În Rusia este o ,,teribilă voință de coborâre’’, rușii se cred poporul noii Rome purtători de Hristos dar de fapt ei sunt vânzătorii de Hristos, Rusia nu este învierea celei de a treia Rome, ci un mort care bocănește în capacul sicriului. Rusia este înmormântată de rușii, care aruncă țărână pe ea pumn după pumn, până s-a făcut o movilă și o cruce. Rusia este o sămânță ce putrezește, nu moare pentru a învia.
După Revoluția din 1905, cuvintele lui Merejkovski despre voința de (auto)distrugere a Rusiei au rămas valabile: Revoluția Socialistă din 1917, Holodomorul și Gulagul, execuțiile staliniste, războiul rece, prăbușirea URSS-ului, revenirea KGB-ului la putere și a visului imperial rus. După 1905, Merejkovski spera în învierea Rusiei când execuțiile vor fi încetat, dar ele nu au încetat, dimpotrivă au devenit fără număr: de la cekiști la ,,cel mai mare criminal al istoriei’’ și până la Politkovskaya, Litvinenko sau ucrainenii ,,naziști’’, execuțiile continuă. ,,Paștele roșu’’ continuă, și este roșu din cauza sângelui, cum spune Merejkovski. Însă probabil și azi, după mai bine de un secol, credința în minunea învierii Rusiei, Merejkovski ar fi păstrat-o, pentru că este credința însăși un miracol care cere miracol. Însă miracolul transformării radicale, al învierii, stă în fiecare om, în fiecare rus.
La ruși dangătul clopotelor este amestecat cu corul înjurăturilor, beția cu rugăciunea, ,,Hristos a înviat’’ cu blestemele, astfel Merejkovski îl crede pe Leibniz, când spune despre ruși că sunt ,,urși creștinați’’ sau reamintește fără uimire întrebarea dizertației susținute la Academia de la Uppsala: ,,sunt rușii creștini?’’. Rușii sunt condamnați să se îmbete precum bețivul, ce-și bea tot ce are, apoi ieșind din cârciumă își acoperă goliciunea cu o păpădie. Smocuri de păpădie îi par lui Merejkovski tolstoismul, nihilismul, anarhismul. Dar socialismul avea să îmbete Rusia condamnată și goală cu ideologia marxistă, o binecuvântare pentru mulți îmbătați de credința în socialisme, semănând cu preotul rus beat, ce căzând în mocirlă se ridică și binecuvântează armata rusă cu mâinile murdare. Socialismul o binecuvântare plină de promisiuni pentru săraci, mizerabilă în realizări.
,,Biciul nu-i chin, este cu învățătură de minte’’, ,,bâta-i mută, dar îți dă minte’’, ,,nimic nu-i mai cu spor decât pumnul pe grumaz’’, acestea sunt producții ale înțelepciunii populare ruse, plus producții literare în care libertatea este ceva potrivnic lui Dumnezeu, robia față de Dumnezeu este ceva plăcut. Rusul este barbarul lui Aristotel care este bun în robie, rău în libertate, rusul este păcătos în libertate, bun în robie. Nu au fost cekiștii, executând dușmanii poporului (,,albi’’, burjui, culaci etc), robii buni ai partidului, iar cei care voiau libertatea erau cei păcătoși și răi, care trebuiau eliminați?
Rusia este sfântă prin robii ei, care îi sfințesc pământul și ascultă de conducătorii buni din cer și de pe pământ. Singurul frâu al rusului este frica, fără frică Rusia piere. Dacă un guvern ar fi înfricoșător, modele nihilismului, revoluției, ar trece repede. Comuniștii au învățat lecția și au păstrat imperiul sovietic prin frică. Moderatul liberal pendulează și el între frica de teroarea albă și de teroarea roșie, rugându-se să fie ferit și de reacțiune și de revoluție. Nu este bun liberalismul, care dă poporului puterea. Deoarece cu dosul trăiește omul, nu cu mintea, fundul este ceva pe care îl socotesc ,,al meu, al nostru, natalul, rusesc’’.
