Cercetarea problemelor moderne ale psihologiei morale într-o perspectivă umanistă asupra eticii în „Omul pentru sine”, de Erich Fromm

Criza omului modern: relativismul etic

 În viziunea lui Erich Fromm, omul modern trăiește o criză a relativismului etic, iar acest lucru se datorează unei confuzii morale cauzate de îndoielile pe care modernitatea le-a formulat cu privire la autonomia și rațiunea umană. Confuzia respectivă îl determină pe individul uman să-și însușească o atitudine relativistă cu privire la validitatea generală a judecăților de valoare și a judecăților etice, ceea ce îl poziționează într-o stare de vulnerabilitate în fața sistemelor de valori iraționale. Acestea din urmă se referă la necesitățile statului, la „calitățile magice ale liderilor puternici”, la mașinării și la succesul material, ca surse ale constituirii normelor și judecăților de valoare. Psihanaliza, deși s-a separat de filosofie și de etică (considerând că individul uman poate fi înțeles fără a fi privit ca o totalitate psiho-spirituală), a insistat asupra faptului că atât judecățile de valoare, cât și normele etice, reprezintă „expresii raționalizate ale dorințelor și fricilor iraționale” și că acestea nu pot beneficia de o validitate obiectivă. Erich Fromm afirmă că etica umanistă dispune de validitate chiar și în modernitate și că formularea unor norme etice trebuie să pornească de la cunoașterea naturii umane și de la calitățile ființei umane (pp. 17 – 20).

Tipuri de sisteme etice

 Pe parcursul existenței sale, omul a dezvoltat mai multe tipuri de sisteme etice, fiecare dintre acestea dispunând de propriile sale caracteristici. Două dintre tipurile de etică despre care vorbește Fromm sunt etica autoritară (unde autoritatea stabilește normele comportamentale și ceea ce este bine pentru individul uman) și etica umanistă (unde omul este atât cel care instituie normele, cât și cel care se supune acestora). Psihanalistul german indică faptul există două forme de autoritate: cea rațională și cea irațională. Prima menționată se bazează pe respectul pe care oamenii i-l oferă unei figuri autoritare (care poate fi, de asemenea, o anumită persoană) pentru competența pe care o manifestă în activitățile care îi sunt atribuite. De asemenea, autoritatea rațională încurajează întrebările și criticile la adresa activității sale, iar prezența sa este temporară, în măsura în care continuă să fie acceptată de cei ce i se supun. Aceasta se bazează pe egalitate între supus și autoritate. Referitor la autoritatea irațională, aceasta conduce prin intermediul puterii (fizice sau psihice) pe care o are asupra oamenilor, dar și a sentimentului de teamă pe care îl induce. Celor supuși acestui tip de autoritate le este interzisă chestionarea și criticarea sa. Totodată, autoritatea rațională funcționează în mod inegal în ceea ce privește raportul relațiilor dintre supus și autoritate. Etica autoritară neagă capacitatea individului uman de a discerne între ce este rău și ce este bine pentru sine, instaurând propriile norme și definind binele doar în funcție de interesul propriu. Aceasta îl exploatează pe individ prin frică și supunere emoțională, învățându-l să fie obedient în fața sa. Pe de altă parte, etica umanistă afirmă că omul este singura sursă validă a determinării criteriilor pentru ceea ce este bine și ceea ce este rău, dar și că binele este ceea ce îi este prielnic omului, în timp ce răul este ceea ce îi este dăunător acestuia (pp. 22 – 26).

 Judecățile de valoare și normele etice nu pot însemna doar preferințe subiective ale indivizilor umani, de vreme ce acestea ar trebui aplicate tuturor oamenilor. Fromm susține că viața este „arta de a trăi” și că, precum în oricare altă artă (în sensul de meșteșug/meserie), aceasta ar trebui să beneficieze de anumite norme care să asigure obținerea unor rezultate pozitive, care să permită actualizarea potențialităților individului uman. Astfel, principiile eticii ar trebui extrase din natura existenței umane și din știința acesteia (pp. 28 – 33).

Ce cunoaștem până acum despre natura umană?

 Pentru început, cunoaștem faptul că natura umană este dinamică și că omul nu poate fi descris doar în termenii psihologiei behavioriste (de măsurare a tiparelor comportamentale și a aspectelor cantitativ-comportamentale umane), că deși cultura este produsul umanității, nici măcar omul nu i se adaptează în mod pasiv și complet, fără a dezvolta anumite reacții de natură mentală și afectivă. De fapt, omul este capabil de a se adapta aproape oricărui tip de tipar cultural, dar adaptarea poate crea tulburări mentale și afective dacă se realizează împotriva propriei naturi. Referitor la natura umană, aceasta poate fi conceptualizată doar ca urmare a observării manifestărilor sale specifice în cadrul unor contexte situaționale specifice, fără a putea fi observată „ca atare” (pp. 35 – 37).

