Sufletul omenesc doarme un somn profund atât timp cât este în trup, spune Plotin. Oamenii nu vor să se trezească, ei dorm în continuare convinși de evidențe și ,,adevăruri’’. Chiar Socrate ,,tăunul’’ înțepând ignoranța oamenilor și ,,trezindu-i’’, a promis visul înțelepciunii, al trezirii omului. Mai mult, el susținea adevărul că nimeni nu putea face rău unui om virtuos. Și aceasta în ciuda experiențelor din cetate. La Socrate, la cinici și stoici, etica este ca o artă de a săvârși miracole naturale, acceptând inacceptabilul și depășind insurmontabilul, Epictet fiind modelatorul oricărui lucru în ceva bun. Filosoful este un model de metamorfozare, devenind el însuși un taumaturg la unii neoplatonicieni. Rațiunea filosofului punând la îndoială miracolele supranaturale, ea știe ce este imposibil și posibil, astfel miracolele naturale sunt posibile, realitatea adevărată nu este dată, omul o creează, așa cum face stoicul: are valoare ce stă în puterea noastră, restul este indiferent, ba chiar nu există. Este îndeajuns să raportăm la domeniul indiferentului tot ceea ce le trezește semenilor teama și dintr-o dată: oamenii se transformă în zei. Dar confruntat cu evidențe, între puterea creatoare și necesitatea evidentă, filosoful balansa spre necesitatea evidentă. Cu toate că în anumite momente, evidențele precum ,,necesitatea naturală’’, orice înlănțuie sau strivește libertatea omului, sunt suprimate la Plotin.
În tăcerea interioară, cu sufletul trezit din somnul cufundat în trup, înlăturând toropeala și vraja evidențelor, filosoful uită ceea ce știe, uită evidențele rațiunii, uită pentru Unu, cel suprafrumos și suprabun, dincolo de rațiune și de cunoaștere, doar superlative gândite, nimic evident sau esențial despre Unu. Plotin nu este precum gnosticii pe care îi critică pentru exagerarea de a face din lume ceva rău, chiar el care vorbea de trupul ca somnifer al sufletului, chiar Plotin căruia îi era rușine că are un trup, însă Plotin știa că astfel de gânduri nu sunt evidențe. El nu vrea ca gândurile să fie socotite niște adevăruri gata de a fi supuse tratamentului logic. Plotin s-a apucat de scris la 50 de ani și nu recitea niciodată ce a scris. Pentru că nu se putea întoarce la un șir de gânduri înlănțuite precum evidențele ce pretind a fi adevăruri eterne la fel de stabile ca literele, cuvintele, textele scrise. Sufletul trebuie să fie ek-static, să iasă din corpul cuvintelor scrise și evidențelor, păstrându-și neliniștea adică trezirea perpetuă în fața liniștii amăgitoare. Eticile, justificările pentru zei și lume, sunt menite să liniștească oamenii. Dar Plotin nu vedea în liniște și siguranță decât somnul sufletului, anticiparea nemișcării morții și neantului. Viața renunțând la nesiguranța și neliniștea ei pentru a avea ceva, ce seamănă cu moartea și neantul: siguranța și liniștea. Dar aceste gânduri nu sunt evidențe, nu sunt gânduri pe care să le pretinzi ca adevărate pentru că nu poți demonstra că nu ești din nou pradă somnului, că de fapt nu te-ai trezit, că visezi gânduri ,,adevărate’’.
Plotin își păstra neliniștea supremă și ultimă, fiindcă misiunea filosofului este de a face imposibil somnul minții adormite cu evidențe. Misiunea lui nu este de a stârni somnul citind și recitind, convingându-te de învățăturile maestrului, maeștrilor, oamenilor ce ,,au’’ cunoașterea ,,realității’’, înșirând pe hârtie lanțul definitiv al evidențelor și necesităților naturale aflate de rațiune. Plotin nu se recitește pentru că nu vrea ca gândurile să devine vrajă, liniște și toropeală pentru sufletul lui. În neliniștea retrezită a sufletului se revelează adevărul ,,teologic’’ necunoscut celor adormiți cu evidențe ,,științifice’’, precum Epictet, cel care face din orice lucru ceva bun: ,,dă-mi orice, eu voi transforma totul în bine’’ (Diatribe, III, 20). Prin bagheta lui Mercur, a (re)interpretării lucrurilor, orice (boli, moarte, sărăcie, insulte etc.) va deveni folositor. Și pe a cărui cale terapeuții psihicului de azi pășesc încercând să transforme răul în bine.
