Vocea lui Kierkegaard este vocea celui care strigă în pustiul lumii omului, o lume fascinată de fructele cunoașterii universale și necesare, vrăjită de roadele lui ,,trebuie’’, un „trebuie” bazat pe adevăruri universale, necesare și constrângătoare. Glasul în pustiu al lui Kierkegaard este filosofia existențială, filosofia credinței în posibil, a credinței într-un Dumnezeu pentru care totul este posibil în neantul lumii absurde, o lume fascinată de fructele cunoașterii. O credință într-un Dumnezeu care nu ne constrânge la nimic, care nu este El însuși apărat de nimic pentru că este un Dumnezeu liber creând un om liber, libertatea fiind și posibilitatea nimicului, absurdității, amenințării, distrugerii, posibilități inacceptabile pentru rațiunea cu adevărurile ei universale, teoretice și morale. Poate cineva rațional accepta neclintirea divină la strigătele Fiului său pe cruce, la frângerea inimii lui Avraam? Acest Dumnezeu rațional nesupus sentimentelor, ce-și suportă propria legitate, legitate impusă de cunoașterea adevărurilor universale și necesare, valabile în cer și pe pământ.
Avraam, cavalerul credinței, a zdruncinat principiile moralității, el s-a luptat cu supremația rațiunii, dacă moralitatea și rațiunea ar domni, Avraam ar fi pierdut, oamenii ar fi pierduți în fața adevărurilor de neclintit, neclintire pătrunsă ca un șarpe uriaș în toate adevărurile, sufocând viața schimbătoare chiar și viața divină. Vestea cea bună a Evangheliei este că pentru Dumnezeu totul este posibil, chiar să ceară jertfirea unicului fiu, nimic nu este imposibil, chiar a întors binefacerile pierdute de Iov. Creștinismul însă a făcut din posibilitățile divinului imposibilități, pentru că el s-a adaptat la oportunitățile istorice, s-a împăcat cu rațiunea și moralitatea omului mediu. Creștinismul istoric l-a uitat pe Dumnezeu și l-a anulat pe Christos. Credința nu este încrederea în adevărurile autorizate de rațiune sau încrederea în regulile proclamate de învățători și de cărțile sfinte. O asemenea credință este dovada căderii omului, aceste adevăruri sunt precum cele necreate la Leibniz sau cele de al treilea tip la Spinoza. Ele sunt legile veșnice cărora li se supune și intelectul divin de care au vorbit Duns Scotus, Bonaventura, Leibniz, Spinoza. Filosofia speculativă are soarta cunoașterii care nu poate învinge nimicul din viața omului, cunoașterea a intrat în existența omului prin păcat și ea încătușează prin explicațiile ei iluzorii.
Răul nu poate fi explicat, acceptat, înțeles, cum face filosofia speculativă, dimpotrivă filosofia existențială crede că ,,răul nu poate și nu trebuie decât distrus’’. Lupta credinței pentru posibil împotriva rațiunii este filosofia existențială, lupta pentru imposibil a credinței, lupta pentru libertate ca opusă păcatului, căci libertatea este opusul păcatului, nu virtutea dictată de rațiune. Revelația biblică este întoarcerea libertății la om, dar rațiunea cu adevărurile ei blochează această întoarcere, de frica nimicului împresurator omul se închină acestor adevăruri, care îl protejează de Dumnezeul ce este dincolo de bine și de adevăr, căruia totul îi este posibil și nimic imposibil. Ne este frică de acest Dumnezeu creator al binelui și adevărului, nu supus binelui și adevărului, cum vor raționaliștii.
