Pâinea spirituală cea de toate zilele: nemurirea, libertatea, Dumnezeu, răul, destinul omului…este darul dat nouă de Dostoievski. Ideile din opera lui nu sunt abstracte, sunt concrete, ele trăiesc prin personaje, prin oameni. ,,Este cu neputință să calci pe urmele lui Dostoievski, să trăiești ca Dostoievski’’. Același lucru fiind spus și despre Kierkegaard sau Nietzsche.
Dostoievski este prin văpaia ideilor trăite pătimaș, Dostoievski ne arată cum este să pătrunzi în vârtejul lor. Tolstoi a fost un psiholog mai bun decât Dostoievski, dar Dostoievski ajunge la spirit, nu rămâne la suflet. Dostoievski ajunge la spiritul care trăiește prin problemele capitale: Dumnezeu, diavolul, libertatea, nemurirea…
Dostoievski nu este psiholog, este pneumatolog și cel mai mare metafizician rus. Spiritul lui Dostoievski cuprinde comori, dar și primejdii. Tragedia omului dostoievskian nu este o cale de urmat în viață, nu putem ascunde stihia dionisiacă, extatică din existența umană, dar ea nu are caracter normativ.
Creația dostoievskiană conține în ea spiritul rus cu capacitățile lui, dar și boala spiritului rus, tentația autoarderii pe rug, tentația beatitudinii date de autoextincție. Sufletul rus are tentația să se scufunde în întuneric, Dostoievski a arătat această tragedie dionisiacă, abisală, pentru el drumul spre lumină trece prin întuneric, dar Dostoievski nu arată poporului rus cum să se elibereze de întunericul elementelor inferioare, nu contribuie la disciplinarea lui.
Deși a prețuit libertatea ca fiind primordială, Dostoievski nu este învățător al libertății. Narodnicismul religios rus a fost tentat de colectivism care însemna suprimarea autodisciplinării individuale și paralizarea responsabilității personale. Idealizarea colectivului rus însemna că el poartă spiritul, iar individul este scutit de autodisciplinare spirituală. Astfel, și datorită lui Dostoievski, rusul necultivat și nihilist a negat cultura care era calea spre autenticitatea individului.
Dostoievski a fost un dar pentru viitorul creștinismului. Precum lumina christică ce străbate întunericul, la fel, Dostoievski a descris botezul de foc al duhului pentru ca osificarea creștinismului să fie înlăturată, pentru ca religia iubirii și libertății să fie din nou afirmată. Puterea renașterii creștine nu vine din scolastica moartă, din degenerarea clericală. Victoria antihristică a materialismului și pierderea credinței sunt consecințe ale osificării creștinismului. Religia eternă trebuie să fie mereu creatoare, doar așa va însoți mereu noile vremuri ca o religie vie. Dostoievski deșteaptă un nou duh prin botezul de foc transformator, el nu inventează o nouă religie, ci trezește o mișcare creatoare îndreptată spre viitor.
Deschiderea profunzimilor spirituale luminate de creația dostoievskiană ne dezvăluie ce stă sub suprafața lumii, unde se petrec războaiele, revoluțiile și distrugerea inumană. Dostoievski a apărut unora ca fiind necreștin, întunecat, antihristic, în timp ce Tolstoi era văzut ca un creștin autentic.
Dostoievski nu a aparținut timpului său, dar personajele lui Dostoievski precum Stavroghin, Verhovenski, Șatov, Kirillov, Karamazov s-au încarnat în oamenii secolul XX. Literatura dostoievskiană a fost profetică în legătură cu personajele revoluționare ale secolului XX. Dostoievski marchează critica cultura umaniste, a umanismului ce ascundea fundamentul său irațional.
Dostoievski a fost un scriitor apocaliptic pentru că a revelat acest irațional legat de problemele blestemate legate de viață și de moarte, legate de destinul individual și al umanității. Revoluția spirituală revelată de Dostoievski este împingerea la extreme a sufletescului, acele limite hotărâtoare, dar neglijate din diverse motive.
