxigen din creier este principala cauză a fenomenului EMI: aceasta creează o stare de agitație și confuzie în pacienți, care nu mai pot apoi să gândească în mod corect, fiindu-le afectată și memoria (pp. 43 – 47).

 O altă teorie ne spune că EMI se datorează medicamentelor care-i sunt administrate pacientului atunci când moare. Ketamina și fenciclidina sunt două dintre medicamentele care se atașează de N-metil-D-aspartat (NMDA), ceea ce conduce la activarea acestui receptor și, implicit, la manifestarea halucinațiilor. Dr. Jansen afirmă că ketamina nu are capacitatea de a declanșa o EMI, însă acest lucru poate apărea prin intermediul activării zonelor cerebrale pe care le activează ketamina. Totodată, fenomenul EMI este văzut și ca o epilepsie a lobului temporal, fiindcă activarea acestuia din urmă duce la apariția unor halucinații complexe (pp. 47 – 50).

2) Teorii psihologice – o primă astfel de teorie sugerează faptul că EMI reprezintă un răspuns conștient sau subconștient, la un factor puternic de stres (moartea), fiind o experiență care nu corespunde cu realitatea, ci cu îndeplinirea unor dorințe la nivel psihic: individul, conștientizându-și propria moarte, începe să „trăiască” lucruri pe care și le dorește. Locul paradisiac din EMI este doar o închipuire ce are ca scop eliberarea de stresul morții, astfel că EMI nu reprezintă decât o anumită formă a procesului de depersonalizare sau de disociere. O altă teorie ne spune că EMI reprezintă retrăirea traumei nașterii. Călătoria pe care copilul o are în momentul nașterii, din pântecul mamei și până în exterior, spre sursa de lumină, unde este întâmpinat cu dragoste, reprezintă călătoria din timpul experienței morții iminente, unde individul recreează drumul prin tunel, către lumină, în căutarea dragostei (pp. 50 – 53).

3) Teorii transcendentale – se referă la faptul că EMI reprezintă o experiență spirituală care dovedește existența sufletului uman și posibilitatea experimentării vieții după moarte. Fiind o experiență universală, aceasta nu poate fi o halucinație și, totodată, fiind trăită și de copii a căror vârstă presupune lipsa cunoștințelor referitoare la moarte/viața de apoi, aceasta nu poate fi doar o experiență psihologică sau halucinatorie. De asemenea, un ultim argument în vederea acestei teorii se referă la capacitatea indivizilor care au trăit o EMI și care au reușit să vadă lucruri în locuri de care nu erau conștienți, la distanțe fizice mult prea mari (p. 53).

Caracteristici ale EMI

 În lucrarea sa, dr. Parnia oferă o serie vastă de relatări ale unor pacienți care au suferit o EMI, din diverse zone geografice de pe Terra. O caracteristică importantă a acestui fenomen constă în identificarea punctului simbolic, acel punct care, odată trecut, nu mai permite întoarcerea. Unii dintre pacienți povestesc faptul că acest simbol era reprezentat de o poartă de lemn, un (pâ)râu sau o ușă. De asemenea, pacienții care au trecut printr-o experiență a morții iminente relatau experimentarea unor senzații de plăcere și pace, precum și trecerea prin tunel, către sursa de lumină. Altă caracteristică comună a EMI constă în separarea de corp (experiența extracorporală) și în plutirea deasupra elementelor terestre, pe care indivizii le pot observa atunci când privesc în jos. În timpul EMI, indivizii sunt conștienți, au capacitatea de a gândi și de a-și forma memorii. Totodată, în această experiență, indivizii își întâlnesc rudele, prietenii și chiar persoane străine care au decedat, sub formă umană sau sub forma unor sfere de lumină. Referitor la lumină, anumiți pacienți relatează că au putut vedea o „ființă de lumină” „plină de iubire, milă și compasiune”, care se ocupa de ghidarea lor. Unii dintre pacienți relatează că în EMI comunicarea a avut loc prin intermediul „minții” (telepatic) și că au putut experimenta o retrospectivă a propriei vieți (pp. 91 – 94).

