Mircea Eliade – „Istoria credințelor și ideilor religioase” (Vol.1)

„Toți oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște.” – Cu această afirmație își începe Aristotel „Cartea A” a lucrării sale, „Metafizica”. Și câtă dreptate are Aristotel, de vreme ce oamenii încearcă să cunoască ce anume este viața de atâta timp. Nu este îndeajuns să trăiești pentru a cunoaște, iar cine crede că a trăi echivalează cu a cunoaște realizează o gravă eroare. Desigur că trăirea oferă experiențele cunoașterii senzoriale, perceptibile, însă câte dintre ele nu s-au dovedit a fi iluzorii? Viața oferă trăiri care transcend materialul, fizicul, și pe care omul dorește nu numai să le cunoască, dar și să le poată explica. Astfel că omul, în încercarea sa de a cunoaște, a încercat să-și explice, în primă fază, manifestările existențiale ale lumii. În acest sens au luat naștere conceptele, credințele și ideile magico-religioase, încă de când omul a conștientizat puterea rațiunii. În lucrarea intitulată „Istoria credințelor și ideilor religioase” (Vol. 1), istoricul religiilor Mircea Eliade întocmește o „anamneză” a relației umane cu sacrul și, implicit, a modului în care au apărut și s-au dezvoltat ideile și credințele religioase.

 Este evident faptul că descoperirea focului a reprezentat unul dintre cele mai importante evenimente din istoria umanității, însă „domesticirea” acestuia constituie treapta de separare a omului față de celelalte animale. După cum Eliade menționează: „Domesticirea focului, adică posibilitatea de a-l produce, de a-l conserva și de a-l transporta, marchează, s-ar putea spune, separarea definitivă a paleontropilor de înaintașii lor zoologici.” (pag. 2). Aflăm astfel că prima atestare „documentară” a folosirii focului datează din urmă cu aproximativ 600.000 de ani, la Ciu Ku-tien (în China, lângă Beijing), adică din perioada în care Homo erectus pekinensis își ducea viața pe Terra. Desigur că o astfel de descoperire, alături de altele din sfera tehnologică (precum folosirea pietrelor pentru crearea armelor,  spre exemplu) „au asigurat nu numai supraviețuirea și dezvoltarea speciei umane, ci au produs, în egală măsură, un univers de valori mitico-religioase, au incitat și hrănit imaginația creatoare.” (pag. 4).

 Omul a fost nevoit să vâneze pentru a putea supraviețui, și, după câte se pare, vânătorul din perioada paleolitică este cel care „ne oferă” informațiile referitoare la universul magico-religios al acelei perioade. Trebuie să înțelegem gândirea pe care o aveau oamenii în urmă cu 30.000 de ani, atunci când aceștia considerau că animalele le sunt asemănătoare oamenilor, că acestea se pot transforma în oameni, la fel cum și oamenii se pot transforma în animale. Triburile de vânători ale acelei perioade credeau în existența spiritelor păzitoare de tip teriomorf, în existența unei Ființe Supreme de tipul „Stăpânul Animalelor”, care avea putere atât asupra acestora, cât și asupra oamenilor (vânătorilor).

Uciderea unui animal reprezenta un eveniment încărcat cu o puternică semnificație sacră, având în vedere credința vânătorilor în „Stăpânul Animalelor”, care „veghează pentru ca vânătorul să nu ucidă decât atât cât are nevoie spre a se hrăni (…)” (pag. 6), dar și aceea că un animal, odată ucis, va fi readus la viață de către acest Stăpân sau că sufletul unui om se poate reîncarna într-unul animal. O credință cunoscută în perioada paleoliticului (și chiar și mult mai târziu după acesta) constă în prezența sufletului în oasele animalelor (în special în craniile acestora), ceea ce a permis apariția și manifestarea unor comportamente de tip magico-religios la vânători, aceștia păstrând intacte (pe cât de mult posibil) oasele animalelor, plasându-le în diverse morminte simbolice, cu scopul așteptării renașterii lor.