Prin Marele Inchizitor din ,,Frații Karamazov’’, Dostoievski denunță aceeași bază a inchiziției și a socialismului adică neîncrederea în libertatea spiritului, aceeași neîncredere în Dumnezeu și în om, în Dumnezeul-om și Omul-Dumnezeu. Marele Inchizitor arată că omul preferă liniștea, omul ar prefera să renunțe la libertate pentru ea, pentru siguranță, pentru ,,ordinea lumii’’. Credința liber consimțită urmărită de Iisus nu este decât pentru puțini.
Pentru cei mulți, în numele iubirii de oameni, Marele Inchizitor își asumă ușurarea poverii oamenilor, inclusiv ușurându-i de libertate și de tentativa de a se răzvrăti. Oamenii liberi nu sunt tentați să împartă pâinea cu semenii, așa încât trebuie constrânși să o împartă. Socialiștii reproșează creștinilor că nu s-au îngrijit de pâinea pământească, că nu le-au dat oamenilor liniște, siguranță, fericire. Noul Turn Babel este cel socialist, dominat de religia pâinii pământești unde oamenii vor fi sătui, liniștiți, fericiți, cu prețul frângerii libertății.
Marele Inchizitor este preocupat de fericirea milioanelor de oameni, de oamenii umili cărora le va da voie să și păcătuiască, devenind fericiți în lipsa chinului de a alege. Iisus a greșit că nu a unit toată umanitatea, el având pâinea, miracolul și puterea de a deveni împăratul pământului, adică ispitirile diavolului din pustie. Socialismul cedează ispitelor din pustie: vrea pâine din pietre pentru toată lumea, renunță la libertatea spiritului pentru liniștea maselor, vrea împărăția lumii acesteia, compătimește masele vrând să săvârșească miracolul de a le face fericite.
Dar autoritatea, cezarismul, bizantinismul, papismul, imperialismul toate substituie taina Răstignirii pentru credința liberă, toate impun un adevăr libertății spiritului. Actul credinței fiind un act de libertate, Răstignitul vrând iubirea liberă a credinciosului, nu încântarea de rob a nevolnicului. Răul antihristic seamănă cu cel creștin, binele se dedublează din Christ în Antichrist, răul este amăgitor, rafinat, compătimitor, el se prezintă ca bine.
Antihristul lui Soloviov este un iubitor de oameni și un socialist ca Șigaliov din ,,Demonii’’ și ca Marele Inchizitor. Kirillov din ,,Demonii’’ este curat și ascet ca și Marele Inchizitor, el face din om un Dumnezeu, un om nou, fericit și mândru. Prin voința sa de putere, prin actul voinței sale arbitrare, Kirillov își pierde libertatea pășind în moarte prin sinucidere, în timp ce religia christică este a iubirii libere dintre Dumnezeu și oameni. Iubirea liberă înseamnă iubire necondiționată, iubind de la oamenii ticăloși până la firul de iarbă, așa cum iubește Dumnezeu.
Dostoievski ar fi cel despre care Șatov îi spunea lui Stavroghin: că ar renunța la adevărul demonstrat matematic dacă acel adevăr ar fi în afara lui Hristos. Precum Meister Eckhart ce ar coborî și în iad cu Hristos, la fel și Dostoievski ar fi refuzat mai curând un adevăr ce nu are legătură cu Hristos decât pe Hristos.
Dar Dostoievski nu a fost ferit de seducțiile antihristice, poate tocmai din cauza atașamentului său față de creștinism. Dostoievski s-a lăsat sedus și ideea teocratică, el a arătat un anarhism și o depreciere a statului în care nu a văzut nici un sens religios. Boala rusească s-a manifestat la el în apocaliptica religioasă ce vestea altă organizare, fiind orb la faptul că o teocrație afectează libertatea spiritului.
Dostoievski a prevăzut răul ascuns sub bine, dar el însuși a căzut seducției binelui aparent. Curentele religios-apocaliptice rusești s-au inspirat din Dostoievski, căzând și ele pradă seducțiilor antihristice.