 Fromm afirmă faptul că un motiv pentru care natura umană se diferențiază de cea animală constă în faptul că nu dispune de mecanisme instinctuale de reglare. Creierul și capacitatea de învățare sunt cu atât mai dezvoltate cu cât aparatul instinctual este mai incomplet. Totuși, omul se diferențiază de animal prin faptul că beneficiază de „conștiința de sine ca entitate separată”, de capacitatea de a-și reaminti trecutul și de a-și vizualiza viitorul, de capacitatea de utilizare a simbolurilor pentru a indica obiecte și acțiuni, de capacitatea de elaborare a concepțiilor despre lume etc. Rațiunea poziționează individul uman într-o stare constantă de dezechilibru, la fel ca și conștiința morții, întrucât omul este o sursă nelimitată de potențialități pe care nu le poate îndeplini decât parțial. Psihanalistul german susține faptul că omul trebuie să-și asume întreaga responsabilitate pentru existența sa și că incertitudinea vieții reprezintă întocmai fundamentul motivațiilor umane în ceea ce privește îndeplinirea propriilor potențialități și oferirea unui sens propriu vieții. Totodată, Fromm este de părere că natura umană nu conține o nevoie religioasă intrinsecă, ci o tendință orientată spre echilibru, prin care acesta încearcă să ajungă la o unitate a ființei sale, ceea ce înseamnă că nevoile religioase constituie expresii ale nevoii de plenitudine. În ceea ce privește sistemele de gândire care se ocupă de căutarea unui sens pentru existența umană, Fromm le denumește „repere de orientare și devoțiune” și consideră că fiecare persoană dispune de o organizare individuală a acestor repere, în funcție de diferențele valorice pe care și le asumă în existența sa (pp. 50 – 61).

 Asemănarea dintre oameni este determinată de condiția umană, însă diferențele dintre aceștia sunt determinate de personalitate, pe care acest psihanalist o definește ca fiind „totalitatea calităților înnăscute sau dobândite ce caracterizează individul și care îl fac unic.”. În accepțiunea lui Fromm, personalitatea este împărțită în temperament și caracter: primul menționat „se referă la modul de reacție și e constituțional, neputând fi schimbat”, în timp ce al doilea menționat „e esențialmente modelat de experiențele persoanei, mai ales în primii ani de viață, putând fi schimbat (…) de ceea ce persoana ajunge să înțeleagă și din noile genuri de experiențe.”. La nivel etic, diferențele temperamentale nu au nici o semnificație, în comparație cu cele de caracter, care constituie problema eticii (pp. 61 – 64). Fromm afirmă că „Subiectul eticii e caracterul, și doar prin raportarea la întreaga sa structură pot fi formulate judecăți de valoare despre trăsături sau acțiuni individuale.” (p. 46).

 Psihanalistul german propune o teorie referitoare la conceptualizarea caracterului, care se bazează pe teoria lui Freud cu privire la caracter, conform căreia comportamentul este determinat de trăsăturile caracteriale ale persoanei, acestea fiind forțe inconștiente. Diferența dintre teoria lui Fromm și cea a lui Freud constă în faptul că organizarea caracterului nu este pusă pe seama organizării libidinale, ci pe posibilitățile de raportare la lumea înconjurătoare. Acestea din urmă se manifestă prin procesul de asimilare și prin procesul de socializare. O definiție a caracterului ne spune că acesta reprezintă „forma (relativ permanentă) în care energia umană e canalizată în procesul de asimilare și socializare.”. De asemenea, Fromm este de părere că sistemul caracterului uman constituie un substitut pentru aparatul instinctual animal. Caracterul beneficiază de o funcție selectivă în ceea ce privește ideile și valorile individului uman, fiind considerat de acest psihanalist ca fundament al adaptării sociale. Modalitatea de formare a caracterului individual depinde de experiențele de viață ale individului, de temperament și de constituția sa fizică (pp. 65 – 72).

