,,Un nemăsurat dor de libertate’’ a condus lupta lui Erasm, un dor de libertate ca o fatalitate. Independența și libertatea prin cunoaștere sunt trăsături definitorii la Erasm. Mai importante decât universalismul spre care a tins tocmai în căutarea independenței și a libertății. Deși starea lui materială a fost de multe ori precară, Erasm a refuzat slujbe, de la universități la Curia papală, tocmai pentru a-și proteja independența și libertatea. S-a mutat dintr-un oraș în altul pentru a scăpa de presiunile creștinilor catolici sau reformați: ,,mă scârbesc servituțile’’.
Ca maestru al reticenței, Erasm evita concluziile directe, nu numai din prudență, dar și pentru că problemele spiritului uman rămân într-o eternă ambiguitate, care păstrează libertatea cunoașterii. Erasm a călătorit prin Europa, a corespondat cu principii și învățații europeni, a influențat contemporanii, s-a oprit echidistant la jumătatea drumului către reforma lui Luther, ce-l conjura să ia atitudine.
Lui Erasm i s-a reproșat neangajarea sa alături de împărați, Papă sau reformatori, dar el era angajat față de cultură, el căuta compromisuri pentru a putea lua distanță, spune Uscătescu. Erasm fuge și de creștinismul formal, ipocrit, fariseic, dar și de docta micime a umaniștilor, care îl atacau. În 1518, Erasm își exprimă neutralitatea în disputa dintre Luther și Biserica Catolică, pentru a ocroti cultura. Traducerile masive din Biblie, din scriitorii antici și din patristică nu trebuiau să sufere pentru că lua partea lui Luther sau a Bisericii Catolice. Ocrotirea culturii este o altă trăsătură esențială a lui Erasm.
Holanda, slăbiciunile și virtuțile holandezilor
Erasm n-a vrut să trăiască în Holanda, pentru că holandezii sunt inculți, din topor, disprețuind studiile, calomniatori și cârcotași, bețivi și iubitori de chefuri. Erasm le dădea sfat holandezilor să nu se întoarcă în Holanda, cinstea, pe care Erasm i-o acorda, era aceea că nu-i era rușine de Holanda. El declară că în tinerețe a scris pentru holandezi, flamanzi, brabantini, fiind o solidaritate și o legătură introdusă de dinastia burgundă între Țările de Jos. Ca un conațional, ce ține mai degrabă cu adevărul, Huizinga nu-i iartă marelui om, măruntele greșeli. Sau poate greșelile vânate arată tocmai umanitatea unui învățat admirat, chiar glorificat de contemporani, construind un portret mai complex, complexitatea neumbrind trăsăturile esențiale ale vieții lui Erasm. Faptul că introducea un tablou urâcios în Colloquia despre o pensiune, nu umbrea nici opera, nici pe marele om, dimpotrivă face mai vie opera și viața mai colorată.
Adversitățile îl fac pe Erasm bănuitor, pretențios, grosolan, iritabil, pentru că marele umanist trăia din donațiile, plățile de la prinți, nobili și fețe bisericești pentru serviciile sale. Aceasta dependență nu-l împiedică pe Erasm să publice o satiră contra papei Iuliu, pe care-l acuză ca fiind o sursă a războiului, dar el tăgăduia tot timpul că ar fi autorul ei. Huizinga atribuie spiritului erasmian tolerant, înțelegător, promovând pacea, faptul că dregătorii din Țările de Jos au oferit o conducere mult mai moderată față de cea din restul Europei.
Grădina și vinul
Când lucrează la ,,Antibarbari’’, Erasm vorbește de un ideal în viață, bucuria de a trăi într-o grădină, unde se adună prietenii, pentru a vorbi, cu seninătate, luând o masă frugală, plimbându-se, idealul părând citat dintr-un text de Epicur. Acest ideal al liniștii idilice, într-o grădină alăturată unei case de la țară, fiind repetat în opera sa. Idealul pare să fi fost interiorizat profund de Erasm încât în istoria lui spirituală, Huizinga nu găsește nici o criză violentă la Erasm.
Erasm fuge de boală, când apare în jur, respingând acuza că este fricos, declarând că el nu este soldat, ci suflet de poet, care iubește liniștea. El vrea să-și modeleze sufletul prin meditație, în special meditația la moarte, dorind un suflet curat și plin de Christos.
