Teoria lui Babette Rothschild despre cum „corpul își amintește” experiențele traumatice și modalități de intervenție psihoterapeutică în traumă

Introducere

            Babette Rothschild este unul dintre cei mai apreciați și cunoscuți specialiști în psihoterapia traumei. Lucrarea sa intitulată „Corpul își amintește” este o piatră de temelie pentru toți aceia care își doresc să înțeleagă ce anume presupune trauma și intervenția psihoterapeutică necesară vindecării acesteia. Titlul cărții este extrem de sugestiv și reușește să surprindă în totalitate teza acestei psihoterapeute: trauma este o experiență care se poate imprima adânc în corpurile noastre, transformându-ne din punct de vedere biologic (aș adăuga eu totodată psihologic și spiritual). Dacă prima parte a lucrării este dedicată înțelegerii teoretice a traumei, cea de-a doua parte vizează implicațiile practice ale intervenției psihoterapeutice în cazul persoanelor care au suferit una sau mai multe traume, fiind o sursă valoroasă de exerciții și studii de caz.

            „Corpul își amintește” a fost publicată pentru prima dată în anul 2000, iar ediția pe care am citit-o eu și despre care urmează să discutăm în continuare a fost publicată în România în anul 2020 la editura Harald, traducerea fiind realizată de Ramona Anghel. Cu toate acestea, o parte din informațiile din carte au necesitat, din punctul meu de vedere, o mică actualizare cu privire la descoperirile actuale din literatura de specialitate a psihotraumatologiei. Din acest motiv am adăugat o serie de note, acolo unde am considerat că este necesar, care pot fi verificate la finalul textului (și vă încurajez să faceți acest lucru). Notele pe care le-am adăugat sunt departe de a fi exhaustive. Scopul meu a fost acela de a oferi celor interesați o oarecare ghidare (și) către (alte) surse care le-ar putea fi utile pentru înțelegerea traumei. Luând în considerare aceste informații, vă invit să parcurgeți o scurtă prezentare a uneia dintre cele mai importante lucrări din psihoterapia traumei.

Trauma este o experiență psihofizică

            Premisa fundamentală de la care Rothschild pornește în lucrarea sa constă în faptul că trauma reprezintă o experiență psihofizică, indiferent dacă evenimentul (traumatic) produce sau nu daune la nivel corporal, scoțând în evidență ceea ce în lista simptomelor pentru tulburarea de stres postraumatic (TSPT) din DSM-IV poartă denumirea de „simptome de exictație crescută” [1]. Acestea s-ar afla în legătură cu hiperexcitarea sistemului nervos autonom (SNA) (p. 21), astfel că în cazul persoanelor care suferă de TSPT trauma este un eveniment (re)amintit și (re)trăit în prezent la nivel auditiv, vizual, somatic și comportamental (p. 22).

            Rothschild afirmă ulterior faptul că activitatea sistemului limbic este responsabilă de medierea hiperexcitării SNA și oferă o serie de explicații cu privire la modalitatea de funcționare a axei hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenale (HHC) (am mai vorbit despre acest proces și în alte articole, motiv pentru care cei care nu cunosc/vor să-și reamintească cum funcționează pot citi despre el aici sau aici) și la dereglările hormonale care sunt uneori identificate (deși ea tinde să generalizeze) în cazul persoanelor care suferă de TSPT, mai precis despre nivelurile scăzute de cortizol [2] care împiedică inhibarea activității axei HHC și care s-ar afla în legătură cu starea de „imobilitate tonică” („îngheț” de la eng. „freeze”)  și cu starea de hipervigilență continuă specifice acestei tulburări (pp. 25 – 29).

            Psihoterapeuta de origine americană oferă și câteva explicații succinte cu privire la implicațiile hipocampului și ale amigdalei în procesul de consolidare a amintirilor (traumatice), insistând asupra faptului că activitatea de la nivelul hipocampului este suprimată în timpul amenințării traumatice, astfel încât procesarea și stocarea experienței sunt afectate [3], ceea ce ar conduce ulterior la lipsa percepției încheierii amenințării și la consolidarea simptomelor de tip „flashback” [4] (p. 31).

Dezvoltarea timpurie a creierului, relațiile de atașament și trauma

            Lucrarea lui Rothschild continuă cu câteva informații generale despre dezvoltarea creierului în primii ani de viață, dintre care eu o să specific doar unele detalii pe care le consider de-a dreptul esențiale pentru a-i înțelege ulterior teza [5]. Pentru început, în prima parte a vieții noastre creierul este puternic maleabil în raport cu propria sa organizare. Altfel spus, crierul ființei umane din primii ani de viață este deosebit de plastic și sensibil în raport cu factorii de mediu, această plasticitate urmând să se diminueze pe parcursul vieții [6]. Complexitatea structurilor creierului este asociată cu maleabilitatea sa, astfel că Rothschild oferă un exemplu conform căruia cortexul cerebral constituie zona cea mai complexă și implicit cea mai ușor influențabilă, în timp ce trunchiul cerebral este zona cea mai puțin complexă și mai greu influențabilă [7] (p. 36).