Luther spune că Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul său, punând în seama lui toate păcatele și spunându-i: ,,Tu ești Petru cel care te-ai dezis, Tu ești Pavel, persecutorul, hulitorul și sângerosul, Tu ești David adulterul, Tu ești păcătosul care ai mâncat mărul în rai, Tu ești hoțul de pe cruce, Tu ai săvârșit toate păcatele lumii’’. Așadar, Dumnezeul lui Luther este cel mai mare păcătos de pe lume, el suportă ororile și misterul existenței. Adevărul revelat nimicește adevărurile coercitive obținute de om din pomul cunoașterii binelui și răului, Dumnezeu este cel care a rupt mărul din pomul raiului, Dumnezeul lui Dostoievski din subterană contestă că 2 plus 2 fac 4, Dumnezeul îi cere lui Avraam să ridice cuțitul. Pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil de aceea el a devenit cel mai oribil din păcătoși, El l-a persecutat pe Hristos, El a făcut toate păcatele și tot El a zdrobit păcatul, pentru că la El totul este posibil. Însă conștiința noastră nu poate adăposti un astfel de Dumnezeu imoral, numai patosul aspirând spre infinit al lui Kierkegaard poate înțelege și comunica indirect așa ceva.
Prin cunoaștere a pătruns în lume păcatul, toți cunoscătorii gustă din fructele pomului cunoașterii. Kierkegaard a descoperit în filosofia lui Hegel, minciuna perfidă și ispititoare a promisiunii șarpelui că ,,eritis scientes’’/,,veți fi cunoscători’’, fiindcă Hegel vrea să justifice religia prin filosofie, să concilieze religia cu rațiunea, supunând toată existența adevărurilor imuabile inclusiv pe Creator. Kierkegaard caută la Iov și Avraam salvarea de această imuabilitate, salvarea credinței în Dumnezeul viu și liber, el îl abandonează și pe Socrate care știa de acele legi veșnice cărora și oamenii și zeii li se supun. Credința lui Avraam și a lui Iov este mai presus de cunoaștere dar de la Platon la Hegel ea nu este decât o treaptă inferioară a cunoașterii având nevoie de girul rațiunii. Cunoașterea raționalității lumii este mântuirea, nu credința. Însă de la Adam, omul a dat credința din relația Creator-creatură pe cunoașterea ispititoare, ce l-a făcut dependent pe om până la urmă față de principiile eterne și moarte ce ar guverna viața lui. Această cunoaștere aduce siguranță și comoditate pentru a uita de ororile vieții, de nebunia și moartea implicate de ea.
Lucruri raționale i-au predicat prietenii lui Iov ce se plângea și cerea socoteală, el nu trăia prin cunoașterea spinozistă a lui: non lugere, non detestari (nu plânge, nu condamna) doar înțelege rațional. Zbaterea lui Iov este un model pentru filosofia lui Kierkegaard numită existențială pentru că nu aduce adevăruri prin rațiune, nu aduce ,,înțelegerea’’, ci o dimensiune a adevărului prin plângerile și suferințele vieții. Această filosofie existențială este un nonsens pentru filosofia speculativă sau raționalistă, pentru că ea are credința ce nu renunță la nimic, credința nebună a lui Iov, ce i-a adus ,,repetarea’’ vieții pierdute prin loviturile pedepselor neînțelese. Iov a resping mângâierile morale și metafizice ale prietenilor miloși, el avea nevoie de o altfel de consolare, nu accepta învinovățirea de către prieteni în numele eticii, Iov fiind vinovat de cererea repetării și restituirii a tot ce a pierdut, de o credință îndărătnică în dreptatea sa. A crede împotriva rațiunii este un martiriu, spune Kierkegaard.
Ea este contrară la ce spune Spinoza: ,,lucrurile n-au putut să fie produse de Dumnezeu nici în alt chip, nici în altă ordine decât în aceea în care au fost produse’’. Necesitatea este coloana vertebrală a filosofiei speculative, cunoașterea necesității este rodul fructului interzis, iar opusul păcatului este dat de credință și libertate, fiindcă doar credința eliberează, ea dă curajul de a privi moartea și suferința în ochi, credința păstrează posibilitatea zdrobită de necesitatea cunoașterii constrângătoare, această urâciune pustiitoare de credință, credința este cea care păstrează posibilitatea ca lui Dumnezeu să îi fie toate cu putință. Și omul din subterana lui Dostoievski se luptă cu zidul adevărurilor universal necesare, nepăsându-i de adevărul lui 2+2=4, puterea acestor adevăruri veșnice este iluzorie, cunoașterea nu a eliberat omul, ci l-a aservit potopului nimicitor al adevărurilor universale. Pentru a se apăra de nimicul la care soarta îl hărăzea, omul s-a repezit înspre cunoaștere pentru a-l apăra, dar mântuirea sa prin gnosis a fost căderea în aservirea față de puterea asiguratoare și iluzorie deopotrivă a adevărurilor necesare și universale. Prin cunoaștere omul s-a apărat de voința neîngrădită a lui Dumnezeu, îngrădind-o și supunând-o adevărurilor necesare și universale, astfel omul devenea egalul lui Dumnezeu cum i-a promis șarpele din Paradis, la fel de aservit legilor universal-necesare. Împotriva acestor legi, pentru eliberarea spirituală de aceste adevăruri, Kierkegaard și Dostoievski sunt vocile care strigă în pustiul umanității.