Tipologii caracteriale ale teoriei lui Fromm – tipuri de orientări

 Fromm conceptualizează caracterul uman în două mari tipologii: de orientare neproductivă și de orientare productivă. Fiecare dintre aceste tipologii beneficiază de o serie de subtipologii, care vor fi descrise în rândurile care urmează:

a) Orientarea receptivă: individul uman consideră că dobândirea unui lucru anume (dragoste, cunoaștere etc.) este posibilă doar prin a-l primi din partea unei surse externe. Aceștia manifestă o sensibilitate exagerată și retragere în fața respingerilor provenite din partea persoanelor apropiate. Aceștia sunt loiali multor persoane, ca urmare a necesității de a primi ceea ce au nevoie din partea acestora și au capacități critice reduse, ceea ce îi determină să fie dependenți de alți indivizi umani (ca surse de autoritate, de sprijin etc.). Această orientare presupune dificultăți la nivelul luării deciziilor și asumării responsabilităților în mod individual. Atitudinea acestora față de alții este receptivă și prietenoasă, dorind să-i ajute pe cei din jur, însă doar pentru a-și asigura propriile favoruri.

b) Orientarea exploatatoare: precum în orientarea anterioară, acești indivizi își caută sursa „de bine” în exterior. Ei încearcă să obțină ceea ce-și doresc prin forță sau vicleșug. La nivel amoros, aceștia tind să se orienteze doar spre persoane aflate deja într-o relație, pentru a le putea „răpi” din relația respectivă, iar la nivel intelectual aceștia tind să fure idei. Aceștia îi exploatează pe cei din jur și încearcă să se folosească de resursele lor pentru a-și atinge propriile scopuri.

c) Orientarea tezaurizatoare: presupune faptul că indivizii umani sunt interesați să-și mențină siguranța prin acumulare și economisire, cheltuiala fiind percepută ca o formă de amenințare. Deși sunt ordonați în gândire și sentimente, această ordine este una rigidă, întrucât ea apare ca necesitate de stăpânire a mediului extern. Această orientare este caracterizată de comportamente compulsive (spălarea compulsivă, ca efect al necesității de curățare după contactul cu lucruri „murdare” / punctualitate obsesivă, ca necesitate de stăpânire a mediului etc.). La nivel interrelațional, indivizii încadrați în această orientare tind să obțină siguranța prin distanțare sau posesiune, nu prin intimitate. De asemenea, acești indivizi tind să manifeste suspiciune cu privire la ceilalți.

d) Orientarea mercantilă: se referă la faptul că individul uman își vede sinele ca o marfă de vânzare, iar valoarea proprie precum o valoare de schimb. Astfel, succesul individului în viață depinde de modalitatea în care acesta reușește „să se vândă”, mai precis la cât de bine reușește să-și vândă propria personalitate în comparație cu alții. Fromm afirmă faptul că modernitatea a creat o „piață de personalități” și că, pentru a avea succes, individul trebuie să identifice tipul de personalitate cerută de piața respectivă. În acest sens, cinematografia era considerată ca fiind sursa cea mai importantă de stabilire a „personalității dezirabile”, a acelor modele care indică modalitățile în care „trebuie să fie” sau să se comporte indivizii nu numai pentru a fi acceptați, dar și pentru a avea succes. Această tipologie de caracter este caracterizată de faptul că individul își percepe propriile potențialități ca fiind străine de sine, fiindcă el nu este interesat de realizarea de sine, ci de succesul de „a-și vinde sinele”. De asemenea, în acest tip de caracter, individul își formează identitatea prin intermediul opiniilor pe care ceilalți și le-au format cu privire la el. Totodată, și ceilalți sunt percepuți precum o marfă care poate fi vândută sau de care individul se poate folosi pentru a obține propriul succes.

Erich Fromm

2) Caracteristici generale ale orientării productive:

 Pentru început, Fromm definește productivitatea ca „o atitudine de care e capabilă orice ființă umană, exceptând cazul în care are probleme mentale și emoționale. (…) Productivitatea e realizarea de către om a potențialităților care-i sunt caracteristice, folosirea propriilor puteri.”, urmând ca apoi să definească termenul „putere”, care se referă la două concepte aflate în contradicție: „puterea de a = capacitate și puterea exercitată asupra = dominație. (…) Puterea-dominație e rezultatul paraliziei puterii-capacitate. (…).”. Aceasta din urmă (dominația) este cauzată de starea de neputință și determină consolidarea acesteia, întrucât nevoia de productivitate este neutralizată în momentul în care individul uman se folosește de alți indivizi pentru a-și îndeplini propriile necesități. De asemenea, individul uman, atât timp cât nu este afectat de probleme mentale și emoționale, este capabil să relaționeze cu mediul înconjurător, atât prin perceperea acestuia, cât și prin conceperea sa – precondiția productivității constă în capacitatea de a reproduce și de a genera.

Dragostea productivă și gândirea productivă

 Fromm consideră că dragostea reală își are cauzele în productivitate, motiv pentru care poate fi denumită „iubire productivă”. Aceasta beneficiază de o serie de caracteristici valabile indiferent de obiectele iubirii și de intensitatea acesteia: grija și responsabilitatea pentru obiectul iubit, care indică faptul că dragostea este o activitate și nu o pasiune, și care arată că dragostea apare nu ca o datorie impusă, ci ca un răspuns la o solicitare care îl interesează pe individ. Respectul și cunoașterea obiectului iubit se referă la capacitatea individului de a vedea obiectul în individualitatea și unicitatea sa. De altfel, grija și responsabilitatea, consideră Fromm, sunt irelevante în lipsa cunoașterii individualității obiectului iubit.