Vinul este esențial, Erasm se vaită de calitatea vinului în Anglia, se plânge că bea poșircă, ce-i agravează crizele recurente de rinichi. El spune că vinul de Burgundia îi alină durerile, că este scump și contrafăcut de vizitii care beau din el și îl îndoiesc cu apă. În astfel de neajunsuri, mângâierea îi este provocată de discuțiile cu prietenii erudiți precum marele Thomas Morus sau de studii. Literatura ținându-l pe Erasm departe de multe vicii și mângâindu-l când ,,soața lui, afurisita de sărăcie’’ îi stă mereu în spate. Și nu pentru că uneori, norocul nu i-a surâs, oferindu-i-se și venituri grase, dar Erasm se ferea să se lege și să-și piardă libertatea din grădina interioară.
,,Nu există libertate, fără liniște’’ și viața nu este viață fără libertate. Erasm este fericit că nu s-a alăturat nici unui partid, așa și-a păstrat liniștea și libertatea.
Umanismul și noul ev
Erasm scrie despre un nou ev, ce începea după 1500. A sperat într-un ev al concordiei, al păcii, al bunăvoinței, al înțelegerii, al toleranței și al datoriei față de celălalt, dar a avut parte de dispute și de războaie. A vrut să rămână spectator când conflictele deveneau violente. El scrie regilor și principilor îndemnându-i să evite războiul, pe care poporul în mare parte nu-l vrea. A scris pentru pace, dar în zadar. A sperat într-o republica a literelor armoniosă dar și aceasta a fost sfâșiată de conflicte. Deși pare că umanismul n-a influențat secolul XVI, nu mai puțin violent decât altele, prin latina, care l-a consacrat și pe Erasm, fiii de nobili și de burghezi începuseră să studieze pregătindu-se de funcțiile publice, iar Erasm apărea pe drumul lor. ,,Marele rotterdamez, podoaba Germaniei, podoaba lumii’’, ,,teologul teologilor’’, ..monstru al erudiției’’, erau printre altele laudele la adresa lui, scrisorile sale erau atât de valoroase încât era o cinste să primești o scrisoare de la Erasm.
Tiparul a răspândit credința lui Erasm în cunoaștere și în blândețea creștină. Erasm avea să-i critice pe umaniștii puriști dedicați, de exemplu, cu totul lui Cicero, rupând-o cu creștinismul. Însă Erasm, ce-și urmărea dorul fatal de libertate și independență, avea să fie atacat atât de conservatorii fideli bisericii, cât și de reformatorii ce văzuseră în el unul de-al lor. Nici unii, nici ceilalți, nu înțeleseseră că Erasm voia o Renascentia christică.
Umanismul creștin și Renascentia christică
În Enchiridion el critică reducerea religiei la niște practici obligatorii, critică conflictele dintre oameni, invidiile, ipocrizia unui creștin, ce pierde la barbut banii, ce i-ar fi suficienți unei fete sărace să trăiască fără a ajunge să se vândă. Enchiridion este un manual de perfecționare interioară a creștinului, ce trebuie să nu se risipească în practici exterioare și ceremonii.
Studiul este esențial pentru cel care se perfecționează, este recomandată aplecarea asupra scrierilor de la cele ale lui Pavel până la Origen și Augustin. Cartea sacră este adevărata valoare, nu cultul sfinților, moaștelor, pelerinajele, abuzul de ceremonii și practici. Astfel ,,ai lui Christos suntem toți și numai întru slava lui ne străduim, fiecare cu ce-i revine’’.
Simplitatea christică se poate întipări în sufletul omului ajungând la izvoare, cunoscând textul sacru în limba originală. La izvoarele limpezi ale textelor sacre trebuie să se întoarcă teologia.
Erasm traduce textele sacre tocmai pentru ca ,,femeiuștile’’, țăranii, meșteșugarii să cunoască filosofia lui Christos, filosofie numită de Erasm: ,,Renascentia’’. Erasm unea cultura antică cu cea creștină în practica vieții din ,,Renascentia’’.
Pentru Uscătescu, Erasm se aseamănă cel mai mult cu Teilhard de Chardin care, la fel, a unit știința cu credința, în punctul omega, Dumnezeul evoluției unindu-se cu Dumnezeul dragostei.
Elogiul nebuniei
La trecerea prin Alpi, la mare altitudine deasupra nebuniei și prostiei umane, Erasm a conceput cartea ce-i va aduce și mai multă celebritate. Ca o declamatio, Stultitia, tradusă ca nebunie și prostie deopotrivă, vorbește despre prostiile, nebuniile, nebunii și proștii de pe scena lumii. Lumea are nevoie de nebuni și de proști, fără ei, ea nu este.