,,Europa – ce lucru sfânt și grozav, Europa’’, ,,un rus ține tot atât de mult la Europa ca și la Rusia…Europa a fost dintotdeauna patria noastră, la fel ca Rusia, ba chiar mai mult’’: Dostoievski a iubit și a condamnat Europa, dar critici ai Europei au fost și contemporani de-ai săi europeni, precum Leon Bloy sau Huysmans.
Dostoievski a fost slavofil, dar nu precum orice slavofil provincial și idealizator. Realismul tragic al vieții personajelor lui Dostoievski nu putea să se împace cu idealismul slavofililor. Dostoievski a fost sedus de taina vieții norodului, de spiritul popular, el a fost narodnicist. Pe Dostoievski nu l-a interesat atât viața mujicilor (țăranilor), cât stihia, aspectul prăpăstios, pătimaș, voluptos, dezlănțuit, din duhul rusesc al mujicului. Sufletul rusesc nu este precum cel european blindat în citadela dominată de disciplina culturală și religioasă. În câmpiile și întinderile nemărginite ale stepei ruse, sufletul se împrăștie în depărtările infinite, fără limite. Astfel sufletul rusului este expus experimentelor radicale, iar acestea apar în scrierile lui Dostoievski, ca un fel de studiu asupra posibilităților nelimitate ale sufletului.
Narodnicismul a fost o slăbiciune a rușilor culți atrași de stihia populară, de oceanul și hăul întunecat al vieții norodului, poporul apărând ca o putere misterioasă, seducătoare, străină, ce ar exprima un adevăr despre viața demnă de a fi trăită. Adevărul era în mujici, în muncitori, nu în cultura de sus sau la negustori, burghezi, ingineri, medici sau nobili. Rușii cultivați nu au apărat cultura, s-au scufundat în neantul mujic, la fel, Dostoievski și Tolstoi nu s-au menținut pe piscurile spiritului, precum Nietzsche, ei s-au prăbușit atrași de stihia norodului rus.
Dostoievski a crezut în adevărul dat de sufletul rus, dar el s-a înșelat. Adevărurile dezvăluite în scrierile lui sunt din străfundul sufletului său, nu de la norod. Narodnicismul dostoievskian e religios pentru că poporul rus nu putea fi distins de faptul de a fi creștin, chiar dacă erau mulți ruși ce credeau în popor înainte de a crede în Dumnezeu. Sufletul rus poate îngloba ideea unirii tuturor oamenilor, a iubirii frățești, scrie Dostoievski.
Rusul pribeag poartă cu el spiritul universalist, ce nu se oprește decât atunci când umanitatea este fericită. Destinul rusului este paneuropean și universal. Rusul adevărat este frate cu toți oamenii, nu doar cu rușii sau europenii. La Dostoievski se regăsește mesianismul, care în spațiul creștin se termină odată cu Hristos. Iudaismul mesianic s-a reluat în Rusia ca a Treia Romă, în mesianismul rusesc este un universalism chemat să mântuie lumea.
În secolul XX, A treia Romă a fost continuată de Internaționala a Treia comunistă chemată să unească proletarii, să elibereze oropsiții și să aducă paradisul pe pământ pentru toate popoarele. În locul împărăției lui Hristos de un mileniu, a început secolul marxism-leninismului în Rusia. În locul lui Șatov din ,,Demonii’’ care vedea în poporul rus ,,purtătorul dumnezeirii’’, au venit Lenin, Troțki și Stalin ca purtători ai noii ,,dumnezeiri’’ socialiste.
Dostoievski s-a înșelat crezând în narodnicismul religios rus, el credea că poporul nu se va lăsa amăgit de ateism și de socialism, cum o parte din rușii cultivați se lăsaseră în timpul lui. Dar, în ciuda opoziției unor părți din norod, poporul a preferat bolșevismul cu ateismul lui.
Însă Dostoievski, rămâne pentru Berdiaev, în ciuda erorilor lui, o sursă pentru crearea unei conștiințe religioase, spirituale și naționale. Dostoievski a anticipat revoluția socialistă, și, probabil, credința în narodnicismul religios a fost o cale de a găsi o salvare din fața tăvălugului socialist și nihilist.