            O parte extrem de importantă în asigurarea procesului normal de dezvoltare a creierului este relația de atașament a copilului cu părintele/îngrijitorul său [8]. Acei adulți care în copilăria lor au avut parte de relații de atașament disfuncționale tind să înregistreze niveluri scăzute de reziliență în fața experiențelor adverse ale vieții. Aceștia tind să aibă dificultăți în ceea ce privește identificarea/înțelegerea sensului evenimentelor, fiind și mai predispuși la apariția tulburărilor psihice. Pentru ca dezvoltarea (sănătoasă) a creierului să aibă loc este necesară prezența unei relații de atașament (sigure), întrucât în lipsa acesteia copilul nu va dezvolta aptitudinea necesară de adaptare și autoreglare emoțională (p. 38).

            Codarea, înregistrarea și amintirea experiențelor noastre se realizează prin intermediul sinpselor neuronale. Procesele corpului (și implicit comportamentele noastre) sunt reglate de creier prin sinapsele care conectează nervii eferenți, la fel cum corpul transmite către creier informații despre starea internă și despre poziționarea sa în spațiu prin sinapsele care conectează nervii aferenți. Astfel are loc o relație inseperabilă între creier și corp (p. 40).

Categoriile memoriei și relația acestora cu reacțiile posttraumatice

            Memoria poate fi împărțită în două categorii generale: i) memoria explicită (declarativă), care conține fapte, concepte, idei și care constituie un proces conștient, fiind dependentă de limbaj(ul oral sau scris) și ii) memoria implicită (nondeclarativă), care implică procese și stări interne automate și care constituie un proces inconștient, fiind implicată în stocarea și reactualizarea comportamentelor învățate. În mod normal, memoria implicită poate fi adusă în conștiință prin formarea unei legături cu memoria explicită, mai precis prin acordarea unui sens acelor senzații, emoții etc. (pp. 52 – 53).

            Problema intervine însă în momentul în care experiențele nu pot fi procesate și stocate astfel încât persoana să le poată oferi un sens – așa cum este în cazul (unor) experiențe/lor traumatice, care tind să fie mai degrabă înregistrate în memoria implicită. Rothschild afirmă că acest lucru ar fi cauzat de faptul că activitatea amigdalei continuă în ciuda elibării unei cantități ridicate de corticosteroizi, pe când activitatea hipocampului este suprimată (deși nu oferă nici o citare pentru această afirmație). În orice caz, Rothschild înaintează ipoteza conform căreia procesul de condiționare clasică a lui Pavlov ar putea explica fenomenul declanșatorilor traumatici, în timp ce condiționarea operantă a lui Skinner ar fi responsabilă pentru eliminarea comportamentului modelat (a reacției produse de contactul cu declanșatorii traumatici în acest caz) din conștiință (asta doar în condițiile în care a fost conștient cândva) și stocarea sa în memoria implicită (pp. 55 – 59).

            Amintirile despre experiența traumatică pot fi (re)actualizate printr-un proces care poartă numele de „actualizare dependentă de stare”. Explicat pe scurt, acest proces presupune că asemănarea dintre o stare internă din prezent și o stare internă din timpul unei experiențe (traumatice) anterioare poate activa (re)amintirea și declanșarea reacțiilor specifice experienței din trecut. Actualizarea dependentă de stare, spune Rothschild, poate fi cauzată de factori precum creșterea ritmului cardiac, accelerarea respirației, stări afective, chiar și de o anumită postură a corpului (pp 60 – 61).

Corpul își amintește (experiența traumatică)

            Memoria somatică se află în strânsă legătură cu memoria implicită. Rothschild explică faptul că informațiile senzoriale periferice și interne sunt transmise de sistemul nervos către aria somatosenzorială a cortexului cerebral, prin intermediul talamusului, ceea ce ar constitui codarea și procesarea informațiilor – astfel că la baza întregii memorii s-ar afla informațiile senzoriale (p. 64). Starea de hiperexcitare a SNA cu care se confruntă (unele dintre, aș spune eu, (re)vezi nota [1]) persoanele care suferă de TSPT ar fi responsabilă de apariția simptomelor fizice pe care să clădesc ulterior stările de anxietate, epuizare, rigiditate musculară, tulburările de somn etc. Pentru că SNA este hiperstimulat (cu scopul de a răspunde la stimulii stresori – altfel spus, pentru a asigura supraviețuirea organismului), anumiți stimuli neutri și nesemnificativi (sunete, obiecte, culori etc.) care ajung să fie asociați cu experiența traumatică devin declanșatori externi din cauza faptului că sunt percepuți în lumea internă drept amenințări (pp. 74 – 76).