 Referitor la gândirea productivă, aceasta este caracterizată de preocuparea subiectului față de obiectul său, fiind, de fapt, stimulată de relația aceasta. Obiectele gândirii sunt formate din persoane, evenimente, fenomene etc., prin interesul pe care îl suscită subiectului în ceea ce privește manifestarea sa individuală. Subiectul respectă obiectul gândirii sale și îl vede în mod obiectiv, percepând totalitatea de manifestare a fenomenului respectiv.

Egoismul, iubirea de sine și interesul personal, ca problematici ale eticii umaniste

 Psihanalistul german afirmă faptul că omul modern a fost învățat că egoismul este un păcat și că acest lucru se datorează, în parte, teologiei lui Calvin și Luther și că, mai mult decât atât, acesta se confundă cu iubirea de sine. În viziunea lui Fromm, aceștia ar fi creat o doctrină în care fericirea omului nu mai este un scop, ci un mijloc în slujba scopurilor oferite de Dumnezeu (care mai târziu s-au metamorfozat în scopurile determinate de autorități precum statul, economia sau „nevoia” de succes). Modernitatea vede dragostea de sine ca fiind un păcat, întrucât aceasta ar presupune excluderea dragostei pentru ceilalți. În „Așa grăit-a Zarathustra”, Nietzsche realizează următoarea afirmație: „Unul își caută aproapele fiindcă se caută pe sine, altul, fiindcă vrea pe sine să se piardă.” – Fromm consideră că această afirmație se referă la faptul că dragostea apare din abundență și că baza acesteia este determinată de puterea individului care poate să ofere. Altfel spus, iubirea față de alții este o virtute atât timp cât cauzele sale provin din puterea interioară. În caz contrar, dacă iubirea față de alții provine din incapacitatea de a te iubi pe tine însuți, atunci aceasta reprezintă un viciu (pp. 126 – 132).

 În prezent, doctrina conform căreia egoismul reprezintă un rău suprem este implementată la nivelul familiei și al școlii, prin filme, cărți și alte instrumente de posedare socială. A „nu fi egoist” înseamnă a nu-ți îndeplinii propriile dorințe, în defavoarea celor care posedă puterea, a „nu te iubi”, a „nu fi tu însuți”. Fromm este de părere că atât iubirea de aproape, cât și iubirea de sine, reprezintă virtuți. Îndemnul biblic „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” atestă faptul că dragostea pentru sine este imanentă dragostei pentru aproape (pp. 133 – 135).

 Egoismul presupune un interes orientat doar către sine, o atitudine care obține satisfacție doar din a lua de la ceilalți, fără a le oferi nimic în schimb. O persoană egoistă este lipsită de interesul orientat spre nevoile celorlalți și de respectul față de unicitatea și individualitatea ființelor umane. Egoismul și iubirea de sine sunt două concepte contrare, căci un egoist nu se iubește pe sine. Fromm compară egoismul cu preocuparea egoistă pentru ceilalți, cum este cazul mamei care este supragrijulie și dominantă: aceasta nu-și iubește copilul, ci se confruntă cu o ostilitate refulată față de acesta, iar preocuparea exagerată față de el este determinată de necesitatea de compensare a incapacității de a-l iubi (pp. 137 – 138).

 În ceea ce privește sistemele totalitare, acestea maschează egoismul „elitelor” care vor să acapareze puterea asupra majorității. Ideologia sacrificiului de sine facilitează manipularea indivizilor umani. Acest psihanalist este de părere că totalitarismul maschează ideile religioase, conform cărora omul este neputincios și trebuie să se supună unei autorități superioare. Fromm realizează următoarea afirmație: „Eșecul culturii moderne nu provine din principiul individualismului, deci din ideea că virtutea morală e unul și același lucru cu urmărirea interesului personal, ci din deteriorarea sensului interesului personal; nu din faptul că oamenii sunt prea preocupați de interesul personal, ci din aceea că nu sunt suficient de preocupați de interesul sinelui lor real; nu din faptul că sunt prea egoiști, ci din aceea că nu se iubesc pe ei înșiși.” (pp. 144 – 145).