Creierul și stopul cardiac, procesul de reanimare și „paradoxul științific”

 Pentru ca creierul uman să funcționeze, este necesar ca fluxul de oxigen și de substanțe nutritive din fluxul sangvin să poată ajunge la celulele cerebrale. Dacă acest lucru nu mai este posibil, creierul își pierde rezervele de oxigen și conștiința în aproximativ 20 de secunde, urmând apoi să-și piardă rezervele de glucoză implicate în furnizarea energiei. Odată instalat stopul cardiac, celulele cerebrale se alimentează prin intermediul ATP-urilor (adrenozintrifosfaților) în vederea supraviețuirii. Chiar și așa, depozitele de ATP sunt epuizate rapid (aproximativ 5 minute), moment în care celulele cerebrale nu mai beneficiază de surse de energie și încep să moară. Lipsa de oxigen din creier conduce la eliberarea glutamatului de către celulele cerebrale, în vederea stimulării altor celule din creier. În procesul de eliberare, celulele devin supraexcitate, determinând astfel apariția excitotoxicității: altfel spus, cantitatea imensă de glutamat este eliberată deodată, ceea ce produce inflamarea celulelor, afectarea membranelor acestora și scurgerea conținutului lor în exterior. Sunt necesare doar câteva minute de la întreruperea fluxului sangvin pentru ca celulele cerebrale să înceapă procesul de deteriorare. Fluxul respectiv scade sub 15 mmHg, ceea ce reprezintă un nivel care nu este compatibil cu viața. Atunci când fluxul sangvin scade, organismul eliberează epinefrină, norepinefrină, vasopresină, prolacitină, endorfină, β-lipotropină în vederea combaterii efectelor produse de scăderea presiunii sangvine (pp. 112 – 115).

Sam Parnia
Sam Parnia

 Prin utilizarea resuscitării cardiopulmonare convenționale, fără administrarea medicamentelor stimulatoare, fluxul sangvin cerebral ajunge la un procent de 5% din valoarea normală. Prin administrarea medicamentelor (ex. epinefrina), fluxul respectiv ajunge la un procent de 30% din valoarea normală. În urma resuscitărilor, presiunea arterială crește la o valoare de 30 – 40 mmHg, ceea ce este încă o cantitate aflată sub nivelul necesar pentru ca fluxul sangvin să ajungă la creier. Dacă resuscitarea este întârziată, undele cerebrale rămân într-o stare nemodificată pentru aproximativ două ore de la repornirea inimii. Acest lucru se datorează faptului că celulele cerebrale, odată ce nu mai primesc fluxul sangvin, pornesc un proces de eliberare a substanțelor chimice, al căror efect produce contracți și îngustarea vaselor sangvine. În acest sens, sunt necesare mai multe ore pentru ca vasele să se deschidă îndeajuns de mult pentru ca sângele să se poată pună în mișcare și să permită reluarea activității cerebrale (pp. 116 – 119).

 În acest sens se instalează paradoxul științific: dacă oamenii își pierd complet memoria atunci când activitatea cerebrală încetează și dacă această activitate este caracterizată de o gândire haotică și dezordonată, atunci cum este posibil ca în timpul EMI să poată exista procese de gândire logice și, mai ales, capacitatea de formare a memoriilor? Dr. Parnia susține existența a patru posibile explicații în acest sens (pp. 120 – 122):

 În primul rând, e posibil ca EMI să nu aibă loc în timpul stopului cardiac, ci înainte sau după ce creierul încetează să funcționeze. Totuși, dr. Parnia susține că posibilitatea aceasta nu se află în conformitate cu experiențele pacienților care și-au amintit ce anume s-a petrecut în stopul cardiac – chiar și atunci când dovezile științifice conduceau spre un creier avariat și spre inexistența funcțiilor cerebrale. De asemenea, pierderea memoriei înainte și după accidentul cerebral reprezintă o contradicție în fenomenul EMI, de vreme ce în acesta din urmă memoria rămâne intactă.

 În al doilea rând, există posibilitatea ca măsurarea activității cerebrale să nu fie exactă. Există posibilitatea ca creierul să rămână activ în cadrul stopului cardiac, fără ca noi să cunoaștem acest lucru, din lipsa unor instrumente care să ne permită detectarea acestui lucru. Totuși, având în vedere faptul că toate procesele de gândire sunt mediate de diverse zone ale creierului, chiar și în contextul activității neidentificabile la nivel neuronal, nu există un nivel al activității electrice îndeajuns de ridicat încât să permită celulelor cerebrale să comunice între ele.

