,,Nihilistul este un om care nu se înclină înaintea nici unei autorități, care nu crede în nici un principiu necontrolat, indiferent de stima ce o poartă ceilalți pentru acel principiu’’, spune Turgheniev printr-un personaj din ,,Părinți și copii’’. Bazarov, eroul lui Turgheniev, este omul nou, negator al ordinii existente, eroul al timpului, luptător cu tradiția și valorile pentru a-și îndeplini misiunea socială. Turgheniev nu este inventatorul termenului de nihilist, în schimb a fost popularizatorul lui.
,,Republica drepturilor omului nu este nici teistă, nici ateistă, este nihilistă’’ spunea în 1793, Anacharsis Cloots, membru al Convenției Naționale, care avea să simtă nihilismul ,,Republicii drepturilor’’ prin ghilotinarea sa.
În 1733, F. L. Goetz: ,,pro nihilo habere omnia’’ este ceea ce susține nihilismus, că ,,totul este nimic’’. Dacă Pascal găsea în Deus absconditus salvarea pentru exilul omului în universul tăcut și înfiorător, la Nietzsche nihilismul era deja un oaspete furișat în casa insignifiantă a omului. Romanticii au folosit și consacrat termenul.
Friedrich Schlegel a pomenit de cuvântul de spirit ca fiind nihilist, pentru că el produce o rupere de perspectivă, o suspendare a ce se știa, este o ironie corozivă, ce dislocă obișnuințele de gândire și de viețuire.
Pentru Jean Paul fantezia neîngrădită este nihilistă fiind ruptă de natură și de Dumnezeu. La el apare un Hristos, ce deplânge singurătatea oamenilor în mormântul universului, tânjind după sânul odihnitor al Tatălui. Hegel vorbește de nihilismul filosofiei lui Fichte, un nihilism relativ și metodologic necesar, sarcina primă a filosofiei fiind să cunoască nimicul absolut.
Contemporan cu Hegel, Franz von Baader critică un abuz de rațiune, raționalitatea științei ducând la distrugerea adevărurilor sacre, normelor tradiționale, însă prin catolicism se pot concilia știința și religia. La fel, pentru Donoso Cortez nihilismul este o formă pervertită a raționalismului și iluminismului.
Nihilismul este sistemul rațiunii și al naturii, unde sunt generate și regenerate toate. Libertinajul și violența sunt mijloace simple de a restitui naturii materia pentru noi generări, susține Marchizul de Sade.
Ego-ul cartezian este sursa nimicului, după Barbey d’Aurevilly, eul fiind un fundament foarte fragil, ușor de negat.
Max Stirner avea să fie prin viață și prin operă o bornă pe drumul gândirii nihilismului. Cu o soție moartă după un avort, cu o alta care l-a părăsit, el dedincându-i principala carte, unde teoretizează ,,unicul’’, ce nu se întemeiază pe nimic. Profesor, apoi lăptar falimentar, mort din cauza unei insecte, pe ce ar putea Stirner să-și întemeieze existența? Nihilismul este respingerea oricărui temei, temeiul este însăși viața cu nimicnicia și absurditatea ei incontrolabilă. ,,Eu…sunt…nimicul creator’’, spune Stirner, pe cât poate un eu neîntemeiat pe nimic să creeze. Puțin cunoscut, Stirner avea să influențeze anarhismul individualist, pe Jünger sau pe Nietzsche.
Nihilismul rus din secolul XIX a fost marcant: Pisarev, Cernîșevski cu ,,Ce-i de făcut?’’, Neceaev, Bakunin: ,,ca să distrugem dușmanii proletariatului trebuie să distrugem, să tot distrugem și să distrugem până la capăt. Pentru că spiritul care distruge este în același timp spiritul care construiește’’. Pentru Herzen, Bakunin este un nihilist desăvârșit, dar și Turgheniev, care i-a atacat pe nihiliști, fiindcă el este un omul, care a stat cu mâinile în sân în timpul Revoluției din 1848, precum profesorii berlinezi, criticați de Bakunin. Și aceștia sunt niște nihiliști pentru că ei fac din idei nimic, doar idei sterile fără impact asupra realității. Ei doar prin ideile lor arată nimicul din spatele realității. Bakunin avea să fie inspiratorul lui Stavroghin din ,,Demonii’’ lui Dostoievski, un roman-pamflet contra nihiliștilor epocii.