Conștiința morală autoritară și conștiința morală umanistă

 Conștiința morală autoritară se formează prin interiorizarea unei autorități externe (părinți, stat etc.) și se caracterizează printr-un comportament formal, apărut ca rezultat al fricii în fața pedepsei, de o dependență față de prezența autorităților respective. Altfel spus, conștiința autoritară nu se bazează pe propria judecată, ci pe poruncile provenite din partea figurilor autoritare. Totuși, conștiința autoritară nu constă doar în aservirea autorităților externe, ci și a ecoului pe care acestea le provoacă la nivelul lumii interne. Acestea două interacționează constant, întrucât prezența autorității externe menține autoritatea interiorizată. Omul proiectează imaginea perfecțiunii asupra autorităților exterioare, din necesitatea sa conștientă de a avea un ideal spre care să tânjească.

 Conținuturile conștiinței morale autoritare provin din ordinile date de autoritate, iar puterea acesteia din urmă este determinată de sentimentele de frică și de admirație pe care le creează în individ. Astfel, „conștiința curată” presupune faptul că autoritatea (externă și internă) este satisfăcută, în timp ce „conștiința vinovată” constă, desigur, în faptul că autoritatea respectivă este nesatisfăcută. În primul caz, individul se bucură de confort și securitate, căci este aprobat de autoritate. În cel de-al doilea caz, individul se confruntă cu frică și insecuritate, fiind pedepsit de autoritate sau poate chiar respins. Conștiința curată autoritară provine din sentimentul de supunere, dependență și obediență, în timp ce conștiința vinovată autoritară provine din sentimentul de putere, independență și productivitate (p. 152, 156).

 În familie, atitudinea tatălui influențează în mod puternic conștiința morală a copilului. Spre exemplu, dacă tatăl își asumă o atitudine de stăpân, atunci diferențele dintre el și copil vor fi interpretate a fiind indicii ale inferiorității, iar copilul se va simți vinovat și va încerca să se comporte așa cum dorește tatăl său, ceea ce nu va duce decât la blocarea propriei dezvoltări. Aceasta va conduce la sentimente de eșec, care se vor concretiza în încercări de obținere a autonomiei, care, la rândul lor, vor sfârși în sentimente de vinovăție din cauza încercării de a se opune autorității. Desigur, acest lucru nu este valabil doar pentru relația tatălui cu copilul (copiii) din familie, ci cu relația ambilor părinți cu acesta (aceștia). Autoritatea manifestă este transformată într-o autoritate anonimă, evidențiată de așteptările cu implicații afective pe care părinții le au de la copil. Sentimentele de vinovăție ale copilului consolidează dependența față de o autoritate irațională, ceea ce determină slăbirea voinței sale. Încercarea de împotrivire în fața acestui tip de autoritate creează fundamentul nevrozelor prin formarea unui sindrom ale cărui trăsături sunt următoarele: „slăbirea sau paralizarea originalității și spontaneității persoanei; slăbirea sinelui și înlocuirea sa cu un pseudosine (…); neclaritatea sau (…) calitatea parataxică a tuturor experiențelor interpersonale; conștiința vinovată.” (pp. 159 – 163).

 Conștiința morală umanistă se formează în mod independent față de pedepsele sau de recompensele provenite din mediul extern. Conștiința morală umanistă apare ca reacție a întregii personalității la funcționarea sa corectă sau incorectă. În fapt, conștiința este „o cunoaștere în interiorul sinelui”, o reacție a individului la sine însuși. Scopul acestei conștiințe constă în obținerea productivității, motiv pentru care dezvoltarea conștiinței morale umaniste poate fi posibilă doar dacă individul nu s-a dezvoltat într-un mod autodistructiv, căci funcția ei constă în asigurarea intereselor autentice ale individului respectiv. În acest sens, cu cât un individ are o viață mai productivă, cu atât conștiința sa morală umanistă este mai puternică – ceea ce, implicit, îi va amplifica productivitatea (pp. 163 – 165).

 Sentimentele nespecifice de vinovăție pot apărea ca reacție indirectă a conștiinței, în momentul în care aceasta este neglijată. Desigur, individul se poate confrunta și cu stări de oboseală sau de apatie în acest caz. Aceste sentimente ajung de cele mai multe ori să fie raționalizate, însă dacă ele capătă prea multă forță se pot transforma în anxietăți sau frici profunde sau chiar în patologie. Spre exemplu, Fromm consideră că frica de moarte (ca groază în fața morții) apare din cauza ratării propriei vieți și a unei conștiinței încărcate de faptul că și-a irosit propriile potențialități. Asemănătoare în acest caz este frica de bătrânețe, care constituie o modalitate de exprimare a sentimentului unei vieți neproductive. Frica de dezaprobare presupune exprimarea unui sentiment inconștient de vinovăție, conform căruia individul nu se poate accepta pe sine în momentul în care conștientizează lipsa de productivitate, motiv pentru care încearcă să înlocuiască autovalidarea cu validarea provenită din partea celorlalți (pp. 167 – 169).