 În al treilea rând, este posibil ca atât conștiința, cât și gândirea, să nu fie determinate de activitatea electrică de la nivelul celulelor cerebrale. În al patrulea rând, trebuie luată în considerare posibilitatea ca conștiința să funcționeze independent de creier.

Teorii asupra conștiinței

 Dr. Parnia împarte aceste teorii în două categorii: teorii tradiționale ale conștiinței având ca domeniu de referință creierul și teorii neconvenționale. În continuare, vom vedea ce presupune fiecare dintre acestea.

 Teoriile tradiționale consideră că atât mintea umană, cât și conștiința, reprezintă produse secundare ale activității cerebrale:

1) Rolul conexiunilor neuronale: conform lui Susan Greenfield, mintea poate apărea în urma activității celulelor cerebrale, mai precis la nivelul sinapselor. În acest sens, conștiința este produsul conexiunilor celulelor cerebrale. Fiindcă nu există o anumită funcție care să se realizeze doar într-o regiune a creierului și pentru că fiecare regiune poate participa (și participă) la mai multe funcții, atunci experiența conștiinței este determinată de acțiunea simultană a mai multor părți ale creierului – „conștiința sau conștiința de sine apare din interacțiunea ansamblurilor de neuroni ce implică până la zeci de milioane de celule cerebrale, toate interconectate.” (p. 142).

Neuroni

2) Activitatea electrică sincronizată și ritmică a rețelelor de celule cerebrale: Francis Crick și Christof Koch au descoperit faptul că celulele cerebrale care sunt sensibile la formă, culoare și mișcare, au capacitatea de a deveni active la nivelul gamei de 40 Hz. Astfel, cei doi cercetători înaintea ipoteza conform căreia activitatea sincronizată a celulelor cerebrale intră în relație cu frecvența respectivă, ceea ce determină manifestarea conștiinței vizuale. De asemenea, conștiința poate fi determinată de inervarea sincronizată la nivelul frecvenței de 40 Hz în rețeaua celulelor conectate la talamus și la cortex, căci aceste două elemente din urmă beneficiază de un rol important în medierea conștiinței (pp. 141 – 143).

3) Conștiința ca proprietate a complexității neuronale computaționale: în perspectiva lui Daniel Dennet, experiențele subiective sunt inexistente, căci encefalul este precum un computer care recepționează inputuri de la diverse surse, fiind înclinat spre un anumit tip de comportament. De asemenea, acesta are capacitatea de a realiza deosebirea dintre stimuli. Astfel că ceea ce învață omul pe parcursul existenței sale se realizează prin intermediul imitării sociale. În acest sens, conștiința este creația activității totale a circuitelor creierului, care are ca scop asigurarea funcționării creierului ca totalitate (p. 146).

 Conform dr. Parnia, limitele acestor teorii pot fi împărțite în patru categorii (pp. 148 – 149):

  1. a) Natura experienței subiective: teoriile respective nu explică propriu-zis ce anume produce trăirile subiective determinate de activitatea neuronilor;
  2. b) Legarea activităților cerebrale distribuite spațial în obiecte unitare precum conștiința: care este procesul prin care inputurile celulelor cerebrale se transformă în senzația sinelului?;
  3. c) Tranziția de la procesele preconștiente la conștiința însăși: teoriile respective nu explică modalitatea prin care un proces preconștient devine la un moment dat conștient;
  4. d) Liberul-arbitru.

            Teoriile neconvenționale:

1) Procesele cuantice: Stuart Hameroff și Roger Penrose au creat o teorie conform căreia conștiința apare din anumite structuri foarte mici, precum niște tuburi, care sunt formate din proteine existente la nivelul tuturor celulelor din organism și care acționează precum o structură scheletică ce permite păstrarea formelor celulelor. Aceste structuri ar reprezenta sediul proceselor cuantice de la nivel cerebral, iar conștiința ar fi produsă de „acțiunea comună a proceselor subatomice ce au loc în creier” (p. 150).