Dostoievski demască revoluția văzută ca un revoluționar al spiritului: el dezvăluie divinizarea omului care crede că poate face o nouă lume mai bună decât cea patriarhal liniștită, al cărei sfârșit l-a anunțat. Astfel, Dostoievski este un apocaliptic care luptă cu emisarii și luptătorii noii lumi, lumea lui Antihrist, o lume antispirit. Revoluționarul spiritului neputând decât să se opună revoluționarilor dedicați schimbărilor exterioare, arătând arbitrariul zadarnic al revoltei, originat în relația primordială a omului cu Dumnezeu.
Revoluția din lume aduce robia, constrângerea, neagă libertatea spiritului, revoluția care promovează egalitatea și fraternitatea aducând alte inegalități și dușmănii. Egalitatea adusă de revoluție este o altă egalitate: în robie. Revoluționarul este ca posedat, ca demonizat, personalitatea lui este redusă la țelurile revoluționare, el este revoltat, dar nu liber, el este supus unui colectivism impersonal, masei revoluționare.
Revoluționarul este paricid, urmând deviza lui Smerdeakov: ,,totul este permis’’. Revoluția neagă valoarea individului, neagă trecutul, părinții, ea ucide, nu aduce învierea. Revoluția socialistă implică probleme spirituale: este ateistă, vrea să coboare cerul pe pământ, adică divinizează o parte a umanității (proletarii), unește și edifică o împărăție pământească. Evreul Marx răspunde nevoilor religioase ale omului păstrând nădejdea într-o lume viitoare fericită creată de proletariatul mesianic, reluând mesianismul iudeu într-o altă formă. În acest socialism revoluționar descoperă Dostoievski crearea Turnului Babel antihristic având la bază cedarea la cele trei ispite: pâine pentru toți, miracolul social, împărăția pământească.
Marele Inchizitor este revoluționarul care dă fericire aici pe pământ tuturor și libertate când oamenii renunță la libertatea lor. Ideile Marelui Inchizitor coincid cu ale lui Șigaliov și Verhovenski, Dostoievski văzând atât la teocrația papală cât și la socialismul revoluționar aceeași finalitate: edificarea împărăției pământești.
Urmând egalitatea și fraternitatea Revoluției din 1789, socialismul francez avea ca scop să impună o concordie forțată așa cum papalitatea dorea din Evul Mediu. Dostoievski susține că socialismul francez continuă catolicismul, nefiind o idee singulară în epocă: Nietzsche a scris că socialismul și liberalismul sunt continuarea creștinismului, Marx critica socialismul creștin…Berdiaev critică genealogia lui Dostoievski catolicism-socialism pentru că nu se poate reduce catolicismul la ispita teocratică a împărăției pământești, de această ispită nici ortodoxia nu a fost scutită prin tentația cezaro-bizantină.
Revolta lui Dostoievski nu este revolta revoluționarului socialist, este revolta omului din subterană contra concordiei universale forțate, contra religiei progresului. Ivan Karamazov duce revolta sa mai departe decât socialismul revoluționar, pentru că el nu-l refuză doar pe Dumnezeu, ci și lumea.
Revolta lui Ivan indică faptul că revoluționarul autentic nu poate să rămână precum credinciosul în religia progresului sau precum revoluționarul socialist, el ajunge să refuze miturile progresului sau unei societăți fericite din viitor. Suferința lumii în slujba acestor mituri este inadmisibilă.
Doar nemurirea fiecărui om poate admite suferința din această lume. Doar rostul divin din lume poate face acceptabilă suferința din lume. Doar dacă armonia universală nu este țel în această lume, ci dincolo, în împărăția lui Dumnezeu.
Divinizarea progresistă și socialistă a lumii și a omului duce la neființă și distrugere. ,,Iubirea comunistă’’ față de colectivitățile oamenilor, în lipsa iubirii față de Dumnezeu, este o iubire impersonală, arbitrară, supusă temporalității. ,,Adevărata iubire afirmă eternitatea’’, în lipsa nemuririi, eternității și libertății, iubirea este un soi de compătimire pentru omul supus necesității incontrolabile și oarbe.