 De asemenea, mormintele reprezintă atestări clare ale manifestărilor concepțiilor religioase. Eliade afirmă faptul că „începând din musterian (70.000 – 50.000) se poate vorbi cu certitudine de morminte. Dar s-au găsit cranii și mandibule în strate mult mai vechi, de exemplu la Ciu Ku-tien (la un nivel databil 400.000 – 300.000) și prezența lor a ridicat probleme.” (pag. 7). Acest subiect este unul controversat, dat fiind faptul că semnificațiile acelor așezări pot fi multiple, de la morminte, până la simple locuri unde corpurile defuncților erau plasate, fără vreo însemnătate sacerdotală (deși, este greu de crezut acest lucru). Totuși, utilizarea ocrului roșu pe trupurile morților reprezintă dovada credințelor existenței post-mortem – implicit, aceasta oferă o valoare sacră actelor de înhumare, dar și locurilor în cadrul cărora se realizau aceste evenimente. Simbolismul ocrului roșu este următorul: el reprezintă un „substitut ritual al sângelui, deci simbol al vieții. Obiceiul de a presăra cadavrele cu ocru este universal răspândit, în timp și spațiu (…).” (pag. 8).

Eliade atestă existența practicării inhumației în perioada paleolitică superioară, înhumarea fiind realizată în gropi, trupurile celor morți fiind presărate cu ocru roșu și împodobite cu diverse obiecte. Totuși, istoricul religiilor înaintează ipoteza conform căreia craniile de animale (poate și de oameni?) aflate lângă mormintele oamenilor reprezintă prânzuri rituale și nu ofrande (sacrificii) aduse în numele unui anumit zeu.  „Pe scurt, se poate trage concluzia că sepulturile confirmă credința în supraviețuire (semnalată deja prin folosirea ocrului roșu) și aduc câteva precizări suplimentare: înhumări orientate spre răsărit, marcând intenția de a lega soarta sufletului de traiectoria soarelui, deci speranța unei „re-nașteri”, i.e. a unei post-existențe într-o altă lume; credința în continuarea activității specifice; anumite rituri funerare, indicate de podoabele-ofrande și resturile de ospățuri.” (pag. 9).

 Descoperirea agriculturii, în perioada neolitică, a creat noi dimensiuni sacre la nivelul societăților umane ale acelei perioade. Este evident faptul că toate conceptele, dar și comportamentele umane, au suferit modificări în urma acestei descoperiri. Deși, datarea timpului se cunoștea încă din perioada paleolitică, prin intermediul măsurării și înregistrării fazelor lunare, odată cu descoperirea agriculturii, timpul capătă o semnificație mult mai importantă – oamenii erau nevoiți acum să-și perfecționeze capacitățile de măsurare și de înregistrare a acestuia, pentru a-și putea crește cu succes plantele. Anumite triburi renunță la viața de vânători și se îndreaptă către cea de agricultori. Oamenii nu mai sunt nevoiți să își procure hrana prin intermediul vânătorii, motiv pentru care aceștia întemeiază așezări stabile, în scopul dezvoltării producției agricole. Desigur că nu toate triburile au adoptat această schimbare, iar unele dintre ele au rămas la stadiul de vânători, însă influența pe care agricultorii au avut-o asupra dezvoltării conceptelor și ideilor religioase este extrem de vastă și de importantă.

 Eliade menționează: „O temă destul de răspândită arată că tuberculii și arborii cu fructe bune de mâncat (cocotierul, bananierul etc.) s-ar fi născut dintr-o divinitate jertfită. Exemplul cel mai faimos vine din Seram, una din insulele de lângă Noua Guinee: din corpul sfârtecat și îngropat în pământ al unei tinere fete de origine semi-divină, Hainuwele, cresc plante necunoscute până atunci, în primul rând tuberculi. Acest omor primordial a schimbat în mod radical condiția umană, căci el a introdus sexualitatea și moartea, și a instaurat instituțiile religioase și sociale care sunt încă în vigoare. Moartea violentă a Hainuwelei nu e numai o moarte „creatoare”, ea permite zeiței să fie continuu prezentă în viața oamenilor și chiar în moartea lor. Hrănindu-se cu plante răsărite din corpul zeiței, omul se hrănește, în realitate, cu substanța însăși a divinității.” (pag. 39).