Sub povara admirației față de maestrul Socrate, Kierkegaard nu îl ridiculizează pe înțelept, dar îl abandonează pe Socrate preferându-l pe Avraam, părăsește tradiția raționalistă până la Hegel în favoarea lui Iov când este vorba de suferință chiar dacă devenea un misolog, un critic al rațiunii, unul care urăște rațiunea ce nu ne poate ajuta în suferințe, mai mult, rațiunea le sporește. Paradoxul, absurdul existenței, sunt inevitabile pentru „misolog”. Catharsisul lui Platon este detașarea de trupul supus necesității suferinței, atât poate rațiunea, o detașare, o lupta limitată în fața necesității iraționale. Rațiunea nu permite lupta cu necesitatea irațională și nici îndoiala cu privire la capacitatea ei de a cunoaște.
Din tinerețe, Kierkegaard a trăit ceea ce a numit „așchia din carne” acea necesitate inevitabilă de înfruntat, acele suferințe din cauza cărora el îl părăsește pe Hegel cu realitatea lui rațională pentru Iov și suferința lui, suferința cu care nu se împăca și-i căuta dezlegarea. Iov dobândește „repetarea” adică redobândirea celor pierdute, învingerea necesității și scoaterea imposibilă a așchiei din carne. Kierkegaard apelează la Avraam și la credința sa paradoxală: sau individul se raportează direct la Absolut și suprimă etica care-l condamnă ca pe orice criminal sau Avraam este un condamnat de necesitatea eticii. Acea necesitate, acel conformism etic strecurat în credința oamenilor că realitatea este rațională, că merită onorurile câștigate în societate așa cum credea episcopul Münster, numit „mărturisitor al adevărului” de către ginerele său, Martensen, profesor hegelian, pe ambii Kierkegaard atacându-i înainte de moartea sa. Și nu putea face altfel filosoful sătul de acest creștinism conformist, liniștit al episcopului, conjugat cu o filosofie speculativă pentru care toate lucrurile sunt așezate sub imperiul eticii și necesității.
Angoasa în fața necesității nu l-a părăsit pe Kierkegaard, angoasa în fața nimicirii, distrugerii, a nimicului macină sufletele oamenilor, frica fără sens și nejustificată a oamenilor descoperită de Kierkegaard a fost rodul repunerii în discuția a ce face filosofia. Sau mai bine zis a ce face un „profesor de filosofie”, precum Hegel, profesor, nu filosof, spune Kierkegaard. Cât timp omul se miră, este uimit și pune întrebări, el nu ajunge la tainele existenței, doar disperarea îl duce pe filosof la granițele existenței.
„A crede împotriva rațiunii este un martiriu. De acest martiriu, filosoful speculativ este ferit”, spune Kierkegaard. Filosofia existențială începe cu disperarea, cu lupta de a găsi o posibilitate în fața ororilor existenței, cu lupta credinței in posibilitatea salvării, cu avântul spre credința că la Dumnezeu totul este posibil, că el are mereu o posibilitate, iar disperatul posibilitatea măcar de a fi disperat în liniște. Disperarea că trivialul înfășoară toate în probabilități, că banalul se bazează pe forțele și pe rațiunea care delimitează imposibilul, dincolo de limita banalității, începând disperarea. De aceea filosofia nu poate condamna credința, credința nu poate fi aruncată ca un fleac, chiar dacă este absurdă precum credința lui Avraam, credința este dincolo de filosofie iar filosofia nu poate neglija că mulți oameni au Isaacul lor sacrificat, pe baza unei credințe ce speră absurdul, precum credința lui Avraam. Kierkegaard nu a fost credinciosul ce a căpătat prințesa din poveste iar în viața lui pe Regine Olsen, Kierkegaard a fost cavalerul resemnării, ce și-a dobândit conștiința eternității prin aceasta resemnare la infinit.