Plotin respinge grijile și neliniștile vieții obișnuite, nu se îngrijorează de a-și reciti textele scrise, fiindcă el se dedică ultimei, supremei neliniști, neliniște de neîmpărtășit. Plotin vrea să trezească mintea adormită cu ,,necesități’’, cu evidențe și adevăruri ,,eterne’’ oferite de rațiunea infailibilă, să smulgă sufletul adormit din trup, păstrând tensiunea contradicțiilor și neliniștea de a nu se lăsa liniștit cu evidențe sigure. Nici legile naturale, nici sociale, nici minunile săvârșite de Epictet transformând răul în bine supunându-se unui Dumnezeu-idol creat de mintea sa, nimic nu-l împiedica pe Plotin se fugă către Unul, fuga lui unu către Unu, acest Unu ce a vrăjit și adormit omul cu evidențele rațiunii, pe acest Unu îl vrea Plotin în extazele lui, ieșind din somn și vrajă prin tensiunea dusă la extrem.
Sufletul său nu se trage din fața informului de care se sperie sufletul ca de fața nimicului, coborând înapoi în lumea discursivului, unde discursul este multiplicitatea departe de Unu. Știința este discurs și departe de unitate. Adevărul științific, filosofic, este discursiv, este prin logos, adevărul ,,teologic’’, revelat, este neliniștea supremă a lui Plotin. Iar la el nu se poate ajunge decât printr-o participare (parousia) cu totul altfel decât știința sau intuiția intelectuală. Să vorbim despre Unu folosind categoriile gândirii nu ne face decât să scăpăm înspre neantul din fața căruia mintea noastră se trage speriată, întorcându-ne la evidențele rațiunii. Dacă este așa cum Șestov și-a ,,închipuit’’ despre Plotin, atunci față de exagerarea raționalistă și consecințele devastatoare ale lui ratio, ce a administrat și organizat lagăre de exterminare, războaie, a construit arme distrugătoare și a folosit munca înrobitoare pentru mulți oameni, extazele lui Plotin și luptele lui Șestov contra amăgirilor rațiunii sunt măcar o încercare de a ne privi în somn cum visăm, la ce visăm, cât de evidente și mărginite sunt visele noastre, dar și că este trezire fulgurantă într-o lume, ce se poate transforma repede într-un coșmar, unde toate evidențele și liniștirile nu mai contează. Această schimbare, această nesiguranță a lumii ascunzând coșmarul stând să erupă, această schimbare cu neliniștea legată de ea, este ceva de care se tem oamenii.
Predicatele principale al adevărului metafizic de dincolo și de dincoace sunt schimbarea și neliniștea de care se teme omul. Nu evidențele, necesarul, urmărite de știință, nici acel deus ex machina ascuns de filosofi pentru momentele dificile, acestea-s doar vrăji peste realitate. Dar așa ceva nu este pentru cei care-i resping pe daimonii și tăunii neliniștitori de care vorbea Socrate, acest adevăr metafizic ,,inform’’ neliniștitor și nesigur nu contează pentru cei care văd în Plotin doar un filosof, învățător și îngrijitor, ce nu-și citea manuscrisele din cauza vederii slabe, nici pentru cei care văd în scrierea lui Șestov o mică speculație filosofică.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Lev Șestov, Extazele lui Plotin, trad. Nicolae Ionel, Editura Fides, Iași, 1996, pp. 12-13, 18, 24-25, 27, 34-35, 44-45, 48-49, 55-56, 61, 65-66, 69-74, 76-78.
imaginea reprezentativă ne aparține