 Existența organismelor unicelulare care nu beneficiază de celule cerebrale și nici de sinapse, dar care au conștiință în ceea ce presupune propria existență (mănâncă, învață, se reproduc etc.), ar reprezenta o dovadă a existenței microtuburilor. În acest sens, Hameroff și Penrose susțin faptul că „conștiința poate lua naștere din procesele cuantice subatomice ce apar în structurile proteice care alcătuiesc microtuburile. (…) aceste structuri asemnănătoare unor tuburi suferă de o schimbare a două sau mai multe stări, datorită acțiunii unor forțe slabe de atracție chimică, un proces care are loc în nanosecunde. (…) schimbările de conformație microtubulară ar putea susține procesarea informației clasice, transmiterea și învățarea în interiorul neuronilor. (…) datorită acestor procese, poate exista în orice clipă un număr de stări cuantice diferite (posibilități) și, când se ia o decizie, ea este rezultatul reducerii unei stări, care apoi ajunge la stadiul de conștiință.” (pp. 150 – 151).

2) Teoria lui Sir John Eccles: prin această teorie, savantul australian susține că există o separație între minte, conștiință și creier. Astfel, conștiința este dată de minte, și nu de creier. Mintea selectează și integrează activitatea celulelor cerebrale, pe care apoi o modelează într-o singură unitate. Eccles afirma că: „Dacă ar fi așa <<dacă experiențele conștiente sunt produse de creier – sau, altfel spus, reprezintă o „reflectare a activității creierului>>, eurile noastre conștiente nu ar fi nimic altceva decât spectatori pasivi ai performanțelor obținute de către mașinăria neuronală a creierului.” (p. 152).

3) Teoria lui Bahram Elahi: conform teoriei acestuia, conștiința este compusă dintr-un tip subtil de materie, similară cu undele electromagnetice, prin intermediul căreia sunt transportate sunetul și imaginile. În acest sens, creierul are rolul de (re)transmitere a informațiilor către lumea interioară și exterioară, dar și din aceste lumi, în timp ce conștiința reprezintă o „entitate științifică subtilă care interacționează direct cu ea” (p. 153).

Text scris de Radu Mihai.

 Cu toții am avut contact cu fenomenul morții la un moment dat, pe parcursul existenței noastre. Fie că este vorba despre participarea la o înmormântare, fie că este vorba despre decesul cuiva apropiat, ne-am întâlnit cu sfârșitul vieții în anumite circumstanțe. Întrebarea care se ridică este dacă acesta este și sfârșitul respectivei ființe umane sau dacă oamenii posedă un suflet care este nemuritor. Dat fiind faptul că ne confruntăm deseori cu situații periculoase, care ne pot pune viața în pericol, este de interes general să încercăm să aflăm ce se întâmplă de fapt cu noi când murim.

 O experiență a morții iminente, așa cum este prezentată în cartea intitulată „Ultima frontieră” scrisă de doctorul Sam Parnia, poate fi definită ca momentul în care semnele vitale ale unei persoane sunt inexistente și, cu toate acestea, persoana respectivă simte anumite senzații (pag. 25-26). Interesant este că, deși aparatele de măsură nu detectează nicio activitate cerebrală, o parte din pacienții care au suferit un stop cardiac pot relata întâmplări ce au avut loc în camera în care se aflau în momentul stopului (pag. 62). De asemenea, majoritatea experiențelor morții iminente au un tipar după care se formează, ba chiar există și anumite criterii cu ajutorul cărora o experiență poate fi catalogată ca aparținând acestei categorii (pag. 40-43).

 În cazul în care nu sunteți interesați să aflați informații legate de viața de apoi, cartea adusă în discuție vă mai poate oferi răspunsuri la câteva întrebări: cum se realizează un studiu științific, ce trebuie făcut pentru a beneficia de fondurile necesare unui astfel de studiu și ce presupune activitatea de cercetare (pag. 197-219)? Trebuie să mai precizez că lectura este una accesibilă, iar cartea nu este adresată doar celor ce fac parte din domeniul medical.

Text scris de Cătălin Ciotu.

Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Dr. Sam Parnia, Ultima frontieră. Un studiu înnoitor asupra vieții și morții, trad. Valentina Ene, Humanitas, București, 2011

surse poze: amazon.com

wikipedia.org

funny.szm.com

eldesconcierto.cl

news.stonybrook.edu

medicalxpress.com


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.