Plăcerea ca criteriu de evaluare în etica umanistă și tipuri de plăcere

 În continuarea lucrării sale, Fromm realizează o analiză asupra naturii plăcerii, satisfacției, fericirii și bucuriei, susținând ideea conform căreia fericirea și bucuria se diferențiază de plăcere și satisfacție prin intermediul faptului că acestea din urmă sunt pur subiective, în timp fericirea și bucuria constituie rezultatul interacțiunilor cu anumite condiții obiective (p. 178). Prezentând concepțiile filosofice propuse de Platon, Aristotel și Spinoza, alături de concepția psihoevoluționistă propusă de Herbert Spencer, psihanalistul german ajunge la concluzia că acestea beneficiază de o serie de idei comune, după cum urmează: „(1) experiența subiectivă a plăcerii e în sine un criteriu insuficient pentru a conferi valoare acțiunii; (2) fericirea însoțește binele; (3) se poate identifica un criteriu obiectiv pentru evaluarea plăcerii. Platon prefera <<omul bun>> ca un criteriu pentru plăcerea justă; Aristotel, <<funcționarea omului>>, Spinoza, la fel ca Aristotel, s-a oprit la realizarea de către om a propriei naturi prin folosirea puterilor pe care le are; Spencer găsește un criteriu obiectiv în evoluția biologică și socială a omului.” (p. 183).

 Fericirea trebuie diferențiată de plăcere, întrucât fericirea (ca și nefericirea) constituie expresii ale stării întregului organism, deci a întregii personalități. Aceste două expresii sunt caracterizate de manifestări diferite, întrucât fericirea presupune o creștere a nivelului de vitalitate, a sentimentelor, a gândirii și a productivității, în timp ce nefericirea presupune descreșterea funcțiilor indicate anterior. Totodată, atât fericirea, cât și nefericirea, beneficiază de reacții fiziologice (somatice), prin care corpul nostru exprimă starea întregului organism (p. 186).

 Referitor la tipurile de plăcere, Fromm indică pentru început perspectiva freudiană, conform căreia plăcerea constă în senzația resimțită în urma eliberării de o anumită tensiune. De exemplu, individul uman se confruntă cu necesitatea fiziologică de satisfacere a solicitărilor biologice ale organismului (foame, sete, somn, sex etc.), care este percepută la nivel individual sub formă de dorință și care, dacă este nesatisfăcută, se transformă într-o tensiune dureroasă. Reducerea sau chiar eliminarea acesteia din urmă produce satisfacție (plăcere). Acest tip de satisfacție este considerat ca fiind cel mai comun și cel mai ușor de obținut, poate chiar și cel mai plăcut (ca nivel de intensitate), dacă tensiunea se perpetuează pe o perioadă de timp îndelungată (te invit să citești și perspectiva lui Maslow cu privire la implicația trebuințelor umane în dezvoltarea personalității). Totodată, detensionarea psihică presupune resimțirea plăcerii în urma eliberării de tensiune. Aceasta poate apărea ca urmare a unor nevoi iraționale psihice și poate fi resimțită ca o solicitare din partea organismului, cum este în cazul dorinței sexuale intense sau a somnolenței nevrotice. Între eliberarea de o anumită tensiune creată de necesitățile organismului și detensionarea psihică există o diferență de natură calitativă la nivelul plăcerii: în cazul tensiunilor determinate de necesitățile fiziologice, satisfacerea acestora conduce la eliminarea tensiunii – aceasta din urmă urmează să reapară doar în momentul în care reapare trebuința; în cazul dorințelor iraționale, satisfacerea acestora nu presupune o împlinire reală a dorinței (ci doar una de moment) – ele nu pot fi satisfăcute, întrucât provin din insatisfacția pe care individul o are cu privire la propria persoană. Astfel, Fromm a numit plăcerea provenită din satisfacerea dorințelor iraționale ca „plăcere irațională”, utilizând termenul de „satisfacție” doar pentru plăcerea cauzată de satisfacerea trebuințelor fiziologice normale (pp. 187 – 190).

 Astfel, plăcerea irațională necesită doar capacitatea individului de a produce condițiile necesare reducerii tensiunii, fără a fi nevoie să se implice emoțional în activitatea respectivă, în timp ce bucuria presupune o realizare ca rezultat al unui efort interior. Diferența dintre bucurie și fericire ar fi determinată de faptul că prima menționată se referă doar la o singură activitate, în timp ce cea de-a doua se referă la o experiență continuă a bucuriei (p. 193). Fericirea ar fi în acest sens cea mai mare realizare umană, adică un răspuns al personalității individului la orientarea sa productivă (p. 195).