Plantele capătă astfel un caracter sacru, la fel ca și creșterea acestora – creșterea plantelor este văzută ca o hierogamie, datorită faptului că un anumit zeu (de obicei, cel care reprezintă cerul în cultura respectivă) s-a împerecheat cu Mama-Pământ, oferindu-le astfel oamenilor roadele lor, spre a putea fi consumate. Relațiile pe care oamenii le aveau cu lumea animală sunt înlocuite acum de relațiile cu vegetația. În acest sens, femeia capătă o nouă dimensiune sacră, fiind identificată cu Mama-Pământ, care, odată fecundată, va da naștere vieții. Un aspect extrem de important este reprezentat de conceptul referitor la viață și moarte, asupra căruia urmează să insist în continuare: agricultorii neoliticului au identificat ciclul vieții umane cu cel al plantelor, concept care urma nu numai să influențeze următoarele credințe, dar care a stat la baza formării unor religii și care, chiar și în prezent, le fundamentează existența – mă refer la conceptul conform căruia omul este precum o plantă; acesta este o sămânță, care urmează a se naște; nașterea sa constituie apariția vieții, pe care el o trăiește, ducându-și sămânța mai departe, pentru ca în final, după ce și-a atins scopul, să moară; totuși, aspectul cel mai important îl constituie însăși moartea umană, care nu este definitivă, ci, la fel ca și în cazul plantelor, omul urmează să renască, acest lucru constituind un ciclu neîntrerupt de viață și moarte, regăsit în unele culturi sub denumirea de „Ouroboros” (concept valabil nu numai pentru existența umană, dar și pentru cea a Universului).

Primele concepții religioase păstrate în texte scrise aparțin civilizației sumeriene. Deși nu s-a descoperit nici un text referitor la concepțiile cosmogonice ale acestora, Eliade susține că anumite aluzii permit o reconstruire a procesului de creație. Astfel, aflăm că Zeița Nammu (Marea primordială) este aceea care a dat naștere Cerului și Pământului, dar și tuturor celorlalți zei. Întâlnim în acest caz tema „Apelor Primordiale”, temă ce se regăsește la diferite civilizații și în diferite niveluri culturale; această temă presupune, în concepția sumeriană, faptul că „masa acvatică este identificată cu Mama originară care a născut, prin parthenogeneză, primul cuplu, Cerul (An) și Pământul (Ki), încarnând principiile masculin și feminin.” (pag. 60). Totodată, existența temei perfecțiunii primordiale este regăsită în conceptele acestei civilizații – tema presupune existența unui loc lipsit de rele, de boli, de moarte, unde strămoșii primordiali își trăiau viețile într-un mod asemănător zeilor. Pentru sumerieni, acest loc purta numele de Dilmun; această temă a paradisului este cel mai ușor de înțeles prin exemplul Raiului din religia creștină, dat fiind faptul că este mult mai ușor de ajuns la informațiile respective. Apariția omului are legătură cu conceptele referitoare la viața vegetală, acesta ieșind din pământ precum toate celelalte ierburi. Alt mit presupune faptul că omul a fost creat din lut, de către lucrători divini, ca mai apoi zeița Nammu să-i modeleze inima, iar En-ki să-i ofere viață. „Alte texte o arată pe zeița Aruru drept creatoare a ființelor umane. În fine după o a patra versiune omul a fost făcut din sângele a doi zei Lagma, jertfiți în acest scop.” (pag. 61). Omul era considerat ca fiind servitor al zeilor, însă nu în sensul de sclav al acestora, ci, mai degrabă, precum o ființă care trebuie să le îndeplinească anumite servicii acestora: „Raymond Jestin insistă asupra faptului că noțiunea păcatului, a elementului expiator și ideea „țapului ispășitor” nu sunt atestate în texte. Aceasta presupune că oamenii nu sunt numai servitorii zeilor, ci totodată imitatorii lor, și, prin urmare, colaboratorii lor.” (pag. 62). Zeii erau responsabili de păstrarea ordinii cosmice, iar oamenii, fiind imitatorii zeilor, dețineau responsabilitatea păstrării ordinii sociale. Una dintre cele mai răspândite teme din întreaga lume este aceea a tulburării ordinii cosmice – în religia sumeriană, „Marele Șarpe” amenință să readucă lumea la stadiul de haos, „de către crimele, păcatele și erorile oamenilor, care cer să fie ispășite și „purificate” cu ajutorul diverselor rituri. Dar lumea este periodic regenerată, i.e. „recreată”, prin serbarea Anului Nou.” (pp. 62-63). Regăsim în acest caz mitul șarpelui și concepția referitoare la regenerarea universală a lumii, precum în conceptul de „Ouroboros”. În cultura vechilor popoare germanice, spre exemplu, Arborele Lumii (Yggdrasil) este amenințat constant cu distrugerea, încă din momentul creației sale, căci șarpele Niddhog îi roade rădăcinile, pe când un vultur îi devorează frunzișul.