Nebunia dă naștere statelor, războaielor, judecăților, religiei. Nebunia naște iluziile superiorității, dregătoriile înalte, dragostea de patrie, actele de eroism. Înțelepciunea este față de nebunie ca rațiunea față de sentimente, lumea este dominată de sentimente și nebunie. Nu este viață fără nebunie, energie spontană a tinereții nebunatice este încântătoare. Nebunia este necesară fericirii pentru că ea înseamnă voioșie.
Iluziile și amăgirile sunt de plâns, dar și mai de plâns este să nu ai iluzii și amăgiri. Poeții, învățații se fericesc cu deșertăciuni și iluzii, la fel și juriștii, filosofii, teologii, curtenii, suveranii. Nu cumva de fapt nebunia este adevărata înțelepciune? Și înțelepciunea neglijată de aceștia nebunie? Prin nebunia lumii Dumnezeu a ales să-i mântuiască pe oameni, spune Erasm, după Pavel. Nu este scris în textele sacre despre apostoli că erau beți la pogorârea Sfântului Duh și despre Pavel că aiurează? Erasm a vrut ,,s-o facă lată’’ prin această carte, prilej de sindrofie și de râs, cine nu găsește plăcere în această carte, urăște de fapt marea cultură, scrie Erasm.
Erasm între reformatori, Luther și catolici
Cei doi foști călugări, Erasm și Luther aveau să se despartă. Amândoi s-au format în spațiul acelei Devotio Moderna, din care a apărut Imitatio Christi, o devoțiune antidogmatică punând accent pe sensibilitate, spune Uscătescu urmându-l pe Ortega y Gasset. Luther îi reproșează lui Erasm că nu este pios, el spune că Erasm compromite biserica, creștinismul, că este un epicurian, un atomist.
Erasm recunoaște că spune cam aceleași lucruri ca Luther, însă fără violența reformatorului. Erasm nu se leagă de nici o partidă sau de vreun partid într-o dispută, pentru că are convingerea că nici o parte dintr-un conflict nu are adevărul. El se ține departe de Luther pentru a salva bonae litterae de acuzele că aduc minciuna și erezia. Erasm vrea să urmeze modestia cumpătată a lui Christos și nu impetuozitatea lui Luther.
I se oferă un scaun episcopal, numai să scrie împotriva lui Luther, refuză, intervine pentru ca scrierile lui Luther să nu fie arse, dar îl condamnă și pe Luther că amenință studiul liniștit din bonae litterae datorită revoltei sale. După începutul Reformei, Erasm are dovezi că studiul culturii antice regresează în zonele ,,reformate’’. Predicatorii călugări îi condamnă deopotrivă pe Luther și pe Erasm. Erasmieni erau socotiți cei care priveau mai liberal creștinismul. Ar fi putut să devină corifeul reformatorilor dar a refuzat pentru a rămâne fidel Bisericii Catolice.
Albrecht Dürer, marele artist, auzind zvonul fals că Luther ar fi murit, îl cheamă pe Erasm, ,,cavalerul lui Christos’’ să vină de partea ,,adevăratei credințe creștine’’, dar Dürer știe adevărul, Erasm nu va trece de partea reformatorilor. Luther îl numește ,,spectator al tragediei noastre’’. Erasm nu-i răspunde din pricina sicofanților.
De libero arbitrio de Erasm și De servo arbitrio de Luther formează miezul confruntării dintre cei doi. Erasm susține libertatea omului de a conlucra cu Dumnezeu, Luther susține un determinism provenit din ura lui Dumnezeu față de slăbiciunile și acțiunile unui voințe libere, voința liberă a unui cal gata de a fi călărit de Dumnezeu sau de diavol, voință servă, care are pretenția să conlucreze cu Dumnezeu, aducând jignire slavei divine prin această pretenție. Luteranii aveau să-l acuze de pelagianism pe Erasm.
Erasm pare slab că nu a mers până la capăt luând partea lui Luther ,,revoluționarul’’, dar măreția sa se arată în convingerea că ultimele concluzii nu pot fi trase, că adevărul este încă ambiguu, că doar așa rămâi liber și independent: promovând o cultură nesupusă partidelor dintr-o dispută. În Hyperaspistes, Erasm vede calea de mijloc ca fiind preferabilă pentru el, noua biserică nu este mai bună decât cea veche, nici biserica ,,papistașă’’ nu este bună, dar nici el ca om nu este bun, nici ,,pseudo-evanghelicii’’ nu sunt mai buni după ,,reformă’’, între relele veacului lumii. Erasm merge pe calea lui fără a părăsi Biserica Catolică.