„Sentimus experimur que nos aeternos esse” (Spinoza), conștiința eternității experimentate nu este o consolare filosofică, nu e o înțelepciune a resemnării socratice, pentru că Kierkegaard n-a renunțat la finit cum nu a renunțat nici Avraam la fiul său sau Iov la dreptatea sa. Credința vrea sa asume temporalitatea chiar dacă renunță la ea. Credința este opusul păcatului, nu virtutea pentru că virtutea socratică se oprește neputincioasă în fața necesității, rușinea și groaza conștiinței neputinței în fața necesității implacabile este începutul și sfârșitul filosofiei la Epictet. Credința este opusă păcatului nu virtutea, voința rea este păcatul în lumea greco-romană, prin puterile proprii omul se poate salva, la fel susține și Pelagius, chiar și Augustin care prefera credința în harul mântuitor, credea că păcatul este rezultatul voinței rele, pelagianismul fiind încredere în rațiune și în puterile proprii mai mult decât în Dumnezeu.
Șarpele l-a înșelat pe om dându-i iluzia că devine cunoscător al binelui și răului, dar cunoscătorii precum Hegel au susținut că Dumnezeu a fost amăgitorul, șarpele a dezvăluit oamenilor adevărul. Kierkegaard nu putea vedea o trezire a spiritului prin cunoaștere, acea deschidere a ochilor după cunoașterea binelui și răului. Dacă un cavaler al credinței precum Avraam a suspendat etica și cunoașterea ei, trezirea spirituală nu ține de cunoaștere, ci de credință. Dar de unde căderea? Anxietatea provocată de nimic a alungat liniștea omului originar, nevinovăția este anxietate iar anxietatea este libertatea adică posibilitatea posibilității, posibilităților fără limite.
Dumnezeu este această posibilitate a tuturor posibilităților, iar șarpele nu putea ispiti decât cu nimicul, acest nimic transformându-l pe om în prada anxietății. Acest nimic devine necesitatea căreia și Dumnezeu și omul îi sunt supuși. Acest nimic ca fatum, ca destin, ca soartă, ca legitate căreia i se supune divinitatea de la grecii antici la Spinoza și Hegel. Soarta este unitatea dintre necesar și întâmplător, soarta este oarbă iar omul trăiește anxietatea nimicirii și nimicului căruia ea îl destinează, soarta fiind nimicul anxietății.
Omul își pierde libertatea, își pierde puterea dată de posibilitatea posibilității, acceptând nimicul ca inexorabil, ca necesitate atotputernică. Adevărurile universale și necesare sunt urmarea devenirii nimicului în necesitate, gustarea din fructul iluzoriu al cunoașterii a continuat pe urma lui Socrate. Contra necesității nimicitoare, revelația divină vine să reafirme posibilitatea posibilităților în fața acesteia. Ea se înfruntă cu drepturile pe care rațiunea le acordă nimicului și necesității. Ce nu este din credință este păcat, spune Pavel, Socrate nu a fost liber, a fost supus vrăjii nimicului precum omul originar, cel mai mare păcat este cunoașterea pe care rațiunea o dorește cu aviditate. Cunoașterea binelui și răului, a pretențiilor eticii, adevărurile necesare sunt fructe ale arborelui cunoașterii. Credința este posibilitatea dincolo de imposibilitate, ce nu acceptă imposibilitatea.