 De menționat faptul că primul mit al potopului este de origine sumeriană: pe scurt, zeii hotărăsc distrugerea umanității printr-un potop, acesta fiind rezultatul păcatelor oamenilor sau al dorinței zeilor de a încheia existența umană. Totuși, mitul sumerian invocă existența unui rege numit Zisudra, care este ales să supraviețuiască datorită calităților sale de modestie și pioșenie. El este informat de către protectorul său în legătură cu decizia zeilor, urmând ca apoi textul să fie întrerupt de o mare lacună. Eliade înaintează posibilitatea ca în această lacună să se regăsească indicațiile pe care regele Zisudra le-a primit în legătură cu construirea arcei sale. „După șapte zile și șapte nopți, soarele se arată din nou și Zisudra se prosternează în fața zeului solar Utu. În ultimul fragment păstrat, An și En-lil îi conferă „viață de zeu” și „suflarea eternă” a zeilor, și îl instalează în țara fabuloasă Dilmun.” (pag. 65).

 Privind către Egiptul Antic, întâlnim concepții asemănătoare ca în cazul sumerienilor, cosmogonia fiind rezultată din „apariția unei coline din Apele primordiale”, eveniment care culmina nu numai apariția pământului, dar și a luminii, vieții și conștiinței. De asemenea, întâlnim tema paradisului primordial: „Această epocă numită Tep zepi „Prima oară” a durat de la apariția zeului creator de-asupra Apelor Primordiale până la întronarea lui Horus. (…) Evident, „Prima oară” este Vârsta de Aur a perfecțiunii absolute, „înainte ca mânia, ori zgomotul, ori lupta, ori dezordinea să-și fi făcut apariția”. Nici moartea, nici boala nu existau în timpul vârstei miraculoase desemnate ca „Vremea lui Ra” sau a lui Osiris și Horus.” (pag. 90).

 Un aspect extrem de important în concepțiile religioase ale egiptenilor îl constituie întemeierea statului, care este văzută drept o cosmogonie. Mai precis, odată ce Faraonul instaura acest tip de lume nouă, el dădea naștere unei noi civilizații, mult mai avansată decât precedenta. Faptul că Faraonul era văzut ca fiind un zeu-întrupat, îi oferea acestuia puterea de instaurare a ordinii sociale, și, ca în cazul sumerienilor, el avea obligația de a asigura ordinea în rândul oamenilor, precum o asigurau zeii în dimensiunea cosmică. „Divinitatea faraonului constituia cea mai bună garanție. Întrucât faraonul era nemuritor, decesul său însemna numai translația sa la Cer. Continuitatea de la un zeu-întrupat la alt zeu-întrupat și, prin urmare, continuitatea ordinii cosmice și sociale era asigurată.” (pag. 89).

 Înaintând în istorie, privim către perioada „Când Israel era copil…”, după cum își intitulează Eliade capitolul referitor la religia lui Israel. Un aspect important îl constituie mitul lui Cain și Abel, pe care trebuie să îl punem în directă legătură cu mitul paradisului pierdut. După câte putem observa, tema paradisului primordial este reluată și în acest caz, Grădina Edenului fiind locul în care a fost creat Omul primordial, poziționarea acestei locații fiind în Centrul Lumii (ca în toate celelalte miturile referitoare la acest paradis). În mijlocul Edenului se afla Arborele vieții și Arborele cunoștinței binelui și răului (desigur că este reluată tema arborelui, menționată anterior), fructele acestuia din urmă fiind interzise către Iahve spre a fi consumate de către om.

Eliade afirmă: „O idee, necunoscută în altă parte, se degajă din această interdicție: valoarea existențială a cunoașterii. Cu alte cuvinte, știința poate să modifice radical structura existenței umane.” (pag. 174). Cel care reușește să o ispitească pe Eva să mănânce din Arborele cunoștinței binelui și răului este șarpele (de reținut simbolul șarpelui): „Fundalul amintește o emblemă mitologică binecunoscută: Zeița goală, Arborele miraculos și păzitorul său, Șarpele. Dar în locul unui erou care triumfă și ia în stăpânire simbolul Vieții (fruct miraculos, fântâna tinereții, comoara etc.), povestirea biblică îl prezintă pe Adam victimă naivă a perfidiei șarpelui.” (pag. 174). Totodată, Eliade susține faptul că în cadrul acestei povești este vorba despre o „imortalizare” ratată, așa cum se regăsește și în „Epopeea lui Ghilgameș”, „Căci, odată ajuns omniscient, egal „zeilor”, Adam putea să descopere Arborele Vieții (de care Iahve nu îi vorbise) și să devină nemuritor.” (pp. 174-175).