Nici urmașii lui Schopenhauer nu au evitat nihilismul. Julius Bahnsen își prezintă filosofia ca nihilism, unde omul este un nimic cu conștiință de sine, omul are Nihilenz, analogul lui Existenz. P. Mainländer scrie despre un Dumnezeu, care devine un cadavru în univers prin creație. Moartea lui Dumnezeu este viața lumii, unitatea divină moare în pluralitatea lumii, instinctul morții și distrugerii este originat în moartea lui Dumnezeu, în voința divină de a trece de la ființă la nimic. Mainländer recomanda virginitatea și sinuciderea ca negare a voinței, ca posibilitate de a privi în ochi nimicul. După ce cartea îi iese de la tipar, Mainländer își desăvârșește opera, spânzurându-se. Sora lui, după ce-i publică niște eseuri, se spânzură și ea.
Nietzsche l-a citit pe Mainländer, de aici, probabil, sursa morții lui Dumnezeu, consacrată de el. Bourget a fost o sursă de inspirație pentru Nietzsche în ce privește decadența. Decadența este descompunerea întregului, părțile, atomii, indivizii, drepturile lor egale, dobândesc întâietate. Întregul este doar o juxtapunere, ceva artificial. Decadența este din logica nihilismului, după Nietzsche. Valorile se descompun, se devalorizează, se golesc, zeii mor. Nihilismul ne ajută să înțelegem non-valoarea valorilor dezagregate, că lumea, așa cum este, n-ar trebui să fie și că aceea, care ar trebui să fie, nu este. Lumea suprasensibilă piere, cea sensibilă are consistența aparenței. Lumea, în care înțeleptul antic exista, nu mai este. Adevărul ca valoare nu mai există într-o lume adevărată, în care s-a crezut. Credința în finalitatea devenirii este și ea iluzorie, devenirea lumii nu duce la nimic.
Nihilisme incomplete sunt în diverse forme moderne: explicația naturalistă, mecanicistă, pozitivismul, istoricismul în filosofie și științe. În politică și economie sunt nihilisme: democrația, socialismul, anarhismul, naționalismul etc. În artă: naturalismul și estetismul francez. Să susții că orice credință este falsă, iluzorie, că este doar o chestiune de perspectivă, este forma unui nihilism activ extrem.
Simmel, influențat de filosofia vieții a lui Schopenhauer și Nietzsche, spune că viața creatoare amorțește, apoi moare, în fixarea produsului creat. Timpul ciclic nietzschean și pesimismul schopenhauerian apar și la Spengler, unde culturile intră ciclic în declin, la fel, Occidentul decade, forțele lui vitale sunt dominate de forma, de raționalitatea tehnicii și civilizației materiale.
Raționalizarea a devenit o carcasă de oțel, spune Max Weber, civilizația produce specialiști hedoniști fără spirit, într-o epocă unde raționalitatea științifică dezvrăjește fundalul vieții, oamenii fiind incapabili să-și fundamenteze viața pe valori, societatea intrând într-o noapte a valorilor. Acestea sunt doar câteva din ideile criticii civilizației de la începutul secolului XX, critică apărută la autori precum Berdiaev, Șestov, Benda, Valery, Klages, Keyserling, Bloch, Jaspers, Adorno, Ortega y Gasset etc.
Thomas Mann a văzut în izbucnirea Primului Război, ocazia pentru a scăpa de o civilizație ce duhnește a cadavru, o înfruntare între eroul german și negustorul englez, singura speranță fiind o aristocrație spirituală contra civilizației dominate de mitul progresului și dezvoltării, de economie, de tehnică și de democrația redusă la formalitatea votului.
Pentru Gottfried Benn, nihilismul trebuie trăit cu un sentiment de fericire, din plin și cu bucurie, nihilismul fiind cel care planează peste toate, arta rămânând singura activitate la care viața ne mai îndrumă.
Pentru Heidegger, Mussolini și Hitler au fost influențați de Nietzsche, desigur fără ca aceștia să pătrundă prea mult în metafizica nietzscheană. Nietzsche interpretează ființarea ca voință de putere, iar eterna reîntoarcere a lucrurilor înseamnă și întoarcerea nihilismului. Experiența nimicului, este o experiență hotărâtoare pentru cel care vrea să intre în filosofie, spune Heidegger. Ernst Krieck, rector al Universității Frankfurt am Main, îl considera pe Heidegger un filosof ateist, nihilist, îndreptat spre nimic, Heidegger fiind precum scriitori evrei un ferment al distrugerii poporului german. Poziția lui Krieck, din 1934, a fost publicată într-o revistă național-socialistă, fiind departe de imaginea de filosof al național-socialismului, pe care a avut-o Heidegger. Heidegger vorbește de o uitare a ființei, de o uitare a uitării ființei, nihilismul apărând când din ființă nu mai rămâne nimic. În istoria metafizicii, nihilismul însoțește istoria ființei.