Fără libertate, doar arbitrariul apare la personajele îndrăgostite și desfrânate din scrierile dostoievskiene. Legăturile erotice între ele sunt chinuitoare, Dostoievski dezvăluie natura tragică a iubirii. Desfrâul încercat de Stavroghin este pierderea libertății în pur arbitrariu, este incapacitatea hotărârii pentru totdeauna, a iubirii ce în-ființează o legătură, este pierderea în neputința de a iubi o femeie, este afirmarea excesivă a propriei personalități care ajunge scindată.
Iubirea dintre personajele dostoievskiene nu duce la contopire, ea scoate din minți, este demonică, se fărâmă în milă sau în voluptate. Iubirea nu este unică, integratoare, este fără măsură, disociată, arbitrară. Bărbatul și femeia la Dostoievski rămân separați, ei nu se contopesc prin iubire, destinul tragic al omului afectează relațiile dintre ei.
Iubirea face parte din tragedia omului. Singura rezolvare este iubirea pentru om întru Dumnezeu, este iubirea pentru Hristos ce înseamnă a vedea în fiecare om ceva demn de iubire, pentru că în el este dumnezeirea, ca în Hristos. A iubi omul este posibil doar pentru că există Dumnezeu. A iubi omul fără Dumnezeu înseamnă a-l face pe om Dumnezeu. Dar a-l face pe omul muritor un Dumnezeu în această lume este o amăgire, omul are valoare absolută când este nemuritor, nemurire dată de Dumnezeu.
Viața în plenitudinea ei este viața nemuritoare. Binele și răul se fundamentează pe imortalitatea omului, altminteri ,,totul este permis’’ când omul este doar muritor și lipsit de libertate spirituală, când nu are suflet veșnic și liber. Omul are valoare, binele și răul sunt valori determinante, când omul are un destin etern. Crima este rea pentru că neagă natura eternă a omului, ucigașul îndrăznește să afirme că ucide doar un animal muritor printre atâtea miliarde de alte mamifere destinate morții.
Suferința omului este consecința răului, dar în suferință răul este cauterizat și calea libertății se deschide, deoarece calea libertății este calea suferinței. Libertatea provoacă suferință. Libertatea lui Ivan Karamazov, Stavroghin, Raskolnikov devine nemărginită și se convertește în arbitrariu răufăcător. Pentru că nu au opțiunea definitivă, hotărârea decisivă pentru ce va fi, personalitatea lor se dezintegrează prin această libertate fără limite și eroii devin dedublați, în această dedublare libertatea lor devine una a neființei, a răului și a suferinței. Oamenii mari, realizatorii sunt dintr-o bucată, sunt integri.
Conștiința lui Raskolnikov se șterge la revoluționarul Verhovenski. ,,Totul este permis’’ când lupta este doar în lumea supusă libertății convertite în despotismul revoluționar, când egalitatea devine o înfricoșătoare inegalitate în revoluția socialistă, când fraternitatea idolatrizează anumiți semeni sau anumite grupuri.
Criteriile binelui și răului sunt pierdute prin idiotizarea morală provocată de împărăția umanului ce are la bază o stihie sinistră, inumană manifestată în ,,posedarea’’ revoluționarilor de ideea atee a socialismului revoluționar.
Uciderea lui Șatov este profetică în ,,Demonii’’ lui Dostoievski. Dostoievski i-a luat în serios pe nihiliștii și socialiștii ruși, anticipând la ce pot duce anumite idei monstruoase, inumane, absurde. ,,Totul este permis’’ în numele supraomului, individului suprem sau în numele unei colectivități fericite.
În religia socialismului, ideea colectivismului marxist este ucigătoare pentru că în numele ei ,,totul este permis’’. Răul face parte din calea tragică a omului, este proba libertății, omul poate ajunge la un grad ridicat de conștiință prin experiența răului, traversând pustiul suferinței, demascând răul, ispășind vina.
Orice rău trebuie ispășit, iar suferința are o forță mântuitoare și renăscătoare. Viața este mântuirea vinei pentru rău prin suferință. Răul arde până la purificare, e o cale care-l poate înnobila pe om, dar această experiență nu este pentru imaturi, ea trebuie tăinuită.