            Pentru ca un comportament să fie codat și stocat, spune Rothschild, nu este întotdeauna nevoie ca acesta să se repete. În cazul experiențelor traumatice, comportamentele asociate cu acestea ar putea fi instantaneu stocate prin intermediul sistemului nervos somatic (SNSom, prin care se realizează mișcările, operațiile și comportamentele fizice – contractarea mușchilor scheletici se realizează prin impulsurile care sunt transmise prin nervii interoceptivi și proprioceptivi, ambele tipuri de nervi fiind necesare pentru ca mișcarea să poată fi codată și înregistrată ca memorie implicită). În învățarea unei noi secvențe comportamentale ar putea avea loc și stocarea simultană a unor imagini asociate cu experiența respectivă, astfel încât repetarea secvenței comportamentale ar determina reactualizarea imaginilor în cauză. Astfel că actualizarea dependentă de stare ar putea fi activată prin intermediul SNSom. Altfel spus, reproducerea unor poziții, mișcări și comportamente ar puta determina reactualizarea amintirilor somatice ale persoanei – implicit ar determina apariția reacțiilor posttraumatice specifice TSPT (pp. 80 – 86).

Disocieri și flashback-uri

            Rothschild afirmă că pentru ca flashback-urile să apară este necesară o anumită formă de disociere, însă disocierea poate apărea și fără flashback-uri. Disocierea este o experiență (în primul rând) peritraumatică (și în al doilea rând posttraumatică) [9] [10]. Se presupune că rolul ei este acela de a crește șansele de supraviețuire (emoțională) ale persoanei prin separarea (parțială sau totală) de elementele (traumatice) ale experienței (o încercare de evadare a minții în lipsa posibilității fizice). Amnezia de diferite grade ar fi tipul cel mai comun de disociere (pp. 97 – 99).

            Modelul disocierii pe care psihoterapeuta de origine americană îl urmează în această lucrare este cel al lui Peter Levine – „Sensation, Image, Behavior, Affect, Meaning” (SIBAM – tradus SICAM în limba română), conform căruia experiențele traumatie pot fi disociate unele de celelalte (se pot separa, fiind o reacție peritrumatică) [11]. Un exemplu îl constituie faptul că o persoană care suferă de TSPT se poate raporta la o amintire vizuală care o perturbă (imagine) și la o emoție intensă asociată cu amintirea vizuală (emoție), fără însă să le poată înțelege (semnificație disociată) (pp. 100-101).

            Pe de altă parte, flashback-ul constituie reexperimentarea (unei anumite părți a) evenimentului traumatic (p. 98). Rothschild spune că flashback-urile sunt experiențe (traumatice) emoționale și senzoriale care sunt retrăite atât de intens încât persoana care le experimentează nu poate să facă distincția între realitatea-reală și ceea ce trăiește în acele clipe. Intresant este că Rothschild echivalează coșmarurile cu flashback-urile. În final, acestea din urmă sunt înțelese drept informații disociate care sunt stocate în memoria implicită și care sunt activate de condiții care depind de stare, de semnale senzoriale introceptive și extroceptive, fiind exprimate prin hiperexcitarea SNA și prin comportamente controlate de SNS (pp. 103 – 106).

Rolul relației terapeutice în vindecarea traumei

            Intervenția terapeutică în contextul traumei (indiferent de abordarea în care alegem să ne poziționăm) diferă de celelalte tipuri de intervenții. Acest lucru se datorează în principal sensibilității situației. Știm de exemplu că abordarea directă a amintirilor traumatice poate avea efecte negative asupra persoanelor aflate în terapie – pot suferi o retraumatizare. Aceasta din urmă poate apărea și în condițiile în care procesul terapeutic devine mult prea greu de gestionat pentru beneficiar. Rothschild dă ca exemplu momentele în care un număr mare de amintiri (traumatice) (imagini, senzații corporale etc.) pătrund în conștiință fără să poată fi integrate în același timp (p. 110).

            Există uneori riscul ca trauma să fie reconstituită în terapie prin intermediul transferului sub forma simptomelor psihice sau somatice. Memoria implicită acționează și în cazul relației terapeutice, întrucât experiențele din timpul acesteia sunt sedimentate în ea, modificând schemele afective ale tiparelor de atașament ale beneficiarului – relația terapeutică poate constitui un nou model de relaționare care este cu timpul interiorizat și folosit ulterior în interacțiunile cu alte persoane [12] (p. 115).

            Desigur însă că înainte de intervenția propriu-zisă este necesară formarea relației terapeutice. Aceasta din urmă se formează, spune Rothschild, prin crearea unui mediu securizant în cabinetul terapeutic – altfel spus, prin a-l face pe beneficiar să se simtă în siguranță în cadrul terapeutic. Identificarea și îndepărtarea, cel puțin temporară, a unor stimuli declanșatori ar putea fi o soluție pentru îndeplinirea acestui obiectiv. Totodată, ar trebui să existe cel puțin două sau trei ședințe înainte de aplicarea intervențiilor propriu-zise în vindecarea traumei, tocmai pentru a asigura timpul necesar formării relației terapeutice și a încrederii [13] (pp. 121 – 123).