În De Carne Christi, Tertulian spune despre Dei filius: ,,et sepultus resurrexit, certum est quia impossibile’’ (și îngropat, a înviat, este cert, pentru că este imposibil). Tertulian spune că omul a fost paralizat în a crede imposibilul conceput de rațiunea sa ca de o putere străină, așa încât omul nu mai crede că totul îi este posibil lui Dumnezeu. Un filosof medieval precum Bonaventura scrie că adevărul credinței este într-o situație inferioară adevărurilor demonstrate rațional. Nu poate fi demonstrată prin argumente credința prin care slăbănogul a fost vindecat de Isus sau că Isus a iertat păcatele, puterea de a înlătura slăbiciunile omenești și de a ierta păcatele aparținând Celui pentru care nu există imposibil.
Filosofia medievală a intermediat constituirea acelei tradiții a gândirii ce susține adevăruri eterne în Dumnezeu, independente de voința lui, cum afirma Leibniz. Aceste adevăruri ,,increate’’, independente de voința Sa, dacă s-ar demonstra că răul este pricinuit de ele, ele nu se vor clătina și nici venerația față de ele nu va pieri. Dimpotrivă, filosofia existențială crede în credința ce duce la pomul vieții nu la cel al cunoașterii, roadele acestui pom, adevărurile raționale fiind preferate de filosofia speculativă și de știință celor ale vieții. Este adevărata ispită: ,,vei fi ca Dumnezeu’’ prin lumen naturale.
Filosofia existențială respinge pomul cunoașterii evidențelor prin lumen naturale și ispita șarpelui de a le accepta ca universale și necesare. Rodul arborelui vieții este libertatea căci libertatea nu este a alege între bine și rău, ci de a păstra posibilitatea, este posibilitatea posibilității, iar cel care păstrează mereu posibilitatea fiindu-i totul posibil este Dumnezeu.
Filosofia existențială este o luptă nebună a credinței pentru posibilitate. Cea mai mare amenințare la adresa libertății este posibilitatea explicației pentru că ea aduce un adevăr necesar și suprimă posibilitatea. Însă nici Kierkegaard nu a reușit mereu să rămână în orizontul posibilului, al adevărul credinței unui Avraam sau unui Iov, el s-a întors înspre groaznicul ,,tu trebuie’’ al eticii. Kierkegaard retrăiește frica originară ce paralizează libertatea, în locul revelației posibilului el preferă adevăruri ale rațiunii. Socrate este pentru el cea mai remarcabilă apariție până la Christos. Dar Socrate este cel căzut pradă ispitei cunoașterii mântuitoare, astfel Kierkegaard în fața credinței absurde a lui Avraam se refugiază în liniștea și salvarea gândirii raționale. Nici măcar un om precum Kierkegaard nu poate rezista în aerul tare al credinței într-o lume absurdă, fără cunoașterea rațională și fără etică. Și Nietzsche a întrevăzut în Socrate tipul decadentului ce nu face decât ceea ce îi grăbește prăbușirea. Ruina lui Socrate prin principul cunoașterii, ispita acestui principiu menținându-se chiar și la mistici.
Deși profeții și apostolii au vorbit despre nebunia credinței, filosofi ca Hegel și hegelienii au susținut că revelația nu poate contrazice rațiunea, fiind protejată de gândirea rațională. Religia a fost legată de etică pentru că anxietatea legată de libertate, de posibilului ei, a adus gândul înspăimântător că Dumnezeu ne-ar putea aduce ceva rău, de aici, Dumnezeu trebuia legat de etică și de bine, încât dacă Dumnezeu se opune eticii, el trebuie condamnat. Dacă Dumnezeu piere, rămâne moralitatea lui ,,tu trebuie’’. Dar Kierkegaard urmărește cu pasiune credința chiar dacă este tentat de recompensele eticii, nemurirea este mai prețioasă decât orice faimă dată de moralitate. El opune credința de care n-au fost în stare Socrate, Epictet, Spinoza și Hegel, înțelepciunii acestora, această superbe diabolique (Pascal despre Epictet), această trufie diabolică a cunoașterii mândre, a virtuții ce aduce fericirea sau este chiar fericirea, mândria fiind începutul oricărui păcat.
