Werner Jaeger despre ,,Paideia Christi’’

Este la modă trasarea liniilor despărțitoare în istorie, cum este cea între creștinism și lumea Greciei Antice sau între umanismul Renascentist al unui Erasmus ce se întoarce la valorile Antichității greco-romane și creștinismul evului numit întunecat. Dar pentru autorul celebrei ,,Paideia’’, în religia creștină a fost receptată și transformată paideia greacă. Apostolul Filip într-o scriere apocrifă le spune atenienilor că a venit să le aducă  ,,Paideia Christi’’.

Noua  religie, religia creștină are pretenția unei misiuni formatoare pentru întreaga umanitate, dar nu printr-o ruptură, ci printr-o continuitate, apostolul Pavel adresându-se atenienilor plecând de la filosofia greacă iar când le scrie Corintenilor îndărătnici, el folosește parabola părților pomenită înainte de Titus Livius. Clement Romanul (sfârșitul secolului I) scrie despre un ideal de armonie în Biserică derivat din structura cosmosului, descriere preluată probabil de la un filosof stoic numit Poseidonius, modalitatea de a deriva idealurile sociale și etice din ordinea naturii fiind ceva tradițional în paideia greacă.

Apologeții creștini nu se adresau maselor needucate prin scrierile lor, ci celor educați, încercând să arate acordul dintre filosofiile platoniciană și stoică cu învățătura creștină. Cei educați în paideia greacă puteau înțelege mesajul creștin și, mai mult, ei puteau să sesizeze că în continuarea paideii grecește era ca o predestinare să accepte formarea prin Paideia Christi. Socrate este ca un typos (prefigurare, anticipare) a lui Christos fiind și el un om nevinovat ce suferă ca profeții veterotestamentari iar Dumnezeu-Cuvântul, Christos-Logosul din Evanghelia după Ioan este comparat cu Logosul stoicilor.

Deși Tertullian se opunea considerării creștinismului ca o filosofie, medicul Galenus compară creația divină din creștinism cu atomismul epicureu și Demiurgul lui Platon din Timaios, preferându-l pe acesta din urmă, reproșând filosofiei creștine că nu are o cosmogonie solidă, lipsindu-i explicațiile teoretice. Pentru Iustin filosoful și martirul ce a ajuns la creștinism, ca și Augustin, prin filosofie, providența divină acționează prin intermediul grecilor și evreilor în scopul educării umanității. La fel, Origen credea precum Platon că Dumnezeu este ,,pedagogul universului’’ și că iconomia divină, providența este o paideusis – educație, pedagogie. Eșecul educării lumii nu putea sfârșea în pedeapsa eternă din iad așa încât Origen a preferat un catharsis al sufletelor până la restaurarea lumii, ce fusese creată inițial după chipul și asemănarea Pedagogului universului.

Clement Alexandrinul pune în lucrarea sa ,,Pedagogul’’ paideia greacă ca ajungând la Christos, adevăratul învățător. Christos este adevăratul pedagog într-un creștinism ca o nouă formă de paideia. Paideia fiind legată de realizarea unei culturi creștine la capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Grigorie de Nyssa. Primii doi formați la școlile din Atena cunoșteau că umanismul păgân nu mai era capabil să umple vidul spiritual dominant din epocă, vid recunoscut chiar de apărătorii elenismului tradițional. Nici măcar Iulian Apostatul, coleg cu cei doi capadocieni, nu a reușit să blocheze apariția unei culturi creștine: propria filosofie creștină, literatură creștină, oratorie, poezie, un mod de viață și un etos creștin. Însă modelul culturii creștine a fost literatura clasică din Antichitate, poeții antici fiind susținuți de capadocieni ca fiind valoroși în studiul efectuat de tinerii creștini, programul de studiu în care erau incluși poeții antici fiind determinant și pentru umaniștii renascentiști.