Oaze, ancore și locul sigur

            Oazele se referă la activitățile care presupun concentrare și atenție. Scopul acestora constă în implicarea persoanei într-o activitate care să permită uitarea traumei. Oaza poate fi recunoscută prin conștientizarea corporală (vezi mai jos), prin diminuarea hiperexcitării și prin tăcerea care survine în raport cu dialogul intern al persoanei. Ancorele se referă la resursele concrete, motiv pentru care este de dorit ca ele să fie alese din viața personală a beneficiarului cu scopul de a putea fi utilizate ca amintiri pozitive. Există o mulțime de lucruri care pot fi resurse, de la persoane, la animale, locuri, obiective și activități. Important este ca aceasta să-i ofere beneficiarului o stare de bine. În intervenția asupra traumei, ancora este necesară pentru ca beneficiarul să o poată utiliza cu scopul de a frâna procesul terapeutic în momentele în care acesta devine mult prea dificil pentru a putea fi gestionat (pp 128 – 129).

            Rothschild explică modalitatea în care ar putea fi utilizată ancora în procesul terapeutic: dacă hiperexcitarea devine mult prea intensă, psihoterapeutul roagă beneficiarul să se oprească pentru moment (din discuția respectivă) și să-i vorbească despre ancoră. Indicii senzoriali asociați ancorei ar putea fi utilizați pentru a întări conexiunea. Ancorele facilitează abordarea amintirilor dureroase prin reducerea hiperexcitării și menținerea acesteia la un nivel bazal (p. 130).

             În ceea ce privește locul sigur, acesta constituie de fapt o ancoră specializată. Locul sigur se referă la un loc (de preferat real) în care beneficiarul se simte protejat, în așa fel încât amintirea acestuia să producă rezonanță somatică prin care să poată fi mult mai accesibil în comparație cu un loc imaginar. Locul sigur poate fi utilizat ca orice altă ancoră, în situațiile de hiperexcitare, cu scopul de autocalmare (p. 131).

Conștientizarea corporală

            Conștientizarea corporală este, spune Rothschild, principala conexiune pe care o avem cu „aici și acum”, fiind legătura directă cu emoțiile noastre. Exercițiile prezentate de această psihoterapeută sunt asemănătoarea cu cele din MBSR-ul lui Jon Kabat-Zinn. În cazul acelor persoane care au suferit traume și care au dificultăți în a-și conștientiza/diferenția senzațiile în timpul explorării corporale pot fi utile întrebările specifice (ex. „Care este senzația din stomacul tău chiar acum?” sau „Care este temperatura mâinilor tale?”). Dacă conștientizarea corporală creează mult prea multă suferință, beneficiarului i se poate solicita să ne spună care crede că este temperatura din cameră, cum se simte perna de pe scaun, dacă îi este sete și ar avea nevoie de un pahar cu apă, ori poate fi rugat să ne indice cum anume îi sunt poziționate mâinile/picioarele fără să privească spre ele (pp. 137 – 141).

            Există însă și situații în care conștientizarea corpului este contraindicată. Rothschild oferă două astfel de exemple: 1) în cazul acelor traume care au dăunat profund integrității corporale, până în punctul în care conștientizarea corpului în prezent ar putea facilta contactul cu (amintirile) trauma(tice) și ar putea produce o suferință copleșitoare și 2) în cazul acelor clienți care vor percepe o presiune în ceea ce privește „simțirea corectă” a corpului și care vor dezvolta ulterior o stare de anxietate cu privire la aceasta (p. 144).

            Și corpul poate fi folosit ca ancoră. Pentru ca acest lucru să poată fi realizat este necesar ca întrebările utilizate să aibă un ritm rapid, astfel încât beneficiarul să nu poată să se concentreze asupra unei singure senzații pentru prea mult timp. Totodată, acestea necesită formulate la timpul prezent, pentru a-l menține pe beneficiar aici și acum. Această metodă poate fi utilizată și cu scopul de a întări ancorele și locurile sigure. Dacă senzațiile corporale pozitive care sunt asociate cu ancorele și locurile sigure sunt mai frecvente și mai intese, atunci și efectul de (auto)calmare este mai puternic (p. 147).