Însă noi oamenii nu suntem capabili să renunțăm la fructele pomului binelui și răului adică la moralitatea și rațiunea lui ,,tu trebuie’’, moralitatea și rațiunea care par independente și limitează acțiunea divină. Și Kierkegaard a renunțat la șarpele din povestea căderii pentru că nu se potrivea idealurilor noastre religioase și etice, pe care el nu le-a abandonat. În ,,Discursurile edificatoare’’ etica redevine supremă, iar părintele credinței, Avraam, este pierdut devenind doar un ucigaș, iar Socrate devenea deschizătorul căii adevărate. Dar Kierkegaard nu putea să nu vadă cum creștinismul folosește Scriptura ca o consolare, cum pastorii se grăbesc să-i salveze și să-i mântuiască pe ceilalți evitând confruntarea, neglijând inevitabila confruntare a omului religios cu oribilul, înfricoșătorul, cu suferința, nebunia și moartea.
Isus nu a venit să aducă fericirea, iubirea lui a fost nefericită pentru că a iubit întreaga omenire, iubirea desăvârșită este o iubire nefericită, el a împărtășit oamenilor această nefericire a iubirii pentru toți. Viața lui Hristos este o dragoste nefericită, ca om are neputința de a le da fructele vieții oamenilor, doar fructele cunoașterii, ale eticului în numele căreia Dumnezeu își dă chinurilor propriul Fiu. Dar Fiul a reafirmat și că la Dumnezeu este totul posibil: orbii văd, surzii aud, leproșii se curăță…A fi creștin înseamnă să fii nefericit în această viață, creștinul suferă mai mult cu cât se va dedica mai mult Domnului și va fi iubit mai mult de El. Suferințele christice nu sunt ceva trecut, ci mereu ceva prezent în viața creștinului. Nu gunoiul docenților creștini care expun obiectiv doctrină este creștinismul, ci suferința christică atotprezentă.
Dar Kierkegaard se declară ca fiind sub imperiul necesității și că nu poate face ,,mișcarea credinței’’, precum Avraam, cavalerul credinței, de ce? Poate din cauza mândriei cunoașterii, înțelepciunii dobândite de la Socrate și Epictet. ,,Credința începe acolo unde încetează toate posibilitățile pentru rațiune’’. Să fi rămas Kierkegaard încrezător totuși în posibilitățile rațiunii? Ca un refugiu, în fața reaprinderii de Kierkegaard a temerii îngrozitoare a omului că zeul este, pe lângă binefăcătorul desăvârșit, un dușman al său. Dumnezeu este iubire dar și dușman al omului, cerându-i să nu mai fie al nimănui, să-și piardă și sufletul ispitit de cunoaștere. Dar nu un abandon în sensul misticilor ce părăsesc lumea ajungând la o cunoaștere a divinului, nu, Kierkegaard îi respinge pe mistici, cum îi respinge și pe filosofii ca Hegel, ce cunosc și știu, Kierkegaard vorbește doar de ceea ce pot inspira nebunia, moartea, groaza, mișcarea credinței. Măsura credinței omului fiind disponibilitatea de a suferi pentru credința lui. Dar nu au suferit pentru filosofia lor, pentru ,,credințele lor filosofice’’ (Jaspers) și Spinoza, Socrate, Campanella? Nu este credința unită profund cu filosofia existențială mai profund decât apariția ei la filosofii speculativi și viețile lor?
Filosofia existențială pare să ceară nu expunerea unei doctrine, ce implică și rațiunea, ci mai ales transpunerea ei în realitatea vieții. Ea aduce adevărul inconvenabil despre ororile și brutalitățile eticii, în fața cărora nici Dumnezeu nu mișcă când Fiul său îl strigă de pe cruce. Filosofia existențială este ,,ultima bătălie a omului cu monstrul tainic și misterios care a reușit să-l convingă că fericirea lui…depinde exclusiv de disponibilitatea lui de a se înclina în fața adevărurilor emancipate de Dumnezeu’’. O bătălie de care pomenea ultimul mare filosof antic, Plotin, care chema la ridicarea deasupra cunoașterii, el văzând că rațiunea nu aduce libertatea, dimpotrivă supunerea de sclav.