De pe ambele părți ale baricadei, cei care cândva îl glorificaseră pe Erasm, îi întorc spatele. Un doctor își atârnă portretul lui Erasm în cameră doar pentru a-l scuipa. Erasm a ouat ouăle clocite de Luther și Zwingli, el este socotit eretic, plagiator și compilator, franciscanii îl acuză că a scris operele lui Luther. Reformatorii învățați: von Hutten, Oecolampadiu, Melanchton îi sunt admiratori și sunt influențați de el. Însă Erasm privind ,,reforma’’ pune întrebarea crucială: ,,s-a pus oare ceva mai bun în loc’’?
Oamenii după ,,reformă’’ au rămas la fel de avizi de plăceri, de bani, lux, băutură, la fel de devorați de invidie și de lăcomie. Cam așa este și azi după progresele de care vorbesc proștii de progresiști. Erasm îi privește totuși cu simpatie pe anabaptiștii, criticați și de Luther, pentru felul cum suportau asupririle, pentru aspirația spre curăție morală, însă Erasm, om al ierarhiei, avea oroare de anarhismul anabaptiștilor. Fără voie, Erasm chiar avea să fie socotit unul dintre părinții spirituali ai anabaptiștilor.
Pentru Uscătescu, formarea celor doi îi desparte. Chiar dacă au în comun întoarcerea la un primitivism evanghelic, Erasmus pune preț pe cultura antică și pe Părinții Bisericii, Luther îl urăște pe Aristotel, pe Thoma de Aquino, ce încearcă să împace rațiunea și credința. Luther simțea prezența diavolului, era înclinat spre pathos, între Atena și Ierusalim, alegea puterea credinței respingând-o pe cea culturii antice. Luther intuiește că umaniștii întorși doar spre Atena, resping Ierusalimul credinței așa cum fac umaniștii mărginiți doar la știință sau cum face ,,umanismul secular’’. Luther alege grația și nu binefacerile rațiunii, științei, însă istoria l-a trecut în plan secund pe Luther și preferințele sale, spune Șestov.
Erasm încearcă să împace Atena cu Ierusalimul, iar Uscătescu integrează disputa Erasm-Luther într-o dispută milenară, spre deosebire de Huizinga, care se mărginește la disputa din epoca celor doi mari oameni.
Cultura creștină
Pomenită doar o singură dată la Huizinga prin Ioan Hrisostomul, Uscătescu accentuează deschiderea lui Erasm spre patristica greacă și latină. Uscătescu extrage din Erasm citate care arată formarea lui Erasm prin raportarea la patristică. Origen este cel care i-a arătat fundamentul teologiei și i-a deschis izvoare adevărate în suflet. Erasm publică părinți latini și greci alături de distihurile lui Cato, de filosofi ca Seneca sau istorici ca Suetoniu. Cine nu înțelege ,,Moria’’ dedicată marelui Thomas Morus, prietenul său, adică ,,Elogiul nebuniei’’, nu-i înțelege prea bine nici pe Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians sau Ioan Hrisostomul, spune Erasm, criticându-și criticii. Erasm publică până la moartea sa opere și compilații din Origene, Hrisostom (mai mult de 5 volume), Atanasie, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, părinții latini precum Lactanțiu sau Ambrozie. Erasm preferă mai mult patristica față de scolastică, Platon sau Aristotel, spune Uscătescu.
Nicolaus Olahus
Spre deosebire de Huizinga, Uscătescu urmărește legăturile lui Erasm cu umaniștii epocii, pe care-i formează, umaniști activând din Portugalia și Spania până în Polonia, Ungaria și Transilvania lui Nicolaus Olahus. 19 scrisori ale lui Olahus și 13 ale lui Erasmus alcătuiesc corespondența dintre cei doi. Erasm îi pomenește lui Olahus cum a fugit din Brabant aflând că va fi atras în cursa de a fi desemnat să se ocupe cu problema lutherană. El își reafirmă credința în unitatea și înțelegerea dintre cei aflați în conflict pentru a aduce folos culturii și spiritului.
Secolul XX și Erasm
Pentru Uscătescu, Erasm este contemporanul lui, al secolului XX, ca model de intelectual independent, liber, echidistant, tolerant. Erasm în secolul XX ar fi de o singularitate frumoasă pentru că intelectualii secolului sunt falși echidistanți: Russell un socialist, Marcuse un marxist, Sartre un comunist, Jaspers filosoful NATO, pro-american. Erasm s-ar fi apropiat cel mai mult de savantul catolic Teilhard de Chardin, dar lipsește în epocă un spirit, care să iubească până în străfunduri libertatea, umanitatea, toleranța, disprețuind dogmele și prejudecățile.