Rusia este măicuța dar și purceaua, măicuța purcea iar rușii purcelușii măicuței purcele, pe care o cântă: ,,Trăiască Măicuța Purcea!’’. Rusia contra Europa este un etern război al fundului cosmic contra feței umane. Distinsul profesor cenzor al Imperiului, Alexander Nikitenko scria despre ștergerea Occidentului putred de pe fața pământului cu cei un milion de soldați ruși. Istoria se repetă cu Lenin și Stalin, ce așteptau distrugerea reciprocă a puterilor capitaliste prin război, pentru a triumfa comunismul sovietic. Nimic nou sub soare cu actualul vis imperial de a apăra Rusia de pericolul Occidentului decadent și putred.
Social-democrația/socialismul și religia sau ciocanul și sticla
Turnul Babel socialist are la bază ateismul și colectivul – ,,noul dumnezeu’’ format din oameni-dumnezei. Dacă Dumnezeu există, atunci omul este sclav, ca să eliberăm omul, nu credem în Dumnezeu, susține anarhistul socialist Bakunin. Oamenii eliberați de Dumnezeu, deveniți ei înșiși dumnezei, ajung însă robii colectivității. Acești oameni-dumnezei în colectivitatea socialistă își pierd individualitatea, individualitate preamărită de Nietzsche, de Stirner, unul din inspiratorii anarhiștilor.
,,Tu ești Dumnezeu’’, spune Gorki, poporului atotputernic și nemuritor în ,,spovedania’’ sa. ,,Dumnezeu este omenirea’’, spune socialistul Lunacearski, religia social-democrației are ca zeu: omenirea. Lunacearski și Gorki sacrifică personalitatea pentru colectivul societății, impersonalul este creatorul socialismului. Ridicarea Babelului socialist continuă și în secolul 21 prin distrugerea religiei la adăpostul ,,progresului postmodern’’ și a personalității, care este recunoscută de stat, nu de ceilalți (vezi Agamben). Babelul socialist s-a creat pe oasele Dumnezeului ucis, iar uciderea lui Dumnezeu este și uciderea omului, scrie Merejkovski.
Social-democrația, ca religie, începe eliberarea cu negarea personalității individului, subordonând-o colectivului ca ,,noul dumnezeu’’. Aceste colective-zei s-au transformat în trecerea timpului: de la cele din societățile comuniste sau corporatiste din statele național-socialiste până la grupurile ,,minorităților’’, ce-și cer drepturile, grupuri prin care indivizii se identifică, își formează personalitatea, luptă pentru ce devin (vezi ,,corectitudinea politică’’). Împărăția divină pe pământ este împlinirea adevărului socialismului, spune Merejkovski. Social-democrația în realizarea a ce este (ateism și colectivism) lovește cu ciocanul de fier sticla conștiinței religioase. S-ar părea că aceasta s-ar face cioburi, dar sticla nu s-a spart. Cuvintele lui Merejkovski sunt profetice pentru ciocanul socialismului-comunist, ce avea să distrugă biserici, mânăstiri, dar n-avea să distrugă conștiința religioasă. Nici socialismul progresist din prezent n-o va distruge.
Rusia stă parcă sub destinul revoltei decembriștilor din 1825. Revoltații, după ce au scăpat de gloanțele gărzilor țariste, s-au pocăit scriind scrisori de căință către țar. Rușii par să imite, să maimuțărească Europa, dar după revolte și revoluții, cad pradă reacției, redevenind ,,ruși adevărați’’ adică ,,sclavi veșnici’’. Înainte de moartea sa, chiar și răzvrătitul Pușkin sărută scrisoarea țarului, declarându-și loialitatea față de el. Răzvrătirile și revoluțiile rușilor au sfârșit cu supunerea sclavilor veșnici față de conducători.
scris de Cătălin Spătaru
Dmitri Merejkovski, Rusia bolnavă, trad. Emil Iordache, Editura Contemporanul, București, 2016, pp. 58-59, 63, 74-77, 81, 83-84, 86-89, 112-114, 117, 127-128, 132, 134, 149, 154-159, 163, 166-173