Dostoievski respinge teoria pozitiv-umanitaristă care tinde să eludeze pedeapsa aducătoare de suferință. Această teorie este negarea profunzimii naturii, spiritului și libertății umane. Pedeapsa este de neînlăturat, povara răspunderii nu trebuie înlăturată, abisul interior al omului, din care poate țâșni răul oricând, nu poate fi ignorat prin teorii umanitariste.
Răul este în om, nu exterior, nu social, răul este metafizic, este în firea omului prin pierderea naturii divine. Prin suferința purificatoare, prin asumarea răului și a poverii vinovăției, omul poate ajunge la binele făcut liber, pentru că binele impus, constrângător este antihristic. Când binele este făcut liber, omul recunoaște libertatea pierdută prin hotărârile lui arbitrare. Libertatea este și ea țesută în taina primordială a omului și în destinul său tragic.
Despotismul revoluționar, revolta nemărginită, convertirea libertății în necesitate, distrugerea libertății prin ideea unei fericiri universale, acestea fac din libertate motivul acceptării acestei lumi cu chinurile și cu suferințele ei. Fără libertate nu mai poți păstra credința în rostul lumii, în Dumnezeu și în om.
Doar libertatea poate păstra o lume cu suferință în fața tentației unei lumi fericite, bune, dar fără libertate. În libertate stau autodistrugerea și moartea, astfel Kirillov își afirmă libertatea într-un mod obsesiv pentru a deveni Dumnezeu și are parte de o moarte stearpă. Libertatea spiritului său se diminuează pe calea divinizării umanului care crede că poate face orice.
Toate scrierile dostoievskiene sunt tragice experimente ale libertății. Libertatea la Dostoievski este o justificare a omului și a lui Dumnezeu, în ciuda răului provocat prin libertate. Libertatea nu este bine, este confuză identificarea libertății cu binele, această identificare este negarea libertății, este recunoașterea și acceptarea binelui prin constrângeri, nu prin libertate, nu este un bine făcut în mod liber. Și de fapt, binele coercitiv va degenera în rău, în timp ce singurul bine este cel făcut liber.
Libertatea pusă în exclusivitatea unui bine este un rău și negarea libertății. Și răul făcut prin libertate duce la negarea libertății, la distrugerea ei. Libertatea se pierde și sub constrângerea binelui și prin coruperea răului.
Hristos nu este doar adevărul care eliberează, ci și adevărul despre libertate, Hristos este iubire liberă. Creștinismul implică libertatea credinței și a conștiinței, el este fundamentat pe iubirea liberă.
Creștinismul a adus libertatea ca o chemare spre nemărginit, spre infinit: libertatea zbuciumată, furtunoasă a personajelor lui Byron (Cain, Manfred, Don Juan) doar în creștinism putea să apară. Libertatea revoltată este și la personajele lui Dostoievski.
Tensiunea libertății lui Faust al lui Goethe atinge zbuciumul și furtunosul la Raskolnikov sau la Ivan Karamazov. Libertatea personajelor lui Dostoievski ajunge la pustiirea vieții lor, la crimă, la vid. Libertatea lor se preschimbă în sclavie, în autodistrugere. Libertatea umană se autodistruge când este doar omul fără legătură cu divinul. În divino-umanitate libertatea omului se întâlnește cu cea divină. Dar nu prin constrângere se face această întâlnire.
Raskolnikov, Kirillov, Ivan Karamazov au depus mărturie despre libertatea pierzătoare, înrobitoare, tragedia pierderii lor este iluminatorie pentru noi, pentru că experimentul libertății lor este un imn adus libertății. În centrul conștiinței antropologice a lui Dostoievski este libertatea.
Prin arta dionisiacă Dostoievski cercetează străfundurile omului. El observă că frumusețea omului are un fundament întunecat, înfricoșător cum spune Dmitri Karamazov, frumosul este exprimat atât prin idealul Madonei, cât și prin cel al Sodomei. Adâncurile misterioase ale omului nu pot fi arătate printr-o artă apolinică, ordonată, ci prin dionisiacul care arată beția arbitrariului din libertatea umană, consecințele libertății folosite prost.