 Cunoaștem deznodământul acțiunii, faptul că Dumnezeu îi alungă pe Adam și pe Eva din Paradis, aceștia urmând să fie condamnați spre a munci în scopul supraviețuirii proprii. Ei bine, această decădere a omului, această izgonire din Rai, este considerată ca fiind principala sursă a tuturor următoarelor nenorociri ale lumii. Eva urmează să îl nască pe Cain (care lucra pământul) și pe Abel (care păștea oile). Aceștia doi au oferit sacrificii de mulțumire către Iahve, mai precis Cain a oferit roadele pământului, pe când Abel a oferit primii miei din turmă, urmând ca Iahve să primească doar sacrificiul lui Abel. Acesta a fost momentul în care Cain și-a ucis fratele, înfuriat de alegerea Dumnezeului său. „De acum înainte, proferă Iahve, „ești blestemat (…) Când vei lucra pământul, acesta nu-și va mai da roadele sale ție; zbuciumat și fugar vei fi tu pe pământ” (4:11 – 12).” (pag. 175). Aspectul important, pe care l-am menționat anterior, din cadrul acestui mit, este acela că religia lui Israel era o religie a păstorilor, aflându-se astfel într-o opoziție puternică față de religiile agricultorilor.

Mitul dovedește acest lucru, dar, mai mult decât atât, întâlnim simbolismul „fierarului”, reprezentat de numele lui Cain (el semnifică „fierar”), în timp ce Abel înseamnă „cioban”. „Conflictul lor reflectă situația ambivalentă a fierarului în anumite societăți pastorale, în care este fie disprețuit, fie respectat, dar întotdeauna temut. După cum am văzut, fierarul este considerat „stăpân al focului” și dispune de puteri magice de temut. În orice caz, tradiția conservată în povestirea biblică reflectă idealizarea existenței simple și pure” a păstorilor nomazi, și rezistența vieții sedentare a agricultorilor și locuitorilor din orașe. Cain a devenit ziditor de cetăți (4:17), și unul din urmașii săi este Tubal-Cain, „care a fost făurar de unelte de aramă și fier” (4:22). Primul omor este deci săvârșit de acela care întrupează întrucâtva simbolul tehnologiei și al civilizației urbane. Implicit, toate tehnicile sunt suspecte de „magie”.” (pag. 176).

 Desigur că mai sunt foarte multe lucruri de scris despre informațiile pe care Eliade le oferă în acest prim volum al „Istoriei credințelor și ideilor religioase”, însă intenția articolelor mele a fost întotdeauna aceea de a le oferi un impuls oamenilor spre a citi cartea respectivă sau, cel puțin, câteva informații asupra cărora să reflecteze pe parcursul timpului – cine știe? Poate că unul dintre detaliile oferite anterior vor fi relevante pentru un anumit cititor. Îmi este imposibil să structurez întreaga carte a lui Eliade într-un singur articol, având în vedere multitudinea informațiilor și complexitatea acestora, însă este suficient – consider eu – să prezint o serie de concepte pentru a trezi interesul oamenilor sau dorința de a cunoaște. Discuții referitoare la un subiect atât de vast precum istoria ideilor religioase trebuie susținute într-un mediu adecvat, nu prin intermediul realității virtuale. Așadar, ne vedem la cercul de lectură/filosofie pentru a dezvolta aceste idei. Până atunci, însă, vă invit să citiți și „Mircea Eliade – Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului” și vă doresc spor la citit! 🙂

Text scris de Radu Mihai.

Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Mircea Eliade, „Istoria credințelor și ideilor religioase (Vol. 1)”, trad. Cezar Baltag, editura Universitas, Chișinău, 1992

Sursă foto reprezentativă: elenikindia.blogspot.ro

Sursă foto #1: Fotografie este proprie.

Sursă foto #2: wikipedia.org

Sursă foto #3: topchinatravel.com

Sursă foto #4: wikipedia.org

Sursă foto #5: imperialtransilvania.com

Sursă foto #6: adevărul.ro