Cum poate fi ghidată relatarea traumei

            În anumite situații, precum în cele în care beneficiarul povestește despre un eveniment traumatic într-un mod detaliat, există un risc mult mai mare de hiperexcitare. Rothschild sugerează că o modalitate de reducere a hiperexcitării constă în împărțirea pe etape a relatării evenimentului traumatic. În acest fel procesul ar putea fi controlat mai ușor. Etapele sunt următoarele: 1) indicarea/numirea traumei; 2) formularea unor titluri pentru incidentele principale ale experienței traumatice astfel încât beneficiarul să construiască o „schiță” a întâmplării; 3) completarea cu informații și detalii necesare fiecărui incident, luat în mod individual (p. 153).

Conștientizarea duală

            Conștientizarea duală se referă la capacitatea de a conștientiza în mod simultan mai multe zone ale experienței (p. 171). Această formă de conștientizare poate fi utilizată, de exemplu, în atacurile de panică prin acceptarea separării dintre sinele care experimentează și sinele observator. Rothschild explică o tehnică simplă prin care persoana aflată în atacul de panică poate accepta și afirma (verbal sau în gând) realitatea duală a experienței sale. În primul rând, este necesară acceptarea stării de teamă a sinelui experimentator („Mă simt foarte speriat(ă) aici”). În al doilea rând, este necesară acceptarea realității sinelui observator („și nu mă aflu în niciun pericol real chiar acum”). Conjuncția dintre cele două fraze trebuie să fie „și”, pentru a implica legătura dintre ele. Utilizarea conjuncției „dar” ar (putea) anula/nega prima frază. Scopul constă în acceptarea simultană a ambelor realități care pare că produce diminuarea anxietății (p. 174).

Cum abordăm consecințele traumei

            Din punctul de vedere al doamnei Rothschild, este greșit să considerăm experiența traumatică singulară ca un eveniment unic, pentru că experiența traumatică este compusă din trei etape distincte care pot afecta în mod diferit impactul traumei. Aceste etape sunt: 1) condițiile și împrejurările care determină apariția experienței traumatice; 2) experința traumatică în sine; 3) condițiile și împrejurările care apar ca urmare a experienței traumatice, pe termen scurt (minute/ore), dar și lung (zile, săptămâni, luni) (revezi nota [9]). Ceea ce se petrece în cea de-a treia etapă este critic, în special în ceea ce privește calitatea contactului și a ajutorului pe care persoana care a suferit experiența traumatică le primește [14]. În multe dintre situații, spune Rothschild, se recomandă rezolvarea problemelor care au urmat experienței traumatice înainte de a aborda experiența în sine (p. 205).

            Cursul și rezultatul procesului terapeutic este direct dependent de alegerea acelei părți a traumei care urmează să fie abordată pentru prima dată. Este posibil ca alegerea de a porni de la începutul experienței să fie o idee proastă, pentru că încărcătura (emoțională) poate fi copleșitoare și imposibil de depășit în acel stadiu al procesului terapeutic. Alegerea de a începe cu începutul implică faptul că beneficiarul trebuie să facă față (din nou) la întreaga experiență traumatică. Prin începerea cu sfârșitul experienței, beneficiarul are șansa să se poată confrunta ulterior cu cea mai rea parte a evenimentului după ce a reușit să conștientizeze că acesta s-a încheiat definitiv, iar el a reușit să-i supraviețuiască (pp. 206 – 207).

Cum să cităm?

Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R.-A. (2022, Aprilie 7). Teoria lui Babette Rothschild despre cum „corpul își amintește” experiențele traumatice și modalități de intervenție psihoterapeutică în traumă. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2022/04/07/teoria-lui-babette-rothschild-despre-memoria-senzoriala-sau-despre-cum-corpul-isi-aminteste-experientele-traumatice/

Note:

[1] În DSM-V, p. 272, criteriul E, simptomul respectiv se regăsește astăzi formulat ca „afectări semnificative ale excitabilității și reactivității” (American Psychiatric Association, 2016).

[2] În acest caz ar fi de menționat totuși că rezultatele din cercetarea științifică sunt inconcludente, vezi de exemplu Meewisse et al. (2007) și Klassens et al. (2012) ale căror rezultate indică lipsa unor diferențe ale nivelurilor de cortizol în cazul persoanelor care suferă de TSPT vs. grupurile de control, dar și Morris et al. (2012) și Pan et al. (2018; 2020) care au descoperit diferențe semnificative, mai precis niveluri mai mici de cortizol în cazul celor care suferă de TSPT. Aceste rezultate inconcludente ar putea fi cauzate de o multitudine de factori, de la metdologiile utilizate pentru realizarea cercetărilor, până la tipul de experiență truamatică suferită, vârsta la care a avut loc experiența, cronicitatea, frecvența, intensitatea ei etc.

[3] Informațiile pe care noi le cunoaștem cu privire la ceea ce se întâmplă în timpul unei experiențe traumatice la nivel neurobiologic sunt incerte, fiindcă ele provin din cercetări realizate în urma acestor tipuri de experiențe (unele dintre studii încearcă să creeze condiții de laborator în care persoanele să se confrunte cu stimuli stresori care au un impact emoțional negativ, însă în limitele a ceea ce este etic în procesul de cercetare), implicit din modele teoretice dezvoltate ulterior.

