Constantin Noica despre ‚‚Mathesis sau bucuriile simple’’ sau cultura ca exces al vieții

‚‚Cultura crește din excesul vieții asupra ei înșiși…e adevărul nostru, e ordinea după chipul și asemănarea noastră’’

 Cultura nu-i opusul vieții, ea este încă viață, este chiar excesul vieții, excesul biologiei, nu doar transfigurare a biologiei, ce pare să pună în centru tot biologia, nu cultura. Experiențele religioase au scos la iveală posibilitățile spirituale ale omului, experiența științifică posibilitățile sale culturale, cultura omenească este adevărul nostru, este ordinea construită de noi, este lumea omului, este omul însuși. Spiritul uman se caută pe sine în lucruri, astfel lucrurile din lume nu au înțeles dacă nu-l primesc de la spiritul omului, lumea nu este, dacă nu este și în spiritul nostru (pp. 13, 20-21).

‚‚Kant idealistul și formalistul trebuie dus mai departe pe planul vieții, până la exces’’

 Noica prin paginile scrise își propune să ducă cititorul spre excesul ordonării, construirii, facerii lumii, dar vrea să-l facă să surâdă pe cititor, pentru că omul lui Kant, idealist și formalist, care regăsește în lucruri ce a pus în ele, ce vrea facerea lumii, este un ridicol, este un rizibil. El încearcă singur facerea când totul este, când tot restul lumii și al vieții doar este (pp. 16, 27-29).

‚‚atașarea exclusivă de viață n-a dus la nici un înțeles nou…nici o viață n-a dovedit nimic…e vorba să facem ceva cu viața și să n-o lăsăm pe ea să se facă singură’’

 Noica face apel la o rezistență în fața vieții, a curgerii ei, a pierderii în ea, cum facem cel puțin în majoritatea timpului din scurtimea vieții noastre. Cu ce să ne opunem? Cu idei, fii gata cu ideile, cu schemele, ideile sunt centri omotetici ai vieții, ca niște focare ale ei, ideile nu mor, sunt niște eternități care ordonează curgerea vieții, viața trebuie apropiată de ele, să punem idei în lucruri, să nu trăim viața pe ghicite, să nu lăsăm viața și lumea ei să curgă fără participarea noastră adică să facem ideea viață, să trăim prin idei, calcul, ordonare, organizare… (pp. 27-32, 34, 47).

‚‚Nimic nu dispare, totul se întoarce la unu…Toate sunt în unu și unu este peste tot’’

 Ca și Damascius, Noica îl vede pe unu peste tot, unu este felul de a fi al lui Dumnezeu și al lucrurilor, fără el n-ar fi lumea(una) și calculul. Ordonarea, schematizarea, cultura științei folosește unitatea, unificarea, pe unu, unu meritând elogiat. În istorie lucrurile care se sfârșesc, ne sfârșesc, evitarea sfârșirii este a sta, a sta pe loc, a redeveni unu, a nu te cheltui, de exemplu prin acte gratuite din care știm că nu obținem nimic, activând pur și simplu, ca și cum am obține ceva, dar știm că nu obținem. Sau marile probleme, precum moartea universului (pp. 56-57, 62-63, 69-70), prin care mă trag din curgerea istoriei, un răgaz de contemplare a unității universului ce va avea și un sfârșit. Unul definitiv sau pentru încă un început. Încă unul.

‚‚Să vorbești despre ceva, fără ceva’’

 Să acționăm ca și cum am obține ceva, un act pur, să vorbim despre fericire ca și cum ar fi de față, fericirea nu poate fi decât comentată, toate comentariile despre fericire și viață vorbesc despre ele ca și cum ar fi de față. O viață trăită ca și cum ar fi de față, o viață trăită alături de ea însăși, însă o astfel de viață e cu neputință, ne-ar trebui prea mult umor ca s-o trăim, cu toate că viața este săracă fără comentariile asupra ei, asupra vieții, ca și cum ar fi de față (pp. 72-73). Și dacă o astfel de viață ar părea cu neputință, totuși să trăim bucuriile simple ale culturii, bucurii simple ca și cum ar fi de față prin cartea lui Noica, dar care devin viață când ne luăm răgazul să citim, să înțelegem, să apropiem viața de idei și ideile de viață.

‚‚să nu spuneți că…a încorpora ideile, a gândi și a viețui geometric nu înseamnă trăire…e pasiune și febră și aci’’

 Exercițiul lăuntric, întorcându-ne în noi înșine, ordonând prea multele lucruri, prea multele părți ale vieții, unificându-le, dându-le la o parte, toate acele prea multe lucruri ce ne fură privirile, viața, făcându-ne ani proști și întâmplați. Chiar dacă viața pare să nu se lase cuprinsă de idei, de actele pure ale științei, ideile ce sunt emoție și bucurie trebuie încarnate în acte vitale, iar viața necuprinsă, reconstruită prin bucuria, emoția și pasiunea ideii, a formei, a unului, a culturii geometriei și a istoriei (pp. 86-87, 90-91).