Capadocienii ca umaniști și educatori creștini vin în continuarea paideii grecești. Grigorie de Nyssa repetă  în scrierile sale spunând: ,,profetul ne educă…’’, ,,Christos ne educă…’’, Biblia fiind analizată din perspectiva educării modului de a trăi și a virtuții prin care se împlinește viața omului.  Grigorie de Nyssa folosește termenul morphosis adică ,,formare’’ pentru a vorbi despre formarea ființei umane, despre creșterea sufletului, ce are nevoie de o voința conștientă și de o cunoaștere mai bună pentru a întemeia profunda transformare interioară.

Dacă educația antică era plattein adică dezvoltare plastică a formei spirituale și morale a omului, Grigorie vine în continuarea acestei formări folosindu-se și de imaginea exterioară a luptătorului antic, ce se antrenează pentru a obține forma țintită, pentru a ajunge la excelență, la virtute (arete). Dar nici luptătorul nu ajunge la desăvârșirea absolută, nici cel mai bun om nu devine desăvârșit, însă există trepte spre ce este încă de neatins. Purtat de o dorință inefabilă spre desăvârșirea intangibilă, omul năzuiește spre actualizarea formei originare, spre natura sa originară adică a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a fi după cum Dumnezeu l-a creat. Această năzuință de a se apropia de Ființa divină prin redobândirea chipului și asemănării cu divinul este de fapt Eros-ul înnăscut, înrădăcinat în natura omului, acest Eros purtându-l pe om spre forma sa originară plăsmuită de Creator.

Contemplația creștinului este susținută de acest Eros ca paralelă de educare creștină la formarea  prin vita contemplativa antică, la viața filosofică (bios philosophos) a iubitorilor de înțelepciune de la Socrate și Diogene la Seneca și Marcus Aurelius.

Educația creștină cuprinde o metamorfoză în formarea de sine plecând de la Rom. 12, 2: unde apare un îndemn spre schimbarea prin transformarea, înnoirea minții. Această reînnoire a omului creștin a făcut posibilă apariția umanismului Renașterii, care este văzut ca opus creștinului medieval dar de fapt înnoirea omului creștin este o renaștere a omului prin asemănarea cu Dumnezeu.

Paideia antică se bazează pe imitarea unui model desăvârșit, educația creștină se fundamentează pe imitarea modelului christic adică omul care a înălțat omul la divin. Orice formă de umanism nu s-a străduit să scoată la iveală doar ce este omenesc în om, ci și ceea ce este divin în el. Imitarea modelului christic pentru a-l ridica pe om spre divin are nevoie în progresul său (Grigorie de Nyssa ia termenul prokope-progres de la stoici) de sinergia Spiritului Sfânt, de harul divin, de Duhul Sfânt, nefiind un progres doar prin eforturile omului, cum face filosoful stoic.

Efortul lui Jaeger, de a elucida câte ceva despre Paideia Christi punând-o în legătură cu Paideia antică, este unul ce arată calea continuității între umanismul creștin și cel al Renașterii, criticând istoricii ce văd mai multe rupturi, diferențe și discontinuități între epoci decât legături și continuități. O istorie scrisă sub influența marxiștilor materialiști rupe Renașterea de Evul mediu ,,întunecat’’, și la ea se referă Jaeger când vorbește de amenințarea ,,animalismului’’ la adresa umanismelor pomenite, omul redus la animalicul din el, omul supus condițiile materiale și economice ale vieții sale…

Paideia Christi este acel ,,element comun ascuns’’ la care omul se poate întoarce, ca spre Chipul său ascuns după care a tânjit în taină ca după o iubire veșnică.

Werner Jaeger (1888-1961)

scris de Cătălin Spătaru      

Sursă:

Werner Jaeger, Umanism și teologie. Paideia Christi, trad. introd. și note Dan Siserman, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2020, pp. 3-78, 83, 85-94

sursă foto Werner Jaeger: biografiasyvidas.com


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.