Procesul care are loc în timpul experienței traumatice este extrem de complex. De exemplu, Liu et al. (2016) au arătat că experiențele (puternic) negative din punct de vedere emoțional produc efecte imediate la nivel fiziologic și că aceste efecte rămân active pe parcursul orelor ulterioare experienței, atunci când persoana respectivă își (re)amintește ceea ce a trăit, diminuându-se însă în decursul a 24 de ore. Autorii respectivi formulează ipoteza conform căreia somnul ar fi responsabil de această atenuare, întrucât el este implicat în în consolidarea amintirilor, iar acest lucru ar determina apariția dificultăților de suprimare voită a lor.

Mai precis, somnul ar consolida amintirile (negative/traumatice în acest caz) prin reorganizarea activității din hipocamp (care este în principal implicat în procesul de reamintire înainte de somn) și din neocortex (implicat în procesul de reamintire după somn), în cadrul unui proces care are o traiectorie în formă de U la nivelul regiunilor din creier, astfel încât amintirile ar fi stocate în mai multe regiuni neocorticale, ceea ce ar influența în mod negativ capacitatea de suprimare voită odată ce persoana a dormit după o experiență negativă intensă.

[4] Este posibil ca volumul hipocampului, care tinde să fie mai mic în cazul persoanelor care suferă de TSPT, să aibă un rol important în apariția și intensitatea falshback-urilor. Vezi de exemplu Barlow et al. (2017), unde găsești explicații detaliate cu privire la efectele traumei asupra memoriei, precum și Wang et al. (2019) pentru informații cu privire la procesele de formare a flashback-urilor.

[5] Vă invit să citiți acest articol pentru o serie de explicații detaliate cu privire la modurile în care experiențele traumatice timpurii afectează dezvoltarea normală a creierului (și nu numai).

[6] Deși această plasticitate tinde să se diminueze odată cu creșterea în vârstă, ea nu dispare nici pe departe. Vezi de exemplu Rakic (2002), Gage (2004), Fuchs & Flügge (2014) și Goncalves et al. (2016).

[7] În prezent știm că regiunile cele mai sensibile la efectele factorilor de mediu din perioada timpurie a vieții (și a factorilor stresori în special) sunt cele care se dezvoltă într-un ritm lent pe parcursul perioadei postnatale, care au o mare densitate de receptori glucocorticoizi și în cadrul căroa neurogeneza continuă să se producă puternic după naștere, adică hipocampul, amigdala, regiunea corticală prefrontală, corpul calos și vermisul cerebelului (vezi de exemplu Assogna et al. (2020) și Sala et al. (2020) pentru o serie de explicații excepționale referitoare la impactul stresului și traumei asupra dezvoltării timpurii a creierului sau verifică nota [5]).

[8] Conform lui Schore (2017), modalitatea în carea figura/figurile de atașament a(le) copilului interacționează cu acesta pe diferite niveluri (vizual, auditiv, gestural, tactil) afectează întreaga dezvoltare a regiunilor drepte vizual-faciale, auditiv-prozodice și tactil-gesturale ale creierului. În mod specific, este necesară prezența unui alt sine pentru ca auto-organizarea creierului unui copil să se poată produce (într-un mod sănătos).

Prin anumite comportamente negative (ex. lipsa de răspuns la semnalele copilului, reacții de agresivitate și furie îndreptate spre copil, incapacitate de autoreglare emoțională etc.), figura de atașament poate produce apariția unor stări de dezechilibru în lumea internă a copilului, stări pe care acesta din urmă nu este capabil să le regleze în mod independent (capacitatea de autoreglare se dezvoltă pe parcursul creșterii, prin intermediul relației cu figura de atașament, mai precis prin intermediul dragostei, atenției și responsivității acesteia), ceea ce conduce ulterior la apriția stărilor afective negative intense și prelungite (uneori cronice) și a stărilor de hiper/hipoexcitare.

Stresul produs de aceste tipuri de interacțiuni activează în regiunea dreaptă a creierului (în sistemul limbic-autonom care se regăsește în regiunea dreaptă laterală) funcțiile defensive (de supraviețuire) care se manifestă prin trecerea de la starea de reglare internă (de care este responsabilă figura de atașament) la cea de autoreglare (de care copilul aflat în dezvoltare nu este capabil în mod real). În acest caz se poate produce dereglarea sistemului de stres al copilului, iar întreaga sa dezvoltare poate fi afectată.

[9] Traumatizarea este procesuală, adică apare în mai multe faze. Prima fază este cea pretraumatică (înainte de experiența traumatică propriu-zisă), responsabilă de vulnerabilizarea persoanei. Cea de-a doua fază este cea peritraumatică, adică evenimentul traumatic propriu-zis. Cea de-a treia fază este cea posttraumatică. Vezi mai multe informații în Turliuc & Măirean (2014).