Ființa ajunge la sfârșitul istoriei metafizicii un ,,Gestell’’: o instalație, un montaj, un angrenaj, adică o configurație tehnică prin muncă, tehnica fiind ultima formă de metafizică. Omul nu este hotărâtor în înlăturarea nihilismului, el poate însă identifica în istoria ființei apariția nihilismului. Voința, raționalitatea, iraționalitatea, nu pot duce dincolo de nihilism, pentru că ființa se arată doar prin negare, uitare, sustragere. Ne putem asuma nihilismul inevitabil, eventual accelerându-l și problematizându-l, ajungând poate la o epuizare a nihilismului.
Jünger îndeamnă la un nihilism eroic al acțiunii, la o împărtășire a noului, nu are rost deplângerea sau salvarea valorilor tradiționale. Tehnica este un factor producător de nihilism. În fața ,,deșertului care înaintează’’ (Nietzsche), a vâltorii nihilismului, rămâne opoziția eroică prin oazele din sălbăticia interioară, oazele erosului, prieteniei, morții, artei, spune Jünger. El invită, alături de Heidegger, la o experimentare până la capăt a puterii nimicului, la explicarea nihilismului până la temelii, putând duce la epuizarea sa. ,,Anarhicul’’ lui Jünger își duce lupta singur în avanpostul nimicului, precum ,,unicul’’ lui Stirner. În interiorul său, fiecare își duce lupta contra nimicului până când acesta se va retrage, spune Jünger. În schimb, Heidegger susține că doar un zeu ne mai poate salva în epoca nihilismului și a tehnicii.
Pentru Voegelin: Hegel, Marx, Nietzsche, sunt niște gnostici, modernitatea fiind triumful gnozei, cunoașterea eliberează, salvându-l pe om. Astfel eshatologia creștină devine imanentă, iar la sfârșit nihilistă. Blumenberg susține că modernitatea nu este doar secularizarea creștinismului, ci și afirmarea omului autonom, absolutizând dimensiunea terestră, în timp ce în gnoza antică exista o altă lume. Nihilismul contemporan poate fi însă interpretat ca un gnosticism modern, ateu, refuzând transcendența, concentrat pe exilarea omului în această lume.
La Camus existența fără sens are o singură soluție: revolta. La Cioran, în ,,Cădere în timp’’, omul este cel care nu este, opusul Dumnezeului. Omul vrea să se elibereze din celula strâmtă a universului și neagă orice valoare a lumii, chiar dacă știe că înlocuitorii lor vor fi demonii. Cioran desfășoară un nihilism prin imagini și efecte literare, mai puțin prin raționament filosofic.
Pentru Carl Schmitt, tehnica uniformizează și amalgamează totul, nu se poate constitui un fundament în lumea ei, utopia și nihilismul sunt fenomenele esențiale pentru lumea noastră. Plecând de la istoria sfârșită la Hegel,
Kojève vorbește de moartea omului, adică de încetarea unei acțiunii puternice, tari, distructive și creative, care întemeiază istoria, în post-istorie ,,omul’’ trece la o stare animalică de satisfacție, de mulțumire, masele fiind mulțumite cu hedonismul natural al jocului, al iubirii, al consumului, cu ,,american way of life’’, un viitor ,,etern prezent’’ al omenirii, pe care dacă nu-l are, îl dorește. Nici înțelepciunea pentru intelectuali nu va fi o formă umană de viață, adică înțelegând totul fără a nega sau încercând să modifice. Omul este un nimic, ,,o noapte’’ dincolo de muncă, luptă, istorie și cultură.
Pentru Gehlen, civilizația tehnicii și științei nu mai este capabilă să producă imagini ale lumii determinante, precum cele din religie, arte sau filosofii, marxismul fiind ultima utopie prăbușită. Oamenii neglijează atât tradiția cât și revoluția, gravitând în jurul prezentului, încercând să rezolve problemele cât mai rapid, îmbătându-se cu actualitatea efemeră consumată imediat, fără transcendență, fără experiențe simbolice modelatoare. Omul este o ființă carentă, cu lipsuri, el folosind tehnica pentru a-și rezolva deficiențele.
Dacă în secolul XIX, știința și tehnica erau constitutive progresului uman, ele eliberând de obscurantism, în secolul XX, tehnica a fost criticată în cadrul capitalismului de marxiștii Adorno și Horckheimer. Prin tehnică omul ține piept naturii (Ortega y Gasset), ajungând cu ea să modifice și propria natură. Ca homo sapiens, adică ființă capabilă să aprecieze ce este înțelept să facă, omul nu este pregătit pentru o lume dominată de știință și tehnică (Heidegger), cele două ne învață să producem multe lucruri, dar nu produc idei despre ce este bine sau rău legat de ce ceea ce producem.