Acel iad medieval proiectat în centrul Pământului, sub lumea omului, odată cu Renașterea este uitat, dar iadul este redescoperit apoi în adâncul firii omului. Omul din subterană dă dracu’ logaritmii, pentru a-și afirma voința stupidă, dreptul la stupiditate, critică că 2 cu 2 fac 4 pentru că viața este irațională, viața are în ea distrugerea, haosul, suferința, libertatea cu arbitrariul ei. Firea omenească, viața umană nu poate fi raționalizată. Și pe baza acestui irațional, Dostoievski refuză construcțiile care promit bine, fericire tuturor, construcții ce implică raționalizare și armonie forțată aplicată vieții care rămâne dionisiacă.
Dostoievski ia partea vieții iraționale, libertății arbitrare, dar arată consecința ce duce la distrugere, la monstrul om divinizat, autoafirmat. Pe mormântul umanismului rațional și al divinității stă acest monstru ce se crede supraom. Uciderea lui Dumnezeu din epoca modernă înseamnă uciderea omului și afirmarea monstrului suprauman.
În omul ce nu-și abandonează libertatea prin arbitrariul demonic, în sufletul lui este înfruntarea cu răul care ia chipul binelui, este lupta dintre cristic și antihristic, dintre divino-uman și umano-divin. La Dostoievski apare în mod dinamic coincidentia oppositorum trăit de personajele sale. Dostoievski reflectă contradicțiile sufletului rus, prin el se exprimă ceva din taina Rusiei.
Trăsăturile rușilor se arată în apocaliptic și în nihilist, în contradicțiile exprimate de acțiunile lor se arată tendința spre limită și spre sfârșit. Dostoievski scrie: ,,noi toți suntem nihiliști’’. Rusul este necinstit dar poate fi sfânt, însă cum puțini sunt sfinți, majoritatea este condamnată la ticăloșie. În rus este o înclinație spre isterie metafizică, exprimată prin posedare și obsesiv, fapt exprimat la unele personaje dostoievskiene. Autodistrugerea și arderea sinucigașă în propriile flăcări sunt caracteristici rusești.
Rusul Dostoievski este un artist al subteranei spiritului, profunzimea umană se dezvăluie în alienare, în crimă, în stihia nopții, în dionisiac, în tragedie. Firea omenească la Dostoievski este extatică. Tolstoi este un apolinic, Dostoievski este un dionisiac. Dostoievski este mai apropiat de Gogol, cu oamenii lui în dezagregare. Dostoievski arată destinul omului subteran, al pelerinului și renegatului.
Dostoievski este un filosof al profunzimilor sufletești contra omului susținut de pozitiviști, de materialiști, care trăiește la suprafața ființei sale. Dostoievski este un religios ce caută pe Hristos în adâncul omului, în suferința și în libertatea lui.
Din destinul tragic rus, Dostoievski ne arată experiența spirituală a omului tragic ce nu ajunge la un capăt, ci rămâne în contradicțiile vieții.
Dostoievski este un umanist tragic, cel care se împărtășește din lumea lui devine un om nou prin experiența spirituală tragică.
Dostoievski ne eliberează spiritual, ne bucură prin citirea lui, ne face cunoscută bucuria în suferința din calea creștină, ce păstrează credința în omul ticălos, în adâncimile lui nedescoperite, adâncimile ca o deschidere înspre divinul din om.
Dostoievski a fost un gnostic, creația lui este o cunoaștere despre spirit. Devenim mai nobili când ne adâncim în lectura lui Dostoievski, dobândind noblețea cunoașterii. Acea cunoaștere care se află în noi, dar pe care nu am îndrăznit-o: ,,natura mea este ticăloasă și puțin prea pătimașă. În tot și în toate ajung până la extrem, toată viața am trecut dincolo de limită’’ (Dostoievski).
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, trad. Radu Părpăuță, Institutul European, Iași, 1992