[10] În literatura de specialitate nu există o definiție stabilă a disocierii. Aceasta din urmă poate fi înțeleasă atât ca o stare, cât și ca o „trăsătură” care se dezvoltă cu rol protectiv/adaptativ la o anumită experiență traumatică (Dalenberg et al., 2012 – recomand întregul articol). Cu toate acestea, o parte semnificativă din specialiști se bazează pe definiția din DSM-V (p. 291) (care este de fapt o definiție a tulburării disociative), conform căreia disocierea ar putea fi explicată drept „o fragmentare și/sau o discontinuitate în integrarea normală a conștiinței (reflectarea psihică a realității obiective), memoriei, identității, emoțiilor, percepției, reprezentării corporale, a controlului motor și a comportamentului”.

American Psychological Association (2015, p. 324) definește starea de disociere drept o „reacție la un eveniment traumatic în care individul scindează componentele evenimentului în cele care pot fi înfruntate în prezent și cele care sunt [mult] prea dăunătoare pentru a fi procesate”, în timp ce procesul de disociere este definit drept „un mecanism de apărare în care impulsuri conflictuale sunt ținute la distanță sau în care ideile și sentimentele amenințătoare sunt separate de restul psihicului”. În orice caz, pentru o aprofundare a subiectului recomand Șar (2014) și Loewenstein (2018).

[11] Un alt model care merită văzut este cel propus de Frewen & Lanius (2015).

[12] E valabil pentru psihoterapie în sine. Există dovezi conform cărora calitatea relației terapeutice este asociată cu stilul de atașament al beneficiarului (Diener et al., 2009; Diener & Monroe, 2011). În terapia focalizată pe emoții se vorbește mult despre importanța relației terapeutice (vezi de exemplu Goldman & Greenberg, 2015; Greenberg, 2017).

[13] Cred totuși că este valabil pentru fiecare formă de terapie, întrucât e necesară formarea relației terapeutice înainte de inițierea intervenției.

[14] În literatura de specialitate se vorbește, de exemplu, de fenomenul de „trădare instituțională” prin care persoanele care au experimentat un eveniment traumatic suferă ulterior o revictimizare prin interacțiunea cu angajații instituțiilor responsabile de protecția acestora, care le răspund supraviețuitorilor cu scepticism și învinuire pentru evenimentul petrecut. Fenomenul există atât în cazul copiilor, cât și în cazul adulților (Smith & Freyd, 2014; Selwyn et al., 2021).

Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Babette Rothschild, „Corpul își amintește. Psihofiziologia și terapia traumei”, trad. Ramona Anghel, Editura Herlad, București, 2020.

Alte surse bibliografice:

American Psychiatric Association. (2016). DSM-5: Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale. București: Editura Medicală Callisto.

American Psychological Association. (2015). APA Dictionary of Psychology. Washington, DC: American Psychological Association.

Assogna, F., Piras, F., & Spaletta, G. (2020). Neurobiological Basis of Childhood Trauma and the Risk for Neurological Deficits Later in Life. În G. Spalletta, D. Janiri, F. Piras, & G. Sani, Childhood Trauma in Mental Disorders: A Comprehensive Approach (pg. 385-412). Cham: Springer.

Barlow, M. R., Pezdek, K., & Blandón-Gitlin, I. (2017). Trauma and Memory. În S. N. Gold, APA Handbook of Trauma Psychology. Volume 1: Foundations in Knowledge (pg. 307-332). Washington, DC: American Psychological Association.

Dalenberg, C. J., Brand, B. L., Gleaves, D. H., Dorahy, M. J., Loewenstein, R. J., Cardeña, E., . . . Spiegel, D. (2012). Evaluation of the evidence for the trauma and fantasy models of dissociation. Psychological Bulletin, 138(3), 550-588, doi: 10.1037/a0027447.

Diener, M. J., & Monroe, M. J. (2011). The Relationship Between Adult Attachment Style and Therapeutic Alliance in Individual Psychotherapy: A Meta-Analytic Review. Psychotherapy, 48(3), 237-248, doi: 10.1037/a0022425.

Diener, M. J., Hilsenroth, M. J., & Weinberger, J. (2009). A primer on meta-analysis of correlation coefficients: The relationship between patient-reported therapeutic alliance and adult attachment style as an illustration. Psychotherapy Research, 19(4-5), 519-526, doi: 10.1080/10503300802491410.

Frewen, P. A., & Lanius, R. A. (2015). Healing the Traumatized Self: Consciousness, Neuroscience, Treatment. New York: Norton.

Fuchs, E., & Flügge, G. (2014). Adult Neuroplasticity: More Than 40 Years of Research. Neural Plasticity, doi: 10.1155/2014/541870.