Filosofia pare sfâșiată între o tehnofilie, cu rol ancilar față de știință și tehnică, și o alta poziție slabă, ce este mai mult distragere și evaziune. Interpretările bazate pe suspiciune de la Marx la Freud, dezvrăjirea lumii, au erodat posibilitatea unor fundamente metafizice, teologice, antropologice. Prin tehnică, lumea se schimbă oricum încât nu mai este nevoie de filosof să o schimbe, cum dorea Marx. Este nevoie de o înțelegere, o responsabilizare asupra implicațiilor tehnologiei asupra omului ca ființă profund precară, ce se poate trezi într-o lume fără el.
Vattimo s-a numit pe sine apologet al nihilismului, promovând gândirea slabă a fragmentarului, pluralitatea, instabilitatea, diversitatea, raționalitatea slabă, ce nu ierarhizează și nu subordonează.
Emmanuele Severino concepe o ființă neafectată de schimbare, devenire, ființa este absolută, neafectată de timp ca la Heidegger. Severino vorbește de creștinism, marxism și tehnică, ca de niște forme ale nihilismului occidental. Ființa este diferită radical de nimic, de aceea legătura ei cu nimicul în gândirea occidentală face din structura gândirii occidentale și o structură a nihilismului. Structura inconștientă din gândirea europeană este că ,,ființarea nu este nimic’’, că ,,totul curge’’, Occidentul este heraclitic, iar prin creștinism: lucrurile ies din nimic (creația ex nihilo) și se întorc acolo. Suntem nihiliști în mod esențial când supunem ființarea timpului: lucrurile nu mai sunt sau nu sunt încă ori deja nu mai sunt. Este o contradicție la baza gândirii că ființarea nu este nimic, acesta este gândul fundamental al metafizicii, derivat din credința în devenirea lucrurilor. Nimicnicia lucrurilor este sensul lucrurilor, care călăuzește Occidentul. Toate civilizațiile care se bazează pe devenire sunt nihiliste. Tehnica, spune Severino, este realizarea nihilismului pentru că prin tehnică lucrurile pot fi făcute din nimic și distruse după bunul plac, tehnica înlocuiește astfel creația divină. Și Dumnezeu și tehnica sunt manifestările nihilismului metafizic. Acest nihilism a erodat treptat toate valorile supunându-le nimicirii prin curgerea temporală: platonismul, creștinismul, marxismul, capitalismul…sunt supuse distrugerii pentru că la bază este alegerea metafizicii nihiliste a devenirii. După calea nopții nihiliste, calea zilei este reafirmarea ontologiei parmenidiene, în care nimicul nu este, iar ființa este și nu poate să nu fie, ființarea nu trebuie separată de ființă, devenirea neavând legătură cu nimicul, ci cu apariția și dispariția a ce este etern, adică ființa. Severino vrea să ridice existența umană la vederea sub specie aeternitatis, unde privește dincolo de aparență la necesitatea ființei, depășind nihilismul. Devenirea și timpul, Severino vrea să le facă simple aparențe, însă nu este explicată problema diferențelor fără a utiliza contradicția. Contradicția și negația apar și în situarea față de cunoașterea nihilismului.
Pe de o parte, Volpi crede că nihilismul ne-a învățat o prudență rațională a gândirii, pentru că nihilismul a avut un profund efect coroziv asupra idolilor, sensului, valorilor, dogmatismelor, ideologiilor, convențiilor…El se apropie de ce spune Albert Caraco: ,,viitorul va spune că adevărații clarvăzători erau anarhicii și nihiliștii’’.
Însă același filosof uruguayan, Caraco, ne transmite ceva diferit de situarea intelectuală a lui Volpi: ,,la ce slujește să predici acestor miliarde de somnambuli care se îndreaptă spre haos cu pas măsurat, sub păstorirea seducătorilor lor spirituali și sub toiagul stăpânilor lor?’’. Nihilistul știe răspunsul lui preferat.
Este și nihilistul un seducător spiritual? Este, când nihilistul apare ca un stăpân ce domnește cu ,,toiagul’’ sau este un seducător pentru mase, dimpotrivă, un Caraco, ce și-a programat și realizat sinuciderea, nu este.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Franco Volpi, Nihilismul, trad. Teodora Pavel, cuvânt-înainte Ion Tănăsescu, Institutul European, Iași, 2014, pp. 20-21, 23-24, 26-28, 34-37, 39, 44-47, 50, 54-57, 60-61, 64-68, 70, 75-79, 91-99, 103-105, 115, 117-118, 120-123, 129-130, 138, 166-167, 175-176, 180-182, 185, 190-198, 200-202, 210-211, 214, 217, 222-223, 232-236, 243-250, 254, 258-259, 264-273, 275-277, 286.