Mathesis sau bucuriile simple vs Rugați-vă pentru fratele Alexandru

 În ‚‚Rugați-vă pentru fratele Alexandru’’, rod al experiențelor din temnițele comuniste, Noica ne spune că exercițiile spirituale ale lui Loyola sau Descartes nu l-au ajutat prea mult. El chiar amintește de geometria lui Pascal ca antidot împotriva durerilor vieții, dar nici aceasta nu l-a ajutat prea mult (Rugați-vă pentru fratele Alexandru, p.105; Mathesis, pp. 20-21). Așadar ideile și schemele din îndemnul de a fi pregătit pentru viață, dintr-o carte scrisă cu aproximativ trei decenii înainte, nu au fost un suport suficient. Și totuși? Nu este ideea slabă și neputincioasă mai bună decât doar viața în curgerea ei? Nu sunt ideile din cărțile lui Noica, experiența lui din temnița comunistă aduse la idee, experiențele aduse la idei, mai bune decât simplele curgeri ale vieții între nervi, patimi și distrugere? La fel, ‚‚Academia’’ din închisoare, cu ideile ei, n-a fost o schemă de rezistență a culturii geometrice, a științei, a ordinii în fața unei culturi a istoriei supuse trecerii, nervilor și patimilor? În scrierea din tinerețe, Mathesis sau bucuriile simple, Noica ne spune să uităm, să ne oprim, să ne lepădăm de istorie, să întoarcem lumii spatele (pp. 42-45), nu este un pic surprinzător acest îndemn, după nici două decenii, când istoria avea să se prăvălească peste atâția oameni și peste filosof, zdrobindu-i sau aruncându-i la subsolul ei? Atât de veridic acest îndemn pentru a apuca o gură de aer salvator, pentru a găsi câteva idei slabe, sădindu-le într-o viață desprinsă de toate și de toți, cum o trăia Noica la ieșirea din închisoare.

– text realizat de Cătălin Spătaru

 Cultura umană este de tip geometric, iar caracteristica cea mai importantă a acesteia constă în idealul de știință universală. Această „Mathesis universalis” este Unul platonic, este acel element monoteist spre care tinde individul uman în încercarea de explicare a Întregului, este acel Unu spre care este orientată orice disciplină, acea teorie unificatoare a lumii înconjurătoare. Cultura este facilitată de știință, iar adevărul uman poate fi revelat prin intermediul culturii, căci aceasta din urmă este omul. Spiritul uman se caută pe sine în lucruri, în cultură, astfel că adevărul beneficiază de însemnătate doar în limita existenței conștiinței. Sensul existenței este determinat de știință, iar spiritul construiește sensul în propria sa căutare: în acest sens, cultura geometrică nu numai că ordonează, dar și construiește. Mai mult decât atât, cultura geometrică este imanentă: geometria nu transcende, ci rămâne în interiorul obiectului precum conștiința umană care creează idealul ordinii și îl păstrează în interiorul său (pp. 10 – 18).

 Omul sărac este creatorul culturii geometrice, căci doar acesta cunoaște ce anume își dorește de la viață, pe când omul bogat se cufundă în propria bogăție, neștiind spre ce anume se îndreaptă și ce anume poate să ofere. Ce îi rămâne omului în afară de Idee? Viața trebuie apropiată de idee și nu invers. Orientarea către idei poate părea o abatere de la realitate, o sărăcire a realității, dar ideea este victoria posibilului în fața realului…ideea este posibilitatea reîncarnării, a vieților multiple, a eternității. Cum poate sufletul uman să obțină acea Mathesis universalis, dacă nu prin încorporarea ideilor, prin implementarea acestora în întregul umanității, prin eliberarea spiritului matematic al creației (pp. 29 – 34)?

 Salvarea omului modern este uitarea, căci prin aceasta este posibilă eliminarea istoriei, a învățăturilor care l-au determinat pe om să se caute în alții și nu în el însuși. Adevărul istoric este iluzoriu: cine poate prevedea care sunt evenimentele actuale care vor deveni parte din istorie și care nu? Cine realizează această alegere? Istoria este supusă subiectivității individuale a omului, iar adevărul istoric este nedeterminat (pp. 37 – 43).

 „De ce toate bucuriile altor oameni nu sînt și ale noastre și de ce, în schimb, suferințele lor sînt atât de mult ale noastre?” (p. 50) – pentru că omul dorește să facă Bine, însă Binele nu poate fi realizat, la fel cum nici adăugarea unor elemente noi creației nu poate fi realizată: omul nu poate ajuta natura, pentru că ajutorul uman vine pe cale artificială, iar tot ceea ce este artificial nu mai poate face parte din natură. Medicina nu este ajutarea naturii, ci întoarcerea la natură prin intermediul artificialității (pp. 51 – 52).

 Bucuria constă doar în ceea ce stă, astfel că bucuria poate fi obținută doar prin eternitate. Bucuria nu este dată de schimbare și progres, iar adevărul care aduce bucuria realității spirituale este cel al lucrurilor eterne. Omul trăiește în eternitate prin idei, prin figuri geometrice, prin acele elemente neafectate de trecerea timpului pe care le poate contempla, pe care le poate integra în ființa sa (pp. 74 – 76).

Text scris de Radu Mihai.

Surse: Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple, ediția a II-a, Humanitas, București, 1992

Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Humanitas, București, 1990

surse poze: goodreads.com; buciumul.ro