Gage, F. H. (2004). Structural plasticity of the adult brain. Dialogues in Clinical Neuroscience, 6(2), 135-141, doi: 10.31887/DCNS.2004.6.2/fgage.

Goldman, R. N., & Greenberg, L. S. (2015). Case Formulation in Emotion-Focused Therapy: Co-Creating Clinical Maps for Change. Washington, DC: American Psychological Association.

Goncalves, J. T., Schafer, S. T., & Gage, F. H. (2016). Adult Neurogenesis in the Hippocampus: From Stem Cells to Behavior. Cell, 167(4), 897-914, doi: 10.1016/j.cell.2016.10.021.

Greenberg, L. S. (2017). Emotion-Focused Therapy. Washington, DC: American Psychological Association.

Klassens, E. R., Giltay, E. J., Cujipers, P., van Veen, T., & Zitman, F. G. (2012). Adulthood trauma and HPA-axis functioning in healthy subject and PTSD patients: A meta-analysis. Psychoneuroendocrinology, 37(3), 317-331, doi: 10.1016/j.psyneuen.2011.07.003.

Liu, Y., W., L., Liu, C., Luo, Y., Wu, J., Bayley, P. J., & Qin, S. (2016). Memory consolidation reconfigures neural pathways involved in the suppression of emotional memories. Nature Communications, 7(13375), doi: 10.1038/ncomms13375.

Loewenstein, R. J. (2018). Dissociation debates: everything you know is wrong. Dialogues in Clinical Neuroscience, 20(3), 229-242, doi: 10.31887/DCNS.2018.20.3.

Meewisse, M. L., Reitsma, J. B., De Vries, G. J., Gersons, B. P., & Olff, M. (2007). Cortisol and post-traumatic stress disorder in adults – Systematic review and meta-analysis. British Journal of Psychiatry, 191, 387-392, doi: 10.1192/bjp.bp.106.024877.

Morris, M. C., Compas, B. E., & Garber, J. (2012). Relations among posttraumatic stress disorder, comorbid major depression, and HPA function: A systematic review and meta-analysis. Clinical Psychology Review, 32(4), 301-315, doi: 10.1016/j.cpr.2012.02.002.

Pan, X., Kaminga, A. C., Wen, S. W., Wang, Z., Wu, X., & Liu, A. (2020). The 24-hour urinary cortisol in post-traumatic stress disorder: A meta-analysis. PLOS ONE, ,15(1), doi: 10.1371/journal.pone.0227560.

Pan, X., Wang, Z., Wu, X., Wen, S. W., & Liu, A. (2018). Salivary cortisol in post-traumatic stress disorder: a systematic review and meta-analysis. BMC Psychiatry, 18(324), doi: 10.1186/s12888-018-1910-9.

Rakic, P. (2002). Neurogenesis in adult primate neocortex: an evaluation of the evidence. Nature Reviews Neuroscience, 3, 65-71, doi: 10.1038/nrn700.

Sala, M., Delvecchio, G., & Brambilla, P. (2020). Neuroimaging and Cognition of Early Traumatic Experiences. În G. Spalleta, D. Janiri, F. Piras, & G. Sani, Childhood Trauma in Mental Disorders: A Comprehensive Approach (pg. 29-55). Cham: Springer.

Schore, A. N. (2017). Modern Attachment Theory. În S. N. Gold, M. J. Cook, & J. C. Dalenberg, APA Handbook of Trauma Psychology. Volume 1: Foundations in Knowledge (pg. 389-406). Washington, DC: American Psychological Association.

Selwyn, C. N., Lathan, E. C., Richie, F., Gigler, M. E., & Langhinrichsen-Rohling, J. (2021). Bitten by the System that Cared for them: Towards a Trauma-Informed Understanding of Patients’ Healthcare Engagement. Journal of Trauma & Dissociation, 22(5), 636-652, doi: 10.1080/15299732.2020.1869657.

Smith, C. P., & Freyd, J. J. (2014). Institutional Betrayal. American Psychologist, 69(6), 575-587, doi: 10.1037/a0037564.

Șar, V. (2014). The Many Faces of Dissociation: Opportunities for Innovative Research in Psychiatry. Clinical Psychopharmacology and Neuroscience, 12(3), 171-179, doi: 10.9758/cpn.2014.12.3.171.

Turliuc, M. N., & Măirean, C. (2014). Psihologia traumei. Iași: Polirom.

Wang, M., Liu, J., Sun, Q., & Zhu, W. (2019). Mechanisms of the Formation and Involuntary Repetition of Trauma-Related Flashback: A Review of Major Theories of PTSD. International Journal of Mental Health Promotion, 21(3), 81-97, doi: 10.32604/IJMHP.2019.011010.

Sursă imagine reprezentativă: 101books.ru
Sursă foto #1: thescienceofpsychotherapy.com
Sursă foto #2: amazon.co.uk
Sursă foto #3: somatictraumatherapy.com/