Mijloace și scopuri

 Fromm afirmă că omul modern este mult mai interesat de mijloacele pe care le utilizează în atingerea unui anumit scop, decât de scop în sine. Un exemplu constă în faptul că omul modern muncește pentru a câștiga bani, care se presupune că ar trebui utilizați în vederea obținerii bucuriei (munca este mijlocul, bucuria este scopul). Totuși, omul modern muncești pentru a face și mai mulți bani, care ulterior sunt utilizați pentru a acumula venituri și mai mari, ceea ce determină pierderea scopului. Un alt exemplu se referă la încercarea omului modern de a economisi timp. Timpul economisit este utilizat pentru a obține și mai mult timp, iar acest lucru se realizează prin grabă, ceea ce conduce la oboseală și la incapacitatea de utilizare a timpului economisit. Pe de altă parte, omul care exagerează importanța pe care o acordă scopurilor finale se confruntă cu un dezechilibru între acestea și scopurile pe care le are, cum ar fi cazul în care scopurile finale devin abstracte sau ireale. Totodată, izolarea scopurilor poate conduce la un efect opus, în care scopul este păstrat la nivel ideologic, însă este utilizat „pentru a masca mutarea accentului pe acele activități, care sunt, chipurile, mijloace pentru el.” (pp. 198 – 199).

Despre credință ca trăsătură de caracter

 Acest psihanalist consideră că atitudinea omului modern față de credință este efectul luptei împotriva autorității bisericii. Lipsa de credință nu reprezintă intenția individului de a avea parte de libertate spirituală, ci o expresie a confuziei și a disperării umane, în care scepticismul și raționalismul și-au pierdut esența și au devenit raționalizări ale incertitudinii și ale relativității. Credința irațională se dezvoltă ca urmare a credinței individului într-o persoană, idee sau simbol, care nu este determinată de experiența proprie, ci de supunerea emoțională în fața unei autorități iraționale. De asemenea, credința irațională indică o convingere fanatică într-un lucru sau într-o persoană anume, cauzată de supunerea individului în fața autorității iraționale. Pe de altă parte, credința rațională presupune o convingere dezvoltată pe baza propriei activități intelectuale și emoționale, fiind o componentă esențială a gândirii raționale. Credința este considerată ca fiind o calitate indispensabilă a funcționării relațiilor interpersonale de prietenie sau de iubire (pp. 201 – 209).

Natura umană este bună sau rea?

 Ideea de nimicnicie și de lipsă de valoare în ceea ce privește viața umană a fost preluată de sistemele politice autoritare, unde statul este reprezentat ca fiind conducătorul suprem al individului, acesta din urmă găsindu-și scopul în supunerea față de stat. După cum bine știm, concepția freudiană asupra naturii umane nu indică o natură umană bună sau rea, însă evidențiază faptul că ființa umană funcționează în conformitate cu două impulsuri primordiale fundamentale: impulsul vieții și impulsul morții. Acesta din urmă caracterizează latura distructivă a omului. La nivelul distructivității umane se regăsesc două tipuri de ură: ura rațională (reactivă) care se manifestă atunci când un individ răspunde la o amenințare referitoare la libertatea, viața sau ideile sale sau ale altui individ; ura irațională (caracterială) presupune o trăsătură de caracter care se manifestă printr-un comportament ostil, fără a fi necesară prezența unui stimul extern care să îl determine (pp. 216 – 218).

 Cu cât este mai redus gradul de îndeplinire a potențialităților umane, cu atât crește gradul de distructivitate. Potențialitatea poate fi de două feluri: potențialitate primară, care apare atunci când sunt îndeplinite condițiile manifestării sale și potențialitate secundară, care apare atunci când condițiile contravin nevoilor individului respectiv. Ambele tipuri de potențialități fac parte din natura umană. Termenul de „primar” se referă la faptul că dezvoltarea acestor potențialități se realizează în condiții normale, în timp ce termenul de „secundar” indică faptul că potențialitățile se dezvoltă în condiții patogene. În acest sens, distructivitatea umană este o potențialitate secundară, care apare ca urmare a faptului că individul nu-și îndeplinește potențialitățile primare. Etica umanistă susține faptul că natura umană este fundamental bună și că răutatea apare doar în contextul în care individul nu beneficiază de condițiile necesare dezvoltării sale (pp. 220 – 221).