Sclav fermecat de ispita cunoașterii eliberatoare precum Adam și Eva de șarpe. Nu nesupunerea este căderea, ci cunoașterea etică a binelui și răului. Adevărul este acolo unde se termină cunoașterea și domnește libertatea unui martir condamnat pentru că a renunțat la rațiune și trăiește neprihănit și nesmintit prin credință. Marea amăgire a cunoașterii este că ea strecoară nimicul și neantul sub chipurile necesității, eticii, veșniciei, ferecând prin ,,adevărurile’’ necesare și universale pe însuși Dumnezeu.
Realul este rațional (Hegel), iar rațiunea înglobează nimicul ca fiind ceva. Ne trebuie o credință mare pentru a rezista nimicului, spune Kierkegaard. Doar prin credință, omul poate recăpăta libertatea adică posibilitatea. A alege între bine și rău nu este libertate fiindcă omul ,,trebuie’’ să aleagă între bine și rău, or, libertatea este posibilitatea de a distruge răul, de a-l retransforma în nimicul iluzoriu, iluzorie fiind și libertatea dată prin poamele cunoașterii.
Nimicul care a luat fața înșelătoare a existentului, ce se prezintă ca ființă, acest nimic este nimicit de credință și de libertate. Credința eliberatoare de vraja cunoașterii în nimicul cu atâtea fațete ,,existente’’. Primul pas al cunoașterii fiind nimicul care se presupune că este ceva. Acest nimic care provoacă anxietatea pentru că se prezintă în mod iluzoriu ca fiind ceva. Dar când spiritul omului se eliberează prin credință de ispita cunoașterii iluzorii anxietatea dispare. În această ignoranță față de cunoașterea iluzorie, spiritul este treaz, nicidecum nu este o creștere spirituală lumea în care omul ar distinge între bine și rău înlăuntrul unei etici sau un moment necesar în dialectica hegeliană ca și cum Creatorul ar fi preferat ca omul să aibă capacitatea de a alege răul ca fațetă a nimicului.
Omul dependent de Creator era liber de nimic, eliberarea de Dumnezeu l-a livrat nimicului cu iluziile sale înfipte în mintea cunoscătorului. Rușinea, absurdul, imposibilul, adevărurile eterne sunt spulberate de învierea despre care Tertulian vorbește: ,,et sepultus resurrexit, certum est quia impossibile’’ (și îngropat, a înviat, este cert, pentru că este imposibil). Imposibilul pentru cunoașterea necesară, iluzorie, posibil pentru credința omului originar. Pentru că puterea este a cunoașterii, tradiția lui Tertulian, Petrus Damianus, Pascal, Kierkegaard nu a triumfat în mințile oamenilor, dar ea rămâne ca adevăr acuzator împotriva înșelăciunilor și limitelor cunoașterii. Cunoaștere a adevărurilor necesare, universale, ,,increate’’, care au produs pustiire și suferință în lume, care au pretins dreptul de a decide destinul umanității. În fața acestui absurd, cheamă Kierkegaard credința în ,,totul este posibil’’ pentru Dumnezeu, chiar să treacă peste adevărurile necesare și universale, credință a filosofiei existențiale, adevărată filosofie a revelației biblice. Acea revelare a credinței despre care vocile lui Pascal, Kierkegaard și Șestov au strigat în pustiul umanității.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Lev Șestov, Kierkegaard și filosofia existențială (vocea celui ce strigă în pustie), trad. Ivan Ivlampie, Editura Eikon, București, 2018, pp. 33-34, 41-44, 46-51, 53-58, 60, 64-67, 76-77, 80-81, 92, 94, 97, 102-103, 111, 113-119, 129-133, 138, 140-143, 144, 146-148, 155-159, 161-163, 166-169, 171, 175-179, 182, 184-185, 187-188, 192-194, 201-202, 204, 211-213, 222, 228, 230-232, 234-235, 242, 255, 258, 258-262, 264-268, 271-273, 282-284, 289, 291, 294-295, 297-301, 304-305, 311-317, 320-321, 329, 332-333, 335, 337, 341-345, 349-350, 352-364.