Epoca noastră, Erasm, lutherii și evul fără nume
Ar fi fost mai potrivit Erasm pentru epoca noastră a secolului XXI, care predică toleranța, umanitatea, concilierea, libertatea? Nu, pentru că marele Erasm era profund atașat de cultura antică și de cea creștină a patristicii. ,,Liberii’’ de azi au prejudecăți contra culturilor amintite și n-au nici legătură cu bonae litterae (adică cultura antică și creștină). Ce mai reprezintă pentru ,,liberii’’ de azi: Horațiu, Virgiliu, Plutarh, Cicero sau Socrate? Oare cred ei că bonnae litterae vor face lumea mai bună, cum credea Erasm?
În timpul călugăriei, Erasm deplângea soarta poeziei și a barbariei care domină: ,,țara își bate joc de arta aducătoare de lauri a divinului Apollo’’. Nu este diferită soarta poeziei în epoca noastră plină de progrese, poeții și poezia aproape că nici nu contează.
Uscătescu vede în Erasm un om al viitorului datorită libertății, păcii și toleranței susținute. Însă Erasm ar fi fost unic în secolul XX, dar și în secolul XXI, pentru că nu există intelectuali măreți ca el: liberi, echidistanți, independenți. De asemenea, Erasm rămâne unic pentru cele două secole, pentru că el nu a cerut pedepsirea vreunei colectivități sau sacrificarea unui adversar cum s-a cerut și se cere în numele păcii sau concilierii.
Agitațiile provocate de discipolii unor teorii, ideologii sau filosofii au ceva din patosul unui Luther, falșii umaniști și pacifiști par și ei confruntați cu anumiți demoni, precum Luther. Lutherii abundă, Erasmii sunt puțini sau lipsesc, evul în care trăiau cei doi era fără nume, la fel și al nostru, spune Uscătescu.
Solitudinea cetățeanului lumii și al cerului
Erasm are mulți prieteni și totuși este în inima lui singur, în adâncul inimii lui vrea să fie singur. Cetățeanul lumii este prieten cu toți și în același timp străin de toți, acest cetățean al lumii, vrea el să fie, îi scrie Erasm lui Zwingli. Erasm scrie cum îi urăște pe partizanii jurați, dedicați cuiva, în opoziție cu aceștia el a vrut dintotdeauna să fie singur. Din solitudinea lui, Erasm a scris pentru toți oameni cultivați și pentru toată lumea. Cetatea lumii are continuarea în cetatea celestă, al cărei membru ar vrea să fie, îi scrie Erasm lui Zwingli. Oricum Erasm este pretutindeni acasă unde literatura este la loc de cinste. Erasm cosmopolitul este atât de departe de așa-zisul cosmopolitism al secolelor XX-XXI (socialiști internaționaliști, globaliști, corectitudinea politică neomarxistă, multiculturalismul).
scris de Cătălin Spătaru
surse:
Johan Huizinga, Erasm, trad. H.R. Radian, pref. și cronologie Cornelia Comorovski, Editura Humanitas, București, 2007, pp. 40, 71, 76, 94, 99-100, 104-109, 111, 117-118, 125, 127, 131, 135-140, 142-144, 154-156, 159, 163, 167, 169, 172-173, 175-176, 178-179, 182, 185-186, 189-190, 202-203, 206, 209-211, 226-228, 230-233, 237-238, 241, 245, 249-253, 257, 260-263, 267-269, 275, 282-283, 286-287, 289
George Uscătescu, Erasmus, trad. Darie Novăceanu, cuvânt înainte Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Editura Univers, București, 1982, pp. 18-23, 27, 29-35, 38, 40-44, 53-54, 62, 64-66, 69, 72, 75, 81, 83, 87, 90-93, 95, 97, 99-100, 102, 105-106, 110, 114-115, 119-121, 130, 134-135, 138, 143, 184, 187, 191-192, 198-201
Poză reprezentativă: reproducere după emblema lui Erasm, un Terminus, adică un Dionysos, înțeles ca un zeu al limitei, al sfârșitului vieții, alături de deviza aleasă de Erasm, pe care a folosit-o și ca sigiliu: cedo nulli – ,,nu cedez nimănui’’. Imaginea originală aparține lui Holbein cel Tânăr, foto de pe wikimedia.org