Caracterul și judecata morală

 În prima perioadă de viață, individul uman este neutru din punct de vedere moral, iar caracterul său este modelat de factorii externi care acționează asupra sa (părinți, educație, cultură etc.) – în perspectiva freudiană, conștiința morală ar trebui să fie completă la finalul stadiului falic de dezvoltare psihosexuală, prin integrarea autorității paterne și prin identificarea cu modelul oferit de imaginea paternă, procese care constituie rezolvarea complexului lui Oedip. Totuși, dacă am considera că formarea caracterului este determinată strict de influențele din perioada de dezvoltare, fără ca individul să-și poată schimba caracterul ulterior, atunci el nu ar mai putea fi judecat din punct de vedere moral. Fromm afirmă faptul că omul este capabil să modifice, să influențeze și să controleze atât forțele interne care acționează asupra sa, cât și factorii din mediul extern. Problema intervine în momentul în care rațiunea și conștiința (care sunt legate în mod direct de caracter) sunt dominate de pulsiunile distructive și nu-și mai pot îndeplini rolul productiv (pp. 233 – 236).

Absolutism vs. relativism

 Etica „absolută” presupune o serie de afirmații etice certe și etern adevărate, care nu pot fi modificate. Această concepție, consideră Fromm, este specifică sistemelor autoritare și reprezintă efectul premisei conform căreia puterea superioară a autorității constituie ultimul criteriu de validitate. Pentru ca sistemul autoritar să poată funcționa, este esențial ca autoritatea să fie ferită de posibilitatea de a greși, pentru ca poruncile și interdicțiile provenite din partea acesteia să poată rămâne adevărate întotdeauna. Psihanalistul german respinge ideea unor norme etice „absolute”, indicând faptul că toate domeniile de gândire științifică au respins existența unui „absolut” ca formă de putere perfectă și au acceptat ideea unui necesar „relativ”, ca formă de imperfecțiune caracteristică ființei umane. Cu toate acestea, normele etice trebuie formulate pe baza unor legi și principii valide (pp. 240 – 241).

 Termenii de etică „absolută” și etică „relativă” sunt utilizați în conceptele de „etică universală” și „etică imanentă social”. Prima menționată se referă la normele comportamentale al căror scop constă în dezvoltarea și actualizarea individului, în timp ce a doua menționată se referă la normele de comportament al căror scop se referă la posibilitatea de funcționare și de supraviețuire a unui anumit tip de societate. Altfel spus, eticile „imanente social” se referă la normele care dețin interdicții sau porunci necesare doar funcționării acelei societăți. În orice societate, calitățile umane care permit funcționarea sa devin parte din sistemul său etic (pp. 242 – 243).

Problema morală contemporană

 Problema morală contemporană se referă la atitudinea pe care omul o are în fața forței și a puterii. Această atitudine este determinată de condițiile de viață ale omului. Fiind ființe fizice, oamenii se supun puterilor naturii și ale altor oameni. Deși forța fizică poate priva individul de libertate sau îl poate chiar ucide, acest lucru nu este valabil și în cazul încercării de supunere mintală. Ideile și adevărurile noastre nu pot fi invalidate prin forță. Supunerea omului în fața puterii (a dominației) presupune pierderea propriilor puteri (a potențialităților). Fromm consideră că această supunere cauzează încetarea funcționării rațiunii și acceptarea adevărului impus de autoritate, precum și pierderea capacității de a iubi, întrucât emoțiile sunt legate de acei indivizi de care depinde omul. Fiind incapabil să verifice validitatea premiselor provenite de la autoritatea care îl controlează, el devine o victimă a prejudecăților și superstițiilor. Astfel, condiția necesară fericirii și virtuții este libertatea de actualizarea a potențialităților umane și de împlinire a naturii umane (pp. 247 – 249).

 „Problema noastră morală e indiferența omului față de sine.” (p. 250), adică pierderea sentimentului unicității și importanței individului uman și transformarea acestuia într-un mijloc pentru îndeplinirea unor scopuri externe, într-o marfă care poate fi vândută pe piață, într-un obiect care poate fi utilizat după dorința autorității. Această situație conduce la sentimentul de neputință și de dispreț față de sine. Lipsa de încredere în propriile puteri, în natura umană, lipsa conștiinței morale umaniste și lipsa de încredere în propria judecată reprezintă problemele morale ale modernității.

Text scris de Radu Mihai.

Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2020, Februarie 18). Cercetarea problemelor moderne ale psihologiei morale într-o perspectivă umanistă asupra eticii în „Omul pentru sine”, de Erich Fromm. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2020/02/18/cercetarea-problemelor-moderne-ale-psihologiei-morale-intr-o-perspectiva-umanista-asupra-eticii-in-omul-pentru-sine-de-erich-fromm/

Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Erich Fromm, Omul pentru sine. O cercetare asupra psihologiei morale, trad. Bogdan Beghițoi, editura Trei, București, 2017.

Sursă imagine reprezentativă: edituratrei.ro

Sursă foto #1: goodreads.com

Sursă foto #2: gohighbrow.com

Sursă foto #3: wikiquote.org

Sursă foto #4: magicalquote.com

Lasă